marți, 28 februarie 2017



28 febriarie: Ştefan Ciobanu, n. 11 nov. 1883 - d. 28 febr. 1950
Dintr-o familie de ţărani din Talmaz, comună de pe malul Nistrului, a făcut şcoala primară în satul natal, şcoala normală de la Bairamcea, apoi la Chişinău, în paralel cu liceul pe care l-a urmat în particular, din lipsă de mijloace materiale. Doi ani ca suplinitor la liceul din Chişinău, adunând bani pentru a-şi continua studiile. A urmat Universitatea din Kiev, 1907-1911 şi apoi doi ani de studii academice în pedagogie. Între 1912-1914 a fost profesor de liceu la Jitomir-Ucraina, căsătorindu-se cu fiica unor nemţi, fam. Schmidt. Doi copii: Alla şi Valeriu, viitorul poet şi istoric literar. Revoluţia bolşevică îl prinde profesor la Bolgrad. Implicat în mişcarea de promovare a intereselor naţionale ale românilor din Basarabia ocupată de ţarism, ca iniţiator al societăţii culturale Deşteptarea şi prieten cu Alexei Mateevici, contribuie activ la proclamarea Republicii Democrate Moldovenească, 15 decembrie 1917 şi la Unirea cu România, în 27 martie 1918, fiind ales în Sfatul Ţării, primul parlament democratic al Basarabiei, Ş.C. devenind membru al Comitetului Director al Sfatului Ţării şi Şeful resortului învăţământ.
Director general al învăţământului între 1918 şi 1921. Din 1918 devine Directorul Liceului Alecu Russo din Chişinău, se ocupă personal de manualele şcolare şi alcătuieşte un prim Abecedar în Basarabia. Între 1926 şi 1938 este profesor la Facultatea de teologie din Chişinău, iar din 1938, mutat la Bucureşti este profesor la catedra de istoria literaturii române vechi, până în 1949, când se pensionează din motive de sănătate. Academician încă din 1918, la recomandarea lui Ion Bianu, care îl încurajase să cerceteze documentele din arhive ruseşti, ucrainiene şi poloneze privind literatura şi cultura românească din teritoriul basarabean-bucovinean. Toate lucrările lui Ştefan Ciobanu sunt în acest domeniu.
A fost între 1944 şi 1948 vicepreşedintele Academiei Române. Ca membru al guvernului Tătărescu, ministru al Cultelor şi Artelor, a participat la cele două şedinţe din Consiliul Coroanei, care au dezbătut Ultimatumul URSS din 26 iunie 1940. Dintre cei 26 de membri ai Consiliului Coroanei, toţi făcând mare caz de patriotism, numai şase au votat împotriva Cedării Basarabiei şi Bucovinei. Regele Carol al II-lea, obosit, descurajat dar şi scârbit, notează în jurnalul său, referindu-se la cei şase: "Numele lor merită să fie scrise cu litere de aur în cartea demnităţii româneşti.". Nicolae Iorga, Victor Iamandi, Silviu Dragomir, Traian Pop, Ştefan Ciobanu, Ernest Urdăreanu.
Câteva titluri: La continuite roumaine dans La Bessarabie, annexee en 1812 par la Russie, 1920; Cultura românească în Basarabia sub stăpânirea rusă, 1923; Biserici vechi din Basarabia. Din bibliotecile rusești.  1924; Chișinăul (monografie), 1925; Dimitrie Cantemir în Rusia,  1925; Basarabia. Monografie sub îngrijirea lui Ștefan Ciobanu, 1926; Cetatea Tighina, 1928; Unirea Basarabiei. Studiu și documente cu privire la mișcarea națională din Basarabia la anii 1917-1918, 1929; Din istoria mișcării naționale în Basarabia, 1933; Istoria Literaturii Române Vechi, 1947; ed. II 1989

Citeşte mai mult:   http://ro.wikipedia.org/wiki/%C8%98tefan_Ciobanu

***
Am fixat o placă memorială la locuinţa din cartierul Tei, unde au locuit Ştefan Ciobanu şi fiul său, poetul Valeriu Ciobanu. Am mai spus: Bunicul meu dinspre mamă, Timotei Sp. Ciobanu, din comuna Cioburciu, pe malul Nistrului, era văr cu Ştefan Ciobanu, care a copilarit în satul vecin, la 6 km în amonte. Prin anii 70, dna Alla Mancaş, fiica lui Ştefan Ciobanu m-a rugat să mă ocup de editarea unei antologii din lirica fratelui mai mic, Valeriu Ciobanu (n. 1917), pe care nu l-am cunoscut. În schimb Mihail Ciobanu, fratele mai mic al mamei, fusese coleg de liceu cu Valeriu, la Alecu Russo, din Chişinău, unde strălucitul său tată era director.. Un prim volum din poezia lui Valeriu Ciobanu scosese, tot postum, fostul său coleg de Institut, Dinu Pillat: Fiul Lunii. Antologia editată de mine se numeşte: Haina de brumă, Ed. Minerva, 1984. (Vezi şi postarea Valeriu Ciobanu, de la această rubrică.)


Alţi scriitori:
Gh. Şincai, n. 1754 – d. 2 nov. 1816
August Treboniu Laurian, n.17 iulie 1810 -d.25 februarie 




 Ion Lazu - Vile pe strada principală din Sinaia









luni, 27 februarie 2017



27 febriarie: Al. Rosetti, n. 20. octombrie 1895 - 27 februarie 1990
 
Fiul unui avocat moşier şi al unei dive de epocă, pentru care Ion Heliade Rădulescu a scris poema Sburătorul, Al. Rosetti pare predestinat din start unui destin de excepţie.  Termină în 1914 liceul Gh. Lazăr din Bucureşti şi se înscrie la Litere şi Filosofie, dar survine prima conflagraţie mondială şi tânărul merge pe frunt (1916-1918), fiind rănit şi decorat la Mărăşeşti. Din 1919 reia studiile universitare,  devenind discipolul unor Ovid Densusianu, Ion Bianu, Dim. Onciul. Cu o bursă pleacă în 1920 în Franţa, unde audiază cursuri universitare, obţinând licenţe şi un doctorat la Sorbona, 1926. Din 1928 conferenţiar, iar din 1938 profesor plin la Universitatea din Bucureşti, apoi şi decan, chiar rector. Înlăturat din toate funcţiile în perioada antonesciană. Din 1948 academician.
Cărturar inveterat, se specializase în lingvistică, fonetică şi dialectologie, scriind studii aplicate în domeniu, publicate în reviste de specialitate din ţară şi străinătate, unele înfiinţate de dânsul, altele devenite prestigioase prin colaborarea sa. Afiliat la numeroase foruri lingvistice internaţionale. Autor al unei monumentale Istorii a limbii române în 6 volume, 1938-1966  De mare preţ sunt studiile despre Colindele religioase şi despre Limba descântecelor la români. S-a remarcat şi ca literat, scriind impresii de călătorie, mai întâi în Grecia, publicate în volum abia în 1938. Însă bucuria călătoriilor, odată descoperită, vor urma peregrinări prin România, Israel, India, Statele Unite, Brazilia, Africa.
S-a mai remarcat şi prin memorialistică şi portretistică, publicând Cartea albă, 1968, cu evocări ale marilor scriitori contemporani pe care îi cunoscuse şi îi editase la Editura Fundaţiilor Regale şi în Revista Fundaţiilor. Arghezi, Sadoveanu, Călinescu, Ion Barbu, Lucian Blaga, G. Bacovia, Mircea Eliade, Mihail Sebastian, alţii. A consacrat scriitori în plină afirmare, a făcut ordine în ierarhia valorilor literare contemporane, iar pe de altă parte a încurajat tinerele talente, lansându-le în literatură, înfiinţând premii pentru debut şi chiar premii pentru volume în manuscris. Până nu publicai la Editura Fundaţiilor nu te puteai considera scriitor consacrat. La editura devenită faimoasă a iniţiat o colecţie de Ediţii definitive, dar şi  colecţiile Scriitori români vechi şi moderni, dar şi Scriitori români uitaţi.
 S-a ocupat de Cronicarii români, precum şi de ediţii critice din Caragiale, Ion Barbu, Camil Petrescu.
***
Acest cărturar “mai bătrân ca veacul”, (căci născut în 1895 !), trăitor printre noi pînă de curând - şi nu oricum, ci în chiar centrul Bucureştiului, poate tocmai pentru a-şi păstra aerul de legendă, mi-a rămas necunoscut ca persoană. Îl voi fi văzut sau nu, oricum intangibil, însă de cea mai mare importanţă era imaginea sa idealizată. Mă gândeam la norocul unei literature fragile precum cea anoastră de a avea un om de decizie precum Al. Rosetti. La modul magistral în care l-a susţinut pe Călinescu la apariţia Istoriei… sale, în vremuri de restrişte Iar pe de altă parte, impresia unui om al faptelor de cultură, iar nu al bătăilor cu pumnul în piept. Discreţie, competenţă, eficienţă. Astfel de modele pot direcţiona viaţa unui biel literat marginal, precum subsemnatul. În vacanţele mele la părinţi, citeam la nesfârşit din studiile sale lingvistice. În Bucureşti, îmi făceam drum anume pe strada  Dionisie Lupu şi mă plasam pe celălalt trotuar ca să –mi fac o imagine mai exactă despre imobilul în care locuise, la nr. 56. Sau treceam strada, ca să citesc textul de pe placa memorială. Am făcut numeroase fotografii, dintre care una a apărut în Albumul Literaturile Bucureştiului. Ca de curând, într-o singură noapte de noiembrie, să dispară casa lui Al. Rosetti. Rasă de la pământ, în vederea construirii cine ştie cărui bilding.  Imediat am dat alarma, am scris nişte texte de revoltă. Cine ia seama?!



Poezia zilei: Ion Horea în an aniversar 85 (n. 5. X. 1929)

Menire

Dacă floarea unui prun te-a
Luminat, să nu te mire,
Lasă-acum să-ţi cadă fruntea
Peste foi în troienire.

Este-o lege mai presusă,
Ieşi în poarta ei şi-ascultă
Vorba nimănuia spusă
De-un pământ cu jale multă.

Cine-ar fi să fie altul
Să o ducă mai departe
Şi mai sus decât înaltul
Şi mai mult decât în moarte?

Cine-ar fi să treacă puntea
Dinspre ei, să dea de ştire?
Lasă-acum să-ţi cadă fruntea
Peste foi în troienire!


Uneori

Stau aşa, uneori,
Şi îmi spun numai mie:
Într-o zi ai să mori!
O, dar asta se ştie.

Stau aşa şi îmi spun
Uneori, numai mie:
Eşti nebun, eşti nebun!
O, dar asta se ştie.

Şi mă-ntreb, uneori,
Tot ce sunt, ce-o să fie?
Numai vânt, numai nori!
O, dar asta se ştie.

Uneori mă-nspăimânt
Şi îmi spun numai mie:
Eşti pământ, eşti pământ!
O, dar asta se ştie.

(din Căderea pe gânduri, Casa de editură Ardealul, 1996) 



Alţi scriitori:
A.D. Xenopol, m. 1920
Al. Marcu, n. 30 dec. 1894 -  m. 1955
Mihail Drumeş, m. 1982 





Ion Lazu - Pe pârtia de la Clăbucet, III








duminică, 26 februarie 2017



26 febriarie: Bogdan Petriceicu Hasdeu,  n. 26 febr. 1838 - d. 25 aug. 1907


Descriere: 2+iulii

  
Născut la Cristineşti-Hotin, în nordul Basarabiei, pe atunci sub stăpânire ţaristă, şi-a făcut liceul la Chişinău, apoi i-a urmat tatălui său, făcând studii universitare la Harcov. La vârsta de 16 ani ţinea un jurnal prodigios, dezinhibat, în ruseşte, adept al şcolii Turgheniev-Gogol. Pentru scurt timp ofiţer în armata rusă, iar în 1856, cu retrocedarea sudului Basarabiei, nemaisuportând oprimarea străină, trece la Cahul, unde lucrează în procuratură. Autoritatea ţaristă, ca represalii pentru că nu fusese extrădat, îi sechestrează moşia de la Hotin, recâştigată mai apoi prin justiţie.
În 1858 este deja la Iaşi, profesor de liceu şi bibliotecarul Universităţii, cedându-şi cărţile personale, în număr de 4.000.  În 1862 întemeiază revista Din Moldova, interzisă din 1863, urmare a procesului intentat nuvelei sale Duduca Mamuca, 1861, pentru ultraj la morală. Deja în 1863 publica nuvela cu temă istorică  Ursita, în cu totul altă abordare, care stă la începuturile manierei scripturale sadoveniene.
În 1863 apare volumul de Poezii, cuprinzând şi o traducere din Tristia de Ovidiu. Din 1876 devine Directorul Arhivelor Statului din Bucureşti, instituţie pe care o restructurează; studiază şi publică  în copie arhive străine privitoare la români. Făcuse o documentare în Polonia, aducând bogat material documentar.
A înfiinţat  revista Columna lui Traian, 1870-1877; Arhiva istorică a României  şi a publicat Cuvente din bătrîni, în 2  volume, 1878-1879, primul volum studiind limba română vorbită, între 1550-1600, rezultată din acte publice, din scrisori şi alte referiri scrise, în vederea elucidării problemelor de evoluţie a limbii române; volumul II cuprinde Cărţile poporane din secolul XVI, transcrise în grafie latină, cu studii despre fiecare text în parte.
Din 1877 membru al Academiei, din anul următor profesor de filologie comparată la Universitatea Bucureşti.
Principalele sale opere sunt: monografia  Ioan Vodă cel Cumplit, 1865, elaborată în maniera Nicolae Bălcescu; piesa istorică în versuri  Răzvan şi Vidra, 1867;  comedia  Trei crai de la Răsărit,  Istoria critică a romînilor,1873, 1874; Etymologicum magnum romaniae, în 4 volume, între 1887-1898, ajungând doar la cuvântul  bărbat - o elaborare cu mult peste puterile oricărui savant, dar şi ale vreunei instituţii - proiect pe care nimeni nu s-a sumeţit să-l continuie... La aceste opere de căpătâi se adaugă monumentala corespondenţă cu fiica sa Iulia, geniala poetă decedată tragic, la doar 18 ani. Ceea ce l-a smuls pe savant din preocupările sale literare, filologice, istorice, atras de magie şi spiritism:  Sic cogito, 1892. A construit castelul Iulia Hasdeu de la Câmpina, iniţiind un cult al fiicei dispărute, întreţinut cu fervoare până la moartea sa, în 1907.
Enciclopedist, publicist, istoric, filolog, lingvist, jurist, academician, om politic de factură paşoptistă, susţinător al lui Cuza, apoi al Regalităţii, spirit european, s-a încadrat în mişcarea liberală, ajungând în Parlamentul României.
 Admirat pentru erudiţia sa fabuloasă, pentru cultura sa enciclopedică pliată pe un temperament romantic, savant "copleşit de o intuiţie magică a Lumii şi Istoriei" (Mircea Eliade) şi luat ca model de Generaţia nouă, a lui Eliade, Vulcănescu, Dan Botta etc, BPH, a cărui dezivă în viaţă a fost: "Patrie, onoare, ştiinţă!" rămâne, fără pic de îndoială, un titan, una dintre cele mai mari personalităţi ale culturii noastre.

Citeşte mai mult:   http://ro.wikipedia.org/wiki/Bogdan_Petriceicu_Hasdeu


Poezia zilei: Viorel Sâmpetrean, n. 1953
SĂ FI FOST NOAPTE?


- Să fi fost  noapte, să fi fost zi,
în sălbăticia ideii de a fi?
                                                          

Spune-mi, te rog, de unde vine ideea sălbăticită?
De unde circumvoluţiunile moluştei
                       de a se urca până la cer?
Şi, totuşi, de unde
nevinovăţia noastră de a urla,
de a arunca căpăţânile copiilor, aproape de noi, în ger?
De unde puterea de a închide o pleoapă
când alta apasă pe trăgaci,
când bisericile sunt dărâmate şi reconstruite de draci?


Draci, prea bine! Vă rog, veniţi
pe osul frunţii mele
unde s-au spart coifurile războinicilor sciţi!


- Veniţi: veţi da de minereul rar
în care s-au înfundat popoare:
acolo e mâna fioroasă a fiarei de har!                                                           



VEI PREŢUI VREODATĂ?


Viaţa s-a retras în monstruoasa desfătare
a draperiilor: nimic nou, jamais.
Viaţa, nepreţuită şi adulată
când lacrimile cad din norii de fosfor.


Nu morţii sunt adulaţi,
ci frica celor care, bâjbâind,
abia  ating, în duşmănie, polenul gândului cel de folos.
Şi, vai, de vei trăi, şi-ai să trăieşti să vezi 
grilajele cu acte înşurubate-n lacăte
şi flori în reci ciorchini de plastici: acolo este aroma
disperării falnice a trudei lor neîngăduite,
cum  faima lanţurilor ce strângeau copiii,
precum gorilele în gratii, născute în laboratoare.


- Ce faci?
Ai uitat, o clipă, de frunzarul în care
miliarde-aripe ale miliardelor colonii de vieţuitoare
s-au strâns: un insectar cosmic în nacela unei păpădii
pe care-o poţi chiar bombarda în palmă
şi mii şi mii de miliarde de aşchii abia de vezi
cum te-nconjoară.


Căci ochiul nu-i aprins şi nici în stare a pătrunde,
doar bîjbâind (cum cei prea mulţi ce nu puteau să-atingă
polenul gândului cel de folos)
într-un târziu de poţi simţi tornada
cum taie, ca o lamă, lacu-n două: ce faci?
Întrezăreşti neputincios spre malul celălalt
din unghiul nevăzut
cum mii-spartani lovesc cu cazematele-n morminte,
cum se retrag printre nisipuri meduzele
înnebunite de torpilele jegoase.
Ce faci?
Vei ştii vreodată? Să fie numai sufletul
în încercarea de a-şi face cuib,
strângând lăstarul,
el însuşi vreasc în cuibul disperat?
                                                          
Alţi scriitori:

C. Papastate, n. 1907 


Ion Lazu - Pe pârtia de la Clăbucet












sâmbătă, 25 februarie 2017


25 febriarie: Corneliu Buzinschi,  n. 25 febr. 1937 - d. 27 mai 2001
Dintr-o familie de ţărani, îşi face liceul la Bacău, iar facultatea de Istorie-filologie la Iaşi, absolvită în 1961.  A scris prouă scurtă, nuvele şi romane, unele cu temă pentru copii şi adolescenţi. S-a inspirat din atmosfera târgului provincial, dar şi din istorie, cu unele mijloace de SF. Din 1967 a fost urmărit de securitate pentru că se abătuse de la realismul socialist. Pentru Hoţii de vise a luat Premiul Uniunii scriitorilor. Imediat după Decembrie 1989 a colaborat intens în presa de atitudine: Baricada, Dreptatea, Alianţa Civică etc.  Tată nenorocit datorită faptului că unica sa fiică Anta Raluca Buzinschi, tânără poetesă de  mare talent, s-a sinucis. Cum spune clasicul: "Nu e pe lume durere mai mare..."
 Opera: Secvenţe dintr-o margine de lume, Bucureşti, 1966; Sfinţii se vând cu bucata, Bucureşti, 1967;  Strigătul, Bucureşti, 1967;  Numiţi-mă Varahil, Bucureşti, 1969; Ochiul alb al visului, Bucureşti, 1969;  Porunca cea mare, Bucureşti, 1970; Nuanţa albastră a morţii, Bucureşti, 1971; Hoţii de vise, Bucureşti, 1972; Păcală şi Tândală, prefaţă de Ovidiu Papadima, Bucureşti, 1973; Vina noastră cea de toate zilele, Iaşi, 1973; Nuanţa albastră a căderii, Bucureşti, 1974; Ulise trece pe Strada Mare, Bucureşti 1974; Duhul pământului, prefaţă de Const. Ciopraga, Bucuresti 1976;  Contemporanii,  Bucureşti, 1978; Divertisment cu măşti, Bucureşti 1980; Aventuri cu Varahil, Bucureşti, 1996; Noaptea umbrelor, Bucureşti 1998;  Noaptea uşilor deschise, Bucureşti, 1999.

***
L-am cunoscut în treacăt pe Corneliu Buzinschi, om înalt, vânjos, cu ochelari, barbă de lipovean, ins cu deosebire blajin, însă marcat iremediabil de o mare suferinţă. Mi l-a prezentat poatul-medic Pan Izverna. pe care, conducându-l spre blocul de scriitori din Apolodor 13-15, ne-am întâlnit şi am conversat cu prozatorul băcăuan în dreptul bisericuţei îngropate în pământ din Piaţa Operetei, către restaurantul Bucur. Cei doi se vedeau mult mai des, Pan Izverna redactor la Dreptatea, iar Buzinschi unul dintre colaboratori; se vedeau desigur şi în Apolodor, unde Pan Izverna îşi vizita cumnata, pe profesoara universitară şi traducătoarea din literatura franceză Irina Mavrodin.
Am pus două plăci comemorative la cele două intrări ale blocului cu scriitori. Imaginea casei apare şi în albumul  Literaturile Bucureştiului, ed. MNLR, 2010.



Poezia zilei: Mihai Elin, n. 25 februarie 1941
Va trebui

Va trebui să privim cu alți ochi.
Ei bine!
Cei mai bărâni dintre noi
au câte două sau trei
şi unii chiar câte patru perechi de ochi
pe care i-au dosit prin cufere, prin poduri
Şi scotocesc prin lucrurile vechi
şi calcă în picioare fotografiile vinete, 
bâjbâie pe deasupra, 
foşnesc pe dedesubt, 
pipăind relicve pâcloase
şi se ridică în papuci de casă
cu strigate anemice, 
cu junghiuri în oase
şi cu pânze de păianjen pe fețe.
Cu ochii regăsiți, 
unii văd lumea plecată spre dreapta, 
alții - prăvălită spre stânga, 
unii o văd grozav de turtită, pe brânci, 
şi, în sfârşit, cei rămaşi
nu o mai văd de loc
pentru că ochii lor sunt opaci de vechime.
Iar, noi, cei lipsiți de memorie încă, 
noi stăm în ferestre, 
cu fețele de var, absorbind prin degete lumea
pentru ochii cei adevarați.
 


 Poezia zilei, Marian Drăghici, n. 25 februarie 1953

***
pe măsură ce se însera
am privit pagina albă goală 
cu disperare crescândă: pe un câmp luminos luminos
oare ultimii funigei întunecară harul meu poetic sau
albul dinților tăi femeie
răsăriteană? De departe cred că aveam
o uimire-a figurii de bătrân ce nu-și mai poate duce
biserica rămășiței
de la masa de scris pân-la marginea patului 
de la marginea patului pân-la masa de scris


și lin începe să plângă - și plângi și plângi -
pe treptele acelei biserici
a rămășiței
cu albul ochilor întorși mult în timpul din urmă
unde iar se văzu

tânăr și liber

într-un fel, între toate
cel mai mult iubind în înserare
aerul înserării plin de idealitate.

(din HARRUM - cartea ratării, ed. Vinea, 2001)


Alţi scriitori:
Cezar Bolliac, m. 1881
Al. Duiliu Zamfirescu, n. 1892
Virgil Duda, n. 1939




Ion Lazu - Bucegii, de la fereastră, I








vineri, 24 februarie 2017




24 febriarie: Ovidiu Cotruş, n. 24 februarie 1925 - d 12 septembrie 1977
Nepot al poetului de răsunet Aron Cotruş, şi-a început liceul la Oradea şi l-a încheiat la Moise Nicoară din Arad; filologia la Cluj şi debutul poetic, sub pseudonim: Ovidiu Sabin, la Cercul literar de la Sibiu, prieten de-o viaţă cu Ştefan Augustin Doinaş.  Dar mai întâi se manifestase, la doar 17 ani, în critică literară şi exegetică pe teme filosofice, estetice, literare. De o inteligenţă subtilă, pe cât de cuprinzătoare, beneficiar al unei biblioteci imense, selecte, cea a unchiului său Ovidiu Cotruş, în casa căruia locuia, într-un Arad cu eclatante tradiţii culturale dar şi politice, căci aici se militase pentru Unirea din 1918; se făcuse remarcat în paginile revistei Tribuna Română, chiar de la primul ei număr, septembrie 1943, unde semna alături de Ştefan Augustin Doinaş, dar şi de Victor Eftimiu.
În 1950, la doar 24 de ani, este condamnat politic şi face 14 ani de detenţie, eliberat în 1964. Din 1965 devine redactor la revista orădeană Familia. A murit la numai 51 de ani, suferind de ficat, boală atroce, contractată în închisoare. Şi ca nedreptatea să fie dusă până la capăt, cum numai în comunism, poetul, traducătorul, criticul literar nu a apucat să vadă tipărită niciuna dintre cărţile sale. Postum, în 1977, Ştefan Augustin Doinaş a izbutit să publice unul dintre volumele sale de exegeză: Opera lui Mateiu I.Caragiale, apoi şi altele (manuscrise păstrate de credincioasa-i soţie): Meditaţii critice, 1983, pe care Doinaş a şi prefaţat-o; Dialoguri, 1990, cu prefaţă de Cornel Ungureanu; Titu Maiorescu şi cultura românească, 2000.
Trebuie menţionat faptul că în închisoare a memorat poeziile lui Radu Gyr, pe care apoi le-a transcris în cîteva volume. Fie numai şi acest fapt excepţional (memoria sa prodigioasă dar şi iubirea sa de poezie, l-au ajutat într-aceasta; iar despre poezia lui Radu Gyr adolescentul de 17 ani scrisese chiar la debutul său critic!!! - iată unul dintre noroacele mult urgisitei noastre literaturi române...), îi asigură în postumitate recunoştinţa noastră emoţionată.
Nu l-am cunoscut personal, deşi nu este exclus să-l fi zărit în redacţia Familia de la Oradea, unde (venind de la Pocola-Beiuş, sediul meu de campanie geologică în 1968) am intrat o dată sau de două ori, revăzându-mă cu Alexandru Andriţoiu, căruia îi fusesem prezentat de Ludovic Antal, în Bucureşti şi cu dramaturgul Mircea Bradu, cunoscut şi acela mie dintr-o vacanţă studenţească la Costineşti. Mi-a fost prezentat, de nu mă înşeală memoria, graficianul Eduard Pamfil, om ca de pe altă lume, de-o extremă delicateţe: înalt, slab, ochelarist, cu păr negru ondulat. (Să nu se creadă că în aceste împrejurări favorabile aş fi publicat ceva la Familia, în speţă poezii, căci pe-atunci altceva nu prezentam la redacţii, în astfel de împrejurări. O poezie mi-a apărut totuşi în ziarul local, cu bunăvoinţa poetului Teodor Crişan.).
Citeşte mai mult:  http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=8485
 http://ro.wikipedia.org/wiki/Ovidiu_Cotru%C8%99


Poezia zilei: Horia Bădescu, n. 24 02 1943

*
Şi dintr-odată
mai puţină e ziua
şi nici nu ştii cum scade
lumina,
cum de sine însăşi
în sine
se leapădă,
şi dintr-odată îl vezi la capătul
lucrurilor,
care acum
capăt al trupului tău se aşează,
cum şterge memoria umbrei
de care ţi se spijină viaţa
cu întunericul lui absolut.
*
Dintr-un altcândva
care fusese acum
mai înainte de-a fi ceea ce nu mai este;
şi totuşi
viaţa ta,
meningele pe care Dumnezeu îşi numără paşii
prin cenuşa cuvântului.
În rest
puterea de-a te aduce aminte,
puterea de-a rămâne-n picioare
precum osul copacului
în care-a zămislit memoria
vântului.



Alţi scriitori:
Eugen Cizek, n. 1932
Valentin Berbecaru, n. 1927

Virgil Bulat, n. 1940 



În revista ARGEȘ  (pe luna februarie 2017) a apărut această cronică la cele două volume de jurnal ale lui Ion Lazu:

Ştefan Dimitriu:  RECUPERAREA „VORBIRII DIN GÂND”

Cunoscut şi apreciat ca romancier (capul său de operă, Veneticii, Editura Vinea, 2002, roman ajuns la ediția a 3-a), eseist (Himera literaturii, un dialog epistolar cu Ion Murgeanu, Editura Curtea Veche, 2007), poet (Eu scriu la lumina mâinii mele, Opera Omnia, TipoMoldova, 2012),  autor de originale dicţionare literare (Calendarul scriitorilor români, 3 volume, TipoMoldova 2014), neobosit truditor pe tărâmul păstrării memoriei confraţilor scriitori (Odiseea plăcilor memoriale, Editura BMB, 2012, ed. Eikon, 2016), Ion Lazu ni se arată de câţiva ani încoace şi ca un inspirat şi prolific autor de jurnale intime. Astfel, în 2013, la Europress, a văzut lumina tiparului primul său volum de acest gen (Vreme închisă – 1979-1989), ce avea să se constituie în cap de serie pentru cele apărute în anul 2016 (Ecografia fantasmei 1990-1994, şi Omul bun are timp pentru toate – 1995-2000), amândouă publicate la Editura Semne.
Nu ştim câtă predestinare, cât calcul, câtă întâmplare au stat la baza alegerii de către Ion Lazu a profesiei de geolog, dar oricum s-ar prezenta lucrurile în această privinţă, faptul de a fi fost în cea mai mare parte a vieţii sale un om logodit cu drumurile lungi, cu mediile diverse de viaţă, cu sălbăticia şi frumuseţile naturii, cu tainele pietrelor şi-ale erelor geologice, cu neliniştile şi spaimele singurătăţii, faptul acesta, spuneam, i s-a potrivit de minune firii sale scormonitoare şi meditative.
Iată-l, de pildă, pe drumeţul-geolog, poposind din gazdă în gazdă, pe traseul campaniilor sale exploratorii: „Îndeobşte mi se dă camera unde nu a mai stat nimeni de mulţi ani. Pustiul suflă dinspre pereţi cu răsuflarea lui de gheaţă, fără istov. Stau ore întregi sub plapumă până să mă încălzesc cât de cât, şi să pot adormi. Sau aflu în curând că în patul meu a murit soţul sau bunicul sau soacra. La începutul carierei, asta mă şoca, dar cu timpul m-am obişnuit, nu mai dau importanţă”.
Despre munca sa de cititor în piatră va scrie desigur în rapoartele de teren. Jurnalul stă în echilibru, pe celălalt taler al existenţei sale. După o zi de muncă, prin ploaie şi zloată, în camera friguroasă a gazdei, cu degetele abia scoase de sub plapumă, ca să nu-i îngheţe, îşi întreţine iluzia comunicării cu lumea, notându-şi în caietul de care nu se desparte niciodată: „Nu am ceea ce se înţelege prin o viaţă frumoasă. Am viaţa mea, cu care m-am împăcat”. Altădată îşi numără vârstele: „Am 39 de ani, mă uit deocamdată cu mare atenţie la oamenii mai în vârstă: să văd ce impresie îmi fac, la prima vedere, ca să anticipez ce impresie voi face eu însumi peste câţiva ani”. Alteori se gândeşte la fericire, ca la „ceva de care-ţi aminteşti, ceva la care tânjeşti”. Fericire legată în primul rând de dragoste, care „e cea mai importantă, însă după creaţie; în cazul femeilor după procreaţie”. În ceea ce-l priveşte, dragostea şi căsătoria dintâi, fără rod al pântecului, s-a dus, împreună cu toate jurnalele de până atunci, „distruse de ea, furioasă de ce-a citit acolo şi a catalogat drept trădare”.
Lui îi rămân drumurile concrete prin straturile geologice ale dealurilor şi munţilor pe care-i colindă şi, desigur, numeroasele caiete în care-şi va scrie şi de aici înainte însemnările zilnice, de care va avea însă mai multă grijă, să nu se piardă. Pentru ca, într-o zi, ele să devină ceea ce astăzi au şi devenit: mărturii de viaţă ale unui om care a ştiut să vadă şi să aştearnă pe hârtie ceea ce a văzut. Şi care a încercat să transforme în literatură tot ce a aşternut pe hârtie. Inclusiv acest jurnal de o viaţă. Pentru că, spune Ion Lazu, „un fel de conştiinţă a mea, mai aprigă – asta mi-e literatura”. Şi astfel, gândindu-se cum să scrie „o carte mai rotundă, cum se spune, de care să nu se poată atinge orice nătărău de critic”, nu oboseşte să mediteze la izvoarele acestui miracol al transpunerii sunetului adevărat al vieţii în cuvânt: „Ce straniu trebuie să arate, de fapt, cele câteva propoziţii frumoase, acele cinci-şase exprimări proprii, singurele pe care le nimerim cu adevărat într-o viaţă întreagă, în care nu am reuşit decât să meliţăm! Şi, când spui una din acele propoziţii adevărate, nici măcar nu ştii cum de ai reuşit, cum s-a întâmplat de fapt – atât doar: ştii şi simţi pe loc că miracolul s-a produs”.
Miracolul acesta se va produce de multe ori în cărţile sale. Şi, înainte de toate, în aceste însemnări zilnice, în care scriitorul este preocupat nu numai de ce scrie, ci şi de cum scrie; analizându-şi cu atenţie şi empatie semenii („O uşă înţepenită la compartiment. O împinge cu greu un cerşetor. Cu sentimentul că şi asta face parte din ghinionul vieţii sale”) şi, în acelaşi timp, supunându-se neîncetat pe sine însuşi la un minuţios examen de conştiinţă („marea mea dexteritate de a prelua suferinţele altora”; „reprezint cazul [desuet] al omului de bună-credinţă, al modestului binevoitor care le acordă celorlalţi prioritate”; „visele mele devin tot mai mult ceea ce eu aştept de la ele: un instrument de lucru”; frumuseţii „nu-i pot face faţă niciodată, mereu sunt învinsul ei”; „înaintez ca o râmă, înghiţind pământul şi lăsându-l în urmă, secătuit”; „mă vindec prin scris” etc.).
Din toate aceste trăiri, Ion Lazu  face literatură. Fie că rămâne la simpla consemnare grăbită a unui gând, întâmplare, fotografie după natură, amintire sau poveste aflată din gura altcuiva, fie că se lansează în tratări mai ample care depăşesc rosturile unui jurnal şi care devin în felul acesta scrieri de sine stătătoare, aşa cum le cunoaştem astăzi din bibliografia sa de autor. Pentru că, spune scriitorul: „Păstrez, pentru cine ştie ce inspiraţie fericită, un stilou cu peniţă de aur”. Desigur, un stilou simbolic, chiar dacă el va fi existând şi în realitate. Dar peniţa aceea de aur face diferenţa dintre notaţia la zi, jurnalieră, şi sensurile adânci şi grave ale literaturii, considerată pe drept cuvânt o sărbătoare a spiritului. Deşi, mărturiseşte autorul, „niciodată literatura mea, prozele, romanele chiar nu s-au îndepărtat prea tare de materia primă a acestor însemnări făcute sub impresia emoţiilor de moment”. Ceea ce, după părerea noastră, nu scade din valoarea literaturii sale, ci – dimpotrivă – sporeşte valoarea însemnărilor zilnice. Care, prin diversitatea lor, prin rafinamentul observaţiei, ca şi prin frumuseţea scriiturii, se constituie ele însele într-o valoroasă operă de creaţie literară.
De remarcat este faptul că, pe măsură ce-l descoperă ca pe un tovarăş al singurătăţii şi-al neliniştilor sale, dar şi ca pe un mod de a-şi tezauriza gândurile, ideile, sugestiile, experienţele, întâmplările proprii sau poveştile altora care i-ar putea sluji mai târziu ca teme, pretexte, puncte de plecare pentru prozele sau poemele sale, Ion Lazu încearcă să-şi definească tot mai clar, pentru sine, însemnătatea şi foloasele acestui jurnal, în care vede în primul rând o „formă de rezistenţă împotriva uitării”, dar şi „subiectele romanelor pe care nu le voi scrie niciodată” (și totuși, din mulțimea acestor fapte și gânduri salvate zilnic de la uitare, se vor naște romanele sale Rămășagul, Capcana de piatră, Sălbaticul etc.). Important, după cum notează el la un moment dat, i se pare faptul că, în acest fel, „recuperez pe cât posibil vorbirea din gând, monologul meu interior, chestiunile la care meditez şi pe care, dintr-un motiv sau altul, nu ajung să le comunic celor din preajmă”.  
Aceste intenţii fiind clar stabilite, el devine cronicarul sârguincios al clipei, dar şi cutia de rezonanţă a unor gânduri, teme ori amintiri obsesive şi, în aceeaşi măsură, ecoul unor evenimente epocale pe care le trăieşte din plin, alături de contemporanii săi. Astfel, cititorii vor cunoaşte din paginile acestui jurnal nu numai frământările unui om de condiţie intelectuală superioară, aflat într-o permanentă confruntare cu ispitele, greutăţile şi capcanele unei vieţi pe cât de solicitante, pe atât de bogate în semnificaţii, dar şi filmul pe larg al unei lumi aflate la o răspântie a istoriei, ce va culmina cu prăbuşirea comunismului şi cu înfăptuirea unui vis ce se va dovedi, în multe privinţe, la fel de înşelător şi de mincinos.
Aceasta este de altfel substanţa ultimelor două volume ale jurnalelor publicate până acum, care cuprind anii ultimului deceniu al secolului şi mileniului trecut. Perioadă de timp în care entuziasmul de început – al lui şi al celor din jur – se topeşte treptat, sub impresia tot mai evidentă a faptului că, într-o „lume agitată, confuză, nemulţumită”, în care, „bolnavi fiind, nici nu vrem să ne facem bine (...),  securitatea e (din nou) la putere”. Astfel, citind această întinsă secţiune de jurnal a lui Ion Lazu, în care „România ajunsă pe mâna câtorva e o pradă grasă – fie ca sursă de materii prime, fie ca piaţă de desfacere” şi unde, cei ce promit ajutoare dezinteresate „vin (de fapt) să ne colonizeze”, ai impresia că „lumea de amurg şi viermi” din jurnalele lui Petre Pandrea s-a transformat peste noapte într-o lume la fel de viermănoasă, de nocivă, de trădătoare a intereselor naţionale, de potrivnică omului.

Şi totuşi în această nouă lume cu „politicieni de strânsură”, care au dat ţării „aspectul jalnic, de cimitir”, şi unde „criza morală de la noi are drept cauză desconsiderarea omului”, o conştiinţă lucidă şi demnă ca aceea a autorului acestui jurnal, care continuă să creadă în forţa cuvântului său de a spune pe nume adevărurilor oricât de dureroase, este un semn sigur de sănătate morală şi, în acelaşi timp, de speranţă că tot mai mulţi dintre noi ne vom recunoaşte cu jenă dar şi cu revoltă în oglinda pe care el ne-o pune în faţă.