duminică, 16 iulie 2017


Scriitorul zilei: Eugen Lovinescu; Caius Traian Dragomir; Petre Tănăsoaica
       
16 iulieEugen Lovinescu, n. 31 oct. 1881 – d. 16 iulie 1943
Al doilea mare critic literar al literaturii noastre, E.L. s-a născut la Fălticeni, ca fiu al unui profesor (ce şi-a schimbat numele din Teodorescu în Lovinescu); a făcut şcoala primară şi gimnaziul la Fălticeni, „Liceul  internat” din Iaşi (profesori: A. Densusianu, S. Mehedinţi, Miron Pompiliu) şi s-a înscris la Filologia Universităţii ieşene, însă se va transfera imediat la cea din Bucureşti, unde audiază cursurile lui Titu Maiorescu şi Nicolae Iorga. Va fi profesor de liceu la Ploieşti, apoi la Bucureşti şi nu va accede la o catedră universitară, cum i-ar fi dat dreptul doctoratul obţinut la Paris, 1909, lucrare tipărită în acelaşi an, cu prefaţă de Emile Faguet. Concomitent publică o altă lucrare, despre Călători francezi în Grecia, prefaţată de Gustave Fougeres. Debutează în  Adevărul  şi se face remarcat prin foiletoanele din Epoca, dar şi din alte reviste, indiferent de orientarea lor, adunate în volumul Paşi pe nisip, I, II.
Colaborează la Convorbiri literare, Viaţa românească şi Convorbiri critice. Editează monografii despre Gr. Alexandrescu, C. Negruzzi şi G. Asachi, interesat de clasicii noştri. Fondează revista Sburătorul  şi cenaclul omonim, al doilea ca importanţă în viaţa literară a ţării, după Junimea, patronat până la sfârşitul vieţii şi lansând nenumăraţi scriitori. Dă o ediţie definitivă a Criticelor şi apoi Memoriile; în paralel scrie un ciclu romanesc cu elemente autobiografice, Bizu, şi un altul, cu elemente din viaţa lui Eminescu, făcând cunoscute şi pagini inedite din corespondenţa acestuia, oarecum la concurenţă cu mai tânărul G. Călinescu, care menţionează importanţa ineditelor, ca să nu se pronunţe cu privire la valoarea întreprinderii literare.
E. Lovinescu este la noi cazul ilustrativ, pe cât de trist, de scriitor excepţional care nu-şi găseşte locul meritat în lumea universitară; a compensat această inechitate curat dâmboviţeană înfiinţând propriul cenaclu literar Sburătorul, menţinut de-a lungul întregii sale vieţi, cu rezultate practice poate chiar mai importante decât munca formativă la o catedră de filologie. A scris o Istorie a civilizaţiei româneşti moderne, luând pe cont propriu susţinerea ideii că „formele fără fond”, încriminate de Titu Maiorescu, nu sunt altceva decât o etapă, cea iniţială, imitativă, însă absolut necesară, prin care naţiunile mici şi rămase în urmă economic-social-cultural se străduiesc să lichideze propria înapoiere; practic secolul XIX este văzut ca recuperând din mers diferenţa faţă de civilizaţiile apusene. Burghezia, industria, au fost factorii activi. Cu sprijinul liberalismului constituţional. Edificarea unei societăţi moderne, a unei culturi sincrone cu Apusul ar fi cea de a doua etapă/mişcare de racordare la epoca modernă, la fel de necesară evoluţiei. Aceste teorii, pe cât de îndreptăţite, au fost respinse, în mod paradoxal, chiar de intelectualitatea momentului, cantonată în tradiţionalism, poporanism, sămănătorism etc, actanţii în cauză simţind că le fuge pământul de sub picioare. Iar practic, tot ce a publicat criticul, mai ales în prima etapă, de dinainte de Marele război, a putut să pară – şi să-i fie reproşat -  ca o întreprindere critică „trăgând cu ochiul la public”, deci la limita cu frivolul, deşi nu era decât consemnarea (fără ideologie, fără doctrină, fără apartenenţă la vreun curent literar sau vreun partid) a impresiilor de lectură; nici monografiile despre Gr. Alexandrescu, C. Negruzzi şi G. Asachi, apărute una după alta, foarte temeinice, nu au reuşit să schimbe percepţia actanţilor din scena literară, toţi doctrinari. Gherea, Ibrăileanu, Iorga, atâţi alţii, acuzând lipsa de rigoare ştiinţifică etc. Tonul fiind dat de intratabilul Iorga, care n-a renunţat până în ultima clipă la ce spusese la începutul carierei lui Lovinescu. Eugen Lovinescu merge însă mai departe şi scrie o Istorie a literaturii române moderne, în 6 volume, nici aceasta bine primită, pe cât de riguros elaborată. Şi-a scris romanele, şi-a editat Criticele, denumite în manieră maioresciană, a scris Memorii I-III, a revenit la cazul mişcării de la Junimea şi la prestaţia de direcţie a lui  Titu Maiorescu (T.M. şi posteritatea lui critică), considerat un exemplu ce trebuie aprofundat, corect înţeles, urmat.
Dispărut înainte să fi împlinit 62 de ani, a lăsat o operă fără egal în critica românească. Esenţială, deşi inadecvat receptată de contemporani, ca şi de postumitate. De altfel, după propria mărturisire, aproape nimic altceva nu-l mai interesa pe critic dintre aspectele vieţii. Cititul şi scrisul: „Altfel la ce am mai trăi?”, fiind propriile-i cuvinte.
A instaurat pe deplin în critica literară românească principiul autonomiei esteticului, stipulat de Maiorescu şi a dat primul canon modern al literaturii române, care nu a mai trebuit decât să fie confirmat. Ce-i drept, generaţia imediat următoare de critici şi istorici literari, mulţi edificaţi în atingere cu Sburătorul: Pompiliu Constantinescu, Şerban Cioculescu, Tudor Vianu i-au recunoscut meritele de întemeietor. Mai puţin G. Călinescu, desigur în aşteptarea apariţiei propriei Istorii a literaturii, cea din 1941, care a umbrit în mare măsură efectul Istoriei lovinesciene, din 1937. În Istoria sa critică, 2008, N. Manolescu îi face o prezentare simpatetică, de nu chiar entuziastă şi consideră că direcţia lovinesciană (impresionistă) este şi mai vizibilă în privinţa criticii de poezie, ilustrată de însuşi Călinescu, de Perpessicius, Negoiţescu, Grigurcu, Cistelecan (p. 561)
N-a mai apucat anii postbelici – ar fi fost târât prin închisori, indiferent de vârstă şi de starea sănătăţii, umilit precum alţi mari intelectuali, pentru simplul motiv că nu militase pentru socialism-comunism. (Ca să nu spunem că E.L. se pronunţase fără echivoc împotriva sovieticilor, declarând că se va sinucide dacă vom fi invadaţi de bolşevici.) Soţia lui Lovinescu, pentru vini şi mai mici, a luat drumul închisorii Mislea... Prin acte de eroism a reuşit să salveze din manuscrisele Criticului.  Fiica marelui critic, a avut norocul să părăsească lagărul socialist la vreme.
În liceul meu dejist, nu s-a spus un singur cuvânt despre Lovinescu, de bine în niciun caz, dar nici de rău, anume ca să nu se trezească marele lui spirit... Cine i-a citit cărţile, studiile, istoriile, memoriile, Aqua forte etc, s-a apropiat cumva de spitirul adevărat al literaturii române. Cine a răsfoit ediţiile de corespondenţe scoase în condiţii de boierie de revista Manuscriptum, s-a apropiat de omul Lovinescu, cel neiubit... „...ruşinat de mine însumi şi mai nevrednic decât toţi cei ce mă înconjoară (...). Înfioraţi, ne strângem uneltele sărace de lut şi ascultăm torsul stelelor”, cuvinte dintr-un articol publicat înainte de sfârşit – apud. Eugen Simion, Mic dicţionar Scriitori români, 1978.

Opera literară: criticul: Istoria civilizaţiei române moderne, (1924-1925); Istoria literaturii române contemporane, (I-VI, 1926-1929); Critice, ediţie definitivă (1925-1929); T. Maiorescu, (I-II, 1940); T. Maiorescu şi contemporanii lui, (I-II, 1943-1944); T. Maiorescu şi posteritatea lui critică, (1943);
Memorialistul: Memorii, (I-III, 1932); Agende literare, (postume); 
Romancierul şi nuvelistul: Nuvele florentine, 1906, cunoscute şi sub titlul ediţiei a doua, Crinul, 1912; Aripa morţii, roman, 1913; Viaţa dublă, roman, 1932; Mite (1934) şi Bălăuca (1935), despre iubirile poetului pentru Mite Kremnitz si Veronica Micle; Ciclul Bizu (alcătuit din romanele Bizu, 1932; Patru, 1932; Diana, 1956 (postum); Acord final, publicat iniţial în Revista Fundaţiilor Regale)
Dramaturgul: De peste prag, 1906; Lulu, 1924, în colaborare cu Hortensia Papadat-Bengescu.
             

Poezia zilei, Caius Dragomir, n. 16 iulie 1939

Imagini pentru caius traian dragomir imagini 

Balada celui nechemat

Uşor ia corpul forma sentimentelor.
Instantanee - coborârea în faptă a luminilor,
Erupţiilor şi incendiilor,
Semnale adulmecând ale dezorientării margini,
Undeva, dincolo de culmile eului sau inconştienţei.
Muzica neîmpărtăşită a trăirilor
Şi mişcarea corpului una sunt,
Iar echilibrul tău statuar păstrează apăsarea
Tuturor forţelor care sfâşie
Vechea, amara fidelitate.
Concluzia ta asupra destinului eşti tu.
Cum lunecă peste privire, peste auz,
Departe de inaderentele degete,
Imagini de brazi!

Cel nechemat se apropie de eternitate
Târându-se prin nisipurile reci ale amintirii.
Darul memoriei de dincolo de timp este fericirea -
Pe fruntea tinerei fete
Sărutarea unui rege din Micene.

(din volumul Pluralitate, Editura Dacia, 1987)
                                                                                              
Cosmogonie
Violetul fluturelui zburând către Vega,
Aripi apăsând eternul unor sori neglijaţi.
Companie a păstorului ce nu îşi cunoştea
Umilinţa.
Violetul paietelor fluturelui apăsând galaxii.
Somn în iarba simultană a mai multor planete,
De nu te-aş fi privit renunţam
La senzaţii,
De nu te-aş fi auzit aş fi trecut
Dincolo de timp.
Fără mângâielile noastre spaţiul meu
Devenea un punct al concentrării
Nefiinţei în centrul existenţei mele.
Somn al lui sau al meu
Cunoaşterea noastră.

Corpul, cunoaşterea, singurul loc
În care prezentul depăşeşte întregul trecut.

Mai mult decât însumarea speranţelor,
Fiinţa – somnul confuziei noastre.
Uitând ceea ce ştiam despre noi,
Descoperim acest univers.

Violetul unui astru aproape de Vega,
Coborând pe mâna ce scrie
Prin umbra somnului meu, sau al tău.
Viaţa ca fiinţă tulburată
A tuturor fiinţelor.
(din Odele Morţii, ed. Eminescu, 1991)


Petre Tănăsoaica, n. 16 iulie 1955

 Imagini pentru petre tănăsoaica imagini

O cină la Frankfurt

Încă nu e seară de tot, sunt nişte rafale de vânt
care sperie arborii, nişte trecători grăbiţi, de parcă
au fugit de la înmormântare şi perdele de apă
în spatele cărora simţi nevoia să plângi... Într-o casă
femeia aşează mâncarea în faţa bărbatului şi turuie
întruna, iar el se lăcomeşte şi râde; Numai ea ştie că
bucata din gura lui este inima ei friptă bine...
Dar Holderlin despre treaba asta nu scrie de prin Elade,
ocrotit de smochini,nu trimite acasă decât vorbe înflăcărate,
zăpada amintirii s-a topit demult... e o seară aici, la Frankfurt,
de toamnă, cântă fanfara la grădina botanică şi păunii
ciugulesc mândri boabe de grâu din mâna turiştilor străini
şi nimeni nu ştie că poezia, rămasă văduvă după atâta plâns,
până la urmă si ea a murit.

Alţi scriitori:
Dimitrie Anghel, n. 1972
Sergiu Adam, n. 1936 – m. 2014
Horia Vasilescu, n. 1940





Ion Lazu - Lumea fascinantă a Gropii Văcărești, 2