marți, 11 iulie 2017


Scriitorul zilei, Radu Enescu, , n. 11 iulie 1925. - d. 22 iulie 1994
    
   
  
      
S-a născut la Satu Mare dar şi-a petrecut copilăria şi adolescenţa la Braşov, urmând şcoala primară, în limba germană, apoi liceau Andrei Şaguna, unde se pare că l-a avut profesor pe Emil Cioran. Se înscrie la Litere şi filosofie în Cluj şi face primul an la Sibiu, 1941, devenind cel mai tânăr membru al Cercului literar, din păcate scos din scena culturală imediat după instaurarea pro-bolşevicilor. La terminarea facultăţii, 1949, unde i-a avut profesori pe D.D. Roşca, Liviu Rusu şi Lucian Blaga, devine asistentul la catedra de filosofie al lui D.D.Roşca, acesta considerându-l cel mai bun student din întreaga sa carieră. Din motive de dosar "nesănătos" (nepot de protopop memorandist), este îndepărtat din cariera universitară, ceea ce l-a marcat pentru totdeauna, devenind un ins fricos, suspicios, imprevizibil. Totuşi, după nişte ani de profesorat la licee clujene, este adus redactor la Tribuna, 1957, apoi la Steaua, iar din 1965 chemat de Al. Andriţoiu  la nou înfiinţata revistă orădeană Familia (la 100 de ani de la apariţia ei sub direcţia lui Iosif Vulcan.) 
Persoană cu deosebire dificilă, cu salturi neaşteptate de la depresie la pusee alegre, de scăpărătoare ironie şi autoironie, R.E., împotriva tuturor previziunilor, a rămas redactor şef-adjunct la revista orădeană nu mai puţin de 20 de ani, practic până la pensionare. I-au fost de sprijin colegii de redacţie Ovidiu Cotruş şi Nicolae Balotă, din vechea formulă a Cercului literar. Familia şi-a asigurat astfel colaborarea redutabilă a unor Cornel Regman, I.D. Sârbu, Şt. Aug. Doinaş, Ioanichie Olteanu.
Cu numeroase şi penibile cedări în faţa presiunilor culturnicilor, a cenzurii inflexibile, "filosoful devine publicist cultural" (cu o formulare a orădeanului Ion Simuţ); a scris în presă fraze ditirambice în ocazii oficiale, imposibil de reprodus. Mai mult de-atât, şi-a mutilat propriile studii şi eseuri, la presiunile cenzurii, de exemplu ca să-i apară monografia despre Kafka, asta chiar în siajul terifiantelor teze din iunie 1971. Înarmat cu foarte temeinică cultură filosofică de sorginte germană, idealistă etc, a făcut mari gesturi de oportunitate, în alternanţă cu acte temerare de a-i publica pe scriitorii ocultaţi de regim. A luat premii ale Uniunii, a fost răsplătit cu o participare la sărbătorirea Kafka la Praga şi cu o bursă a americanilor; din care voiaj a rezultat volumul Intre două oceane, 1986. Impresii de călătorie, iar în fapt nişte eseuri pe teme culturale. 
Spre finalul lui 1989, a surprins pe toată lumea trimiţând la Uniunea scriitorilor dar şi la Europa liberă o scrisoare de protest, prompt difuzată la postul străin de radio.
După 1989 s-a desfăşurat în publicistică, la Gazeta de Vest, la Noua gazetă de Vest. Spre mirarea lui Ion Simuţ, eseistul nu s-a mai concentrat să-şi corijeze vechile volume mutilate, nici măcar monografia Franz Kafka. Publicistul Marin Chelu a iniţiat editarea operei acestui autor de înalt calibru, trăind oprimat, sub protivnice vremi...

Opera literarăFranz Kafka, monografie, 1968; Critică şi valoare, eseuri, 1973; Ab urbe condita, eseuri, 1985; Între două oceane, 1986;Despre arhitectură, 2003; Orizonturi speculative, 2004; Orizonturi literare, vol.I, 2005.
Citeşte mai mult:http://ro.wikipedia.org/wiki/Radu_Enescu
 http://alexandruseres.com/revista-familia/radu-enescu-1925-1994
Ion Simuţ: Eseul corupt, în România literară, nr. 44/2004, rubrica Istorie literară 
Loredana Ionaş: Radu Enescu, 15 ani de eternitate, în ziarul Crişana, ediţia din 24 iulie 2009 
Ziarul Bihoreanul, ediţia din 23 iulie 2009: Comemorare Radu Enescu  


Alţi scriitori:
Ienăchiţă Văcărescu, m. 1797
Al. Ivasiuc, n. 1933
Radu F. Alexandru, n. 1943



Ne-a părăsit Augustin Buzura - o imensă pierdere pentru literatura română!

 

Ar fi împlinit 80 de ani în toamnă... Maramureșean dintr-un sat de lângă Baia Mare, a avut o copilărie și o adolescență pline de privațiuni, fiind nevoit să trăiască din expediente, în timp ce urma școala, angajându-se pe unde se putea, inclusiv la piață și la circ, apoi ca ajutor de artificier în mină, unde a văzut cu ochii lui cum se moare sub roca prăbușită din tavan... Învățător într-un sat pierdut între munți, izolat, printre oameni semi-sălbatici. Numele spune tot: Valea Neagră. Apoi student la medicină-psihiatrie, în Cluj. L-a cunoscut pe Blaga, internat în spitalul unde își făcea practica; inițiativa lui de a merge cu un grup la înmormântarea de la Lancrăm a fost zădărnicită de securitate, care l-a arestat în toiul nopții. Și lanțul agresărilor a fost neîntrerupt. 
A debutat cu un volum de proze scurte, în 1963: Capul Bunei Speranțe, apoi De ce zboară vulturul și într-o viață de om a publicat un număr de 8 romane, care l-au impus definitiv ca unul dintre cei mai importanți scriitori al epocii. Cărțile sale, căutate de cititori, au fost reeditate mereu, în diverse colecții, așa încât îmi închipui că Buzura este, printre confrați, scriitorul cu un milion de cititori. Exista în ultimele decenii comuniste o listă oficială de mari scriitori: Srancu, Preda, Barbu, D.R. Popescu, Neagu, Țoiu etc, însă cititorii adevărați aveau lista lor de preferințe: Buzura, Braban, Bălăiță, Sorin Titel, Mircea Ciobanu. Premii ale USR și al Academiei. Traduceri în limbi străine.
Fraza sa este greoaie, lipsită de strălucire,  mediocră stilistic, însă tot ce spune despre om ca atare, nu despre vreun personaj sau altul, este de domeniul revelației psihologice. Relațiile interumane sunt viciate-oprimate de spectrul suspiciunii, al duplicității - mutilări groaznice datorate lucrării implacabile a sistemului opresiv, al securității mai ales, prezență ubicuă, terifiantă. Doar două romane publicate după Decembrie: Recviem pentru nebuni și bestii, 1999 și după 10 ani, Raport asupra singurătății. Titlurile trimit fără echivoc la domeniul pe care îl explorează, iar și iar, autorul nostru. După romanele sale Orgolii și Fețele tăcerii s-au turnat filme, iar Pădureanca este după un scenariu scris de Buzura, având ca bază textul lui Slavici.
Redactor la Tribuna, iar din 1990, director la Fundația Culturală, apoi la ICR și în tot acest timp director la revista Cultura. Din 1992 membru plin al Academiei. Editorialul său săptămânal din Cultura este foaia de temperatură a vremurilor pe care le-am parcurs în aceste ultime două decenii.



ion lazu - sfârșit de zi în parcul IOR