joi, 23 noiembrie 2017

Scriitorul zilei: Petru Comarnescu n. 23 nov. 1905 - d. 27 nov. 1970
    

Dintr-o familie de intelectuali ieşeni, mama institutoare, tatăl funcţionar, a făcut şcoala primară şi prima parte a liceului la Iaşi, a continuat la Sf. Sava din Bucureşti, cu bacalaureat în 1924, după care s-a înscris la o şcoală de ofiţeri de artilerie la Craiova, 1924-1925. Va reveni la viaţa civilă, înscriindu-se la Drept, cu licenţa în 1929. Merge în Statele Unite cu o bursă, 1929-1931, şi va obţine un doctorat în 1931 cu o temă despre relaţia dintre Bine şi Frumos, editată în 1933, tradusă în 1946 în româneşte, cu titlul Kalokagathon. Iar în fapt, între 1933 şi 1940 a publicat nu mai puţin de patru cărţi despre Statele Unite, o societate pe care a admirat-o în cunoştinţă de cauză. Va fi din 1933 inspector la Direcţia teatrelor, redactor la Editura Fundaţiilor Regale, va ţine rubrica de arte plastice la reviste de renume ale vremii, la Timpul, la Naţiunea etc., scriind practic despre cei mai importanţi pictori, sculptori, graficieni.
Cu stil alert, ingenios, avizat, bine orientat filosofic şi estetic, va stârni numeroase controverse, dintre care una în legătură cu specificul naţional, alta despre tradiţie ca factor activ, nicidecum restrictiv în progres, dar şi ca liant al unităţii unei naţiuni. Nu numai arta are o structură, un sens şi se edifică pe creativitatea umană, ci aceleaşi trăsături le are şi viaţa socială ca atare. A intrat în dispută cu Nichifor Crainic şi cu alţi gândirişti, acuzaţi de a nu fi înţeles corect  problema tradiţiei, apoi şi cu avangardiştii, care săpau o prăpastie între ei şi generaţiile premergătoare. A fost sufletul generaţiei Criterion, sau magul acesteia, cum l-a numit Mircea Eliade. A scris comprehensiv despre Sadoveanu, Mateiu Caragiale, Blaga, Barbu, Bacovia, Voiculescu, Pillat, Camil Petrescu, dar şi despre Eliade şi Sebastian. Mereu în clocotul dezbaterilor de estetică şi filosofie.
Din 1952 i se ia dreptul de semnătură, va rămâne însă în miezul vieţii literare, cu ajutorul lui Ionel Jianu, publicând sub pseudonimul Anton Coman. Doar monografiile unor artişti plastici a putut să le publice sub nume propriu.
Opera :  The Nature of Beauty and Its Relations to Goodness, Los Angeles, 1931; ediţia (Kalokagathon), traducere de Ruxandra Oteteleşanu, Bucureşti, 1946; ediţie îngrijită de Dan Grigorescu şi Florin Toma, introducere de Dan Grigorescu, Bucureşti, 1985; Homo americanus, Bucureşti, 1933; ediţie îngrijită şi introducere de Eugen Florescu, Bucureşti, 1999; Zgârie-norii New York-ului, Bucureşti, 1933; America văzută de un tânăr de azi, Bucureşti, 1934; Chipurile şi priveliştile Americii, Bucureşti, 1940; Magdalena Rădulescu, Bucureşti, 1946; America. Lume nouă - viaţă nouă. 1930-1941, Bucureşti, 1947; Francise Şirato, Bucureşti, 1954; Octav Băncilă, Bucureşti, 1954; Ştefan Luchian, Bucureşti, 1955; Ştefan Luchian (în colaborare cu Ionel Jianu), Bucureşti, 1956; Abgar Baltazar, Bucureşti, 1956; Marius Bunescu, Bucureşti, 1956; Benjamin Franklin, Bucureşti, 1957; Viaţa şi opera lui Rembrandt van Rijn, Bucureşti, 1957; N. Grigorescu, Bucureşti, 1959; Îndreptar artistic al monumentelor din nordul Moldovei, Bucureşti, 1961; Ion Jalea, Bucureşti, 1962; N.N. Tonitza, Bucureşti, 1962; Iosif Iser, Bucureşti, 1965; Gh. D. Anghel, Bucureşti, 1966; Ion Sava, prefaţă de Tudor Arghezi, Bucureşti, 1966; Ion Ţuculescu, Bucureşti, 1967; Temoignages sur Brancusi (în colaborare cu Mircea Eliade şi Ionel Jianu), Paris, 1967; ediţia (Mărturii despre Brâncuşi), îngrijită, traducere şi prefaţă de Nina Săndulescu, Târgu Jiu, 2001; Deineka, Bucureşti, 1968; Lascăr Vorel, Bucureşti, 1968; The Romanian and the Universal in Brancusi's Work, Londra, 1970; Brâncuşi, mit şi metamorfoză în sculptura contemporană, Bucureşti, 1972; Confluenţe ale artei universale, Bucureşti, 1972; Scrieri despre teatru, Iaşi, 1977; Chipurile şi priveliştile Europei, vol. I: Italia şi Franţa, vol. II: Elveţia şi Italia, ediţie îngrijită de Traian Filip, Cluj Napoca, 1980; O'Neill şi renaşterea tragediei, ediţie îngrijită de Mircea Filip, introducere de Dan Grigorescu, Cluj Napoca, 1986; Jurnal (1931-1937), prefaţă de Victor Durnea, Iaşi, 1994; Jurnal, I-III, ediţie îngrijită de Traian Filip, Mircea Filip şi Adrian Munţiu, prefaţă de Dan Grigorescu, Bucureşti, 2003.
Traduceri din Faulkner, Dreiser, Gertrude Stein, Wilder, O Neill, mulţi alţi scriitori francezi şi americani, iar din scriitorii de limbă rusă a tradus în colaborare.
Citeşte mai mult: http://ro.wikipedia.org/wiki/Petru_Comarnescu
http://www.crispedia.ro/Petru_Comarnescu


Ury Benador, n. 1 mai 1895 - d. 23 nov. 1971
Evreu din părţile Bucovinei, născut la Milişăuţi-Suceava, pe numele său adevărat Simon Schmidt, este prezentat ca autodidact în Dictionarul Marian Popa. Desigur în sensul că nu a urmat studii medii şi superioare, eventual în latura filologică. Se cam uită că orice scriitor autentic este până la urmă un autodidact. Chiar dacă în lumea americană se practică de la o vreme cu asiduitate Cursurile de scriere literară. Oricum, inflaţia de maculatură are multe alte cauze. Nu-mi vine în minte nici un nume de mare scriitor care să fi pornit de la cursurile de scriere literară. Iar dacă totuşi se va fi întâmplat, "vina" este mai puţin a dascălului, ea revine tânărului care, simţindu-şi chemarea, s-a îndreptat către respectiva formă de şcolarizare. Până la urmă, la propriu vorbind, a învăţa să scrii/să citeşti a fost milenii la rând privilegiul bogaţilor. În ţinerea departe de carte a omului de rând, chiar de nu ne place s-o recunoaştem, un mare rol, negativ, va fi avut însăşi biserica.  Nici Biblia, oricât ar părea de ciudat, nu ajungea pe mâna omului obişnuit până acum  vreo 5 secole... La evrei rânduielile sunt altfel - şi poate aici e de căutat unul dintre ascendentele istorice ale poporului ales: cei de parte bărbătească au fost obligaţi să înveţe carte.
Viitorul scriitor bucovinean, va fi ucenicit pe pagină în dugheana părinţilor săi. Însă aici am povestea uimitoare, auzită chiar din gura venerabilului Pan M. Vizirescu: copil fiind, cu oile pe câmp, a găsit nişte pagini de ziar pe terasamentul căii ferate, probabil scăpate din tren.  Cum-necum, a prins azbuchea...
Ury Benador a debutat în Viaţa literară  din Iaşi, în 1924, iar în 1925 s-a prezentat cu o piesă de teatru: 5 acte.  Abia peste vreun deceniu îi apare romanul Apassionata, 1934 şi tot atunci, romanul  Ghetto veac XX, despre viaţa comunitară a evreilor bucovineni; ca în următorul an să-i apară  Subiect banal, iar în 1940, Final grotesc.
Am citit pe la începutul anilor 60 Subiect banal şi Final grotesc, iar imediat după aceea Gablontz - magazin universal. Impresie deosebit de puternică, abordare foarte personală a psihologiei umane. Plonjări temerare în străfundurile firii umane, scormoniri în bolgiile subconştientului. Nu are nici o relevanţă dacă aceste curajoase sondaje ale psihologiei omului sunt urmarea teoriilor lui Freud şi Joung, importantă este doar autenticitatea observaţiilor psihologice şi construcţia romanescă. 
Prea rar mi-a fost dat să mă cutremur citind despre ascunzişurile şi  pornirile terifiante ale omului ca atare.  Într-o astfel de întreprindere literară contează în primul rând câştigul în cunoaşterea omului şi adia în subsidiar epica, chiar de-ar fi ea suspectă de gust îndoielnic. Deci nu contează faptul în sine că personajul masculin îşi împinge partenera spre adulter, ca să-şi justifice neîncrederea de principiu în devotamentul femeii, ci contează infinita subtilitate a analizei relaţiei umane a celor doi.  Un scriitor născut, iar nu făcut, va conchide cititorul. Am fost contrariat să aflu că Ury Benador nu era membru al Uniunii scriitorilor, nu fusese nici înainte de 1944, cu cinci redutabile romane la activ, dar nu s-a înregimentat nici mai apoi, cînd, ca să folosesc un eufemism, venise vremea evreilor. a literaţilor de stânga. Dar pe de altă parte, nu am avut nici o ezitare în a-i pune, pentru merite scriitoriceşti, o placă memorială în str. Traian nr. 87.

Din: Ion Lazu - Odiseea plăcilor memoriale.
...Îmi dau seama că vor fi mulţi care se vor bucura de plăci, familiile, bietele neveste, dar se vor găsi şi destui care să cârtească: ăla scriitor?! A fost un oportunist! De aceea voi stărui ca USR să-i pună placă memorială şi lui Eugen Barbu, cu care au fost în mare râcă, dar şi unui Ury Benador, scriitor mai mult decât onorabil, dar care nici n-a vrut să fie membru USR. Şi apoi: sunt multe cele 150 de plăci proiectate pentru ditamai capitala cu peste 5000 de străzi? O placă la 33 de străzi...
Am pus o placă memorială pentru Ury Benador, pe str. Traian, nr. 87, S.III.
Imaginea casei în care a trăit autorul în ultimii săi ani se află și în albumul Literaturile Bucureștiului, MNLR, 2009.


Alţi scriitori:
Urmuz: Demetru Demetrescu-Buzău, (n. 17 martie 1883Curtea de Argeș - d. 23 noiembrie 1923București)



Poezia zilei: Grete Tartler, n. 22 nov. 1948

Zeiţa

Legată la detectorul de minciuni, recunosc:
Am minţit că zeiţele
au nevoie de accesorii magice
că machiajul adânceşte privirea
şi straiele dezvăluie grandoarea
L’élégance sans nom de l’humaine armature
părăsind tomuri şi prăfuite prescrieri
pentru fericirea la îndemnă, la îndeinimă,
înotând într-un strop de apă:
Ce a câştigat neînţeleptul, ce a pierdut înţeleptul
Dar n-am vorbit celor
pe care nu-i pot salva,
n-am răspuns pădurii
cu miile ei de scrisori, frunze moarte
nu m-am oprit într-un fluier de salcie
am dat brusc de perete uşile-n magazia unui florar
am fost ţintă celor
pe care-i învăţ să tragă cu arcul


Mediteram
Oraş ortodox alb-negru, cu oi.
Clopotele se ţin de bang-uri.
„Cei ce privesc în sus”, anthropoi,
în taverne cinstesc după ranguri.
Ni s-a dat un chip, nu-ntreba ce ascunde.
Destrămarea noastră – doi nori prin geam.
Poetul Karyotakis s-a aruncat în unde.
Iar noi mediteram, mediteram.
Lacul
Îngheţat scânteie lacul. E Sfântul Ion
şi Ioanna pregăteşte masa – bulbii de lotus, ouăle lumii.
Până atunci ne-a trimis să încercăm gheaţa
destul de tare, prin care transpar
rădăcinile ca nişte semne din cartea
pe care încerc să o descifrez .
Şi Geo Bogza a fost în China,
el a adus aceşti lotuşi care au împânzit apa,
încât vara nici barca nu trece.
Acum, cioturi negre prin pagina albă.
Cobor neîncrezătoare,
lumina sub talpă alunecă,
cer sprijin,
sprijin mi-e fiinţa la ceea ce sprijin nu are.
Ioanna deschide fereastra, aburii, focul -
poate hotar, însă leagă ce n-are hotare.
Ne cheamă în casă.
Gustoase sunt zilele care-au rămas,
şi iepurele lunii şi broasca ţestoasă.

(poezii preluate din revista Ramuri)




Un eseu de Daniela Varvara despre antologia lirică a lui Valeriu Ciobanu: Cântece de zgură, ed. Eikon, 2016 
Valeriu Ciobanu: reconstituirea unui portret poetic (la centenar)
II. În plină criză a fiinţei, nu e de mirare că pe străzile imaginatului topos, saltimbacii, bufonii, hidoşeniile lumii sunt cei care deţin locul central, că astfel de figuri burleşti sunt cele care acaparează scena derulării vieţii (a se vedea ciclul Bufonul negru, inclus şi în primul volum, cel din 1969). Oferim, spre exemplificare, câteva versuri: „Bufonul negru m-a oprit să-mi dea o cupă galbenă de vin,/ Rouă albă florii îmbolnăvite,/ Bufonul negru avea pieptul plin/ de mugete adânci, de vite (Bufonul negru, antologie, p. 118); „Bufonul trece hazliu.../ corpul şi-l poartă ca pe-o ceaşcă,/ ca pe-un măr, cu grijă, ca pe-un adevăr” (Bufonul trece, p. 119). Ceea ce ni se pare nu lipsit de importanţă este că tocmai aceste personaje diforme preiau controlul în imaginarul poetic (care oricum, poate fi citit ca o proiecţie  a realităţii  sau, cel puţin a unui unghi al realităţii personale) şi, în plus, impun diformul ca pe un principiu ultim, ca pe un adevăr, ca pe o regulă căreia ceilalţi trebuie să i se supună. Peisajele coşmareşti sunt completate, apoi, în poemele altor cicluri din care transpar mizeria războiului, sfâşierea fiinţei umane, devastarea ei produsă de gravele tulburări istorice şi sociale ale perioadei. Oraşul mare Zabour este oraşul în care „Îngerii cu Diavolii au făcut pact”, în care „Străzile sunt pline de praf ca sufletele, ca inimile, ca durerile/ Oftica şi lepra, pelagra şi cancerul, holera şi ciuma/ sunt boli frecvente ce bobii de sânge presară,/ iar hainele rupte ale oamenilor hibrizi sunt toate averile”. Şi iată cum „din bube, mucegaiuri şi noroi”, se naşte poezia basarabeanului strămutat la Bucureşti, poezia care numeşte şi arată fără sfială răni ale sufletului, răni ale lumii, ororile ei, cangrenele pe care şi le poartă la vedere. Poezia al cărei eu este nevoit să poarte hibele, să se contorsioneze, să alunece asemenea unui abil patinator pe muchii ale abisului, printre udori, între graniţele care despart împăcarea şi resemnarea de demenţă,  viaţa de  moarte. Un eu liric care, întocmai ca Fiul Lunii, se simte blestemat „să se veştejească”, să rătăcească fără final într-o astfel de lume, în care nedreptatea este eternă şi care îl obligă „să îşi poarte tristeţea ca o murdară haină” (Final, p.114). Peisajul interiorului este şi el unul crepuscular, dezolant, în consonanţă cu cel exterior:  „În vecia dură simt cum cleştele destrămării mă fură (...). Ca viaţa ce m-a durut/ Florile deasupra mormântului meu au tăcut/ Trist. Şi-au tremurat/ Precum corpul lui Rut...// Iată din mine a rămas ţărână şi apă/ Alături au crescut flori şi scai” (Cântecul din urmă, p.115).
Observăm că în toate ciclurile, dar cu precădere în Bufonul negru, se profilează un univers liric lipsit de umanitate, de iubire, de compasiune, de judecată şi populat de tot ce poate fi mai grotesc: şoareci, ploşniţe, păianjeni, strigoi, porci, boi, şopârle. Un bestiar ce trimite la străfundurile mocirloase ale subconştientului, la scârba existenţială, la întunecimile fiinţiale, la un univers decadent, aflat în pragul colapsului, al autoextincţiei (v., în special, poemele Interior, Nunta, Dansul bufonului, Scările se rup). Ceea ce ar putea salva, ce ar putea ridica lumea sucombă, mereu sucombă: „Bunătatea s-a ascuns/ Ca primul creştin în catacombă” (Dăruire, p.150);  sintagme ca „sfeşnic stins”, „palidă imagine”, „inimă putredă”, ori tragica imagine din „umbra, mai umbră ca umbra cea mare” (din ciclul Cântece de zgură) sau, şi mai evidente, titluri ca Final, Putreda poemă, Amurgul, Chemarea morţii, Întunecimi, Crepuscul (din ciclurile volumului Haina de brumă, 1984)  completează izotopia crepuscularităţii, atât de marcantă în creaţia lirică a lui Valeriu Ciobanu.
Imaginea dezolantă a lumii războiului este dominantă în poemele ciclurilor Cântece de zgură, Stelare, dar prezentă sau prefigurată şi în altele. În Sălaş (p.146), piesajul este dominat de o acută dezolare, de ororile directe ale războiului şi ale decrepitudinii lumii: „Câmpul era numai coclauri şi aşchii de carne şi oase/ Corbii, şacalii, guzganii, viermii, câini lipsiţi de case/ Înfigeau suliţi de colţi şi nevăzute coase// Ruinele zăcecau ca nişte descompuse babe/ Putoarea îşi plimba aburii prin boare/ Cerurile slabe/ Erau zăvorâte cu îngheţate zăvoare (...)”. În acest exterior flancat de pământul orbit, lipsit de lumină, sfârtecat de rău, de o parte, şi, de alta, de un cer neputincios, incapabil să ofere soluţii, un cosmos rănit şi spintecat şi el de boala distrugerii, cu „margini de vecii forfecate”,  eul liric îşi duce „zilele negre şi nopţile pale”, într-o „lume a închipuirii ce se destramă”- cu trimitere la pierderea credinţei în salvarea promisă de profeţi, de Divinitate (Cântecul de zgură, p. 143). În această lume demitizată, iminenţa răului şi a morţii reprezintă coordonate fundamentale.
Afinităţile cu unii dintre colegii săi, poeţii generaţiei războiului, sunt evidente, mai ales la nivelul tematicii, al viziunii asupra lumii, asupra vieţii, la nivelul imaginilor artistice şi al imaginarului literar: dominantele sunt negrul, neantul, nonsensul existenţial, degradarea şi ororile războiului, angoasa şi, cea mai pregnantă, desigur, moartea. Pe această linie, se poate stabili o similitudine cu poezia lui Emil Botta, pentru care, însă, modul de a privi lumea exprimă o oarecare detaşare a eului (apariţia lui publică este întreruptă o bună perioadă- aceea a întunecatului deceniu; reluarea publicării fiind la distanţă mai mare de evenimentele istorice care au zguduit prima jumătate de secol). Tablourile lirice zugrăvesc jocul halucinant în faţa morţii – temă centrală a liricii lui Botta. Acest tablou este pus în scenă apelând la recuzite din folclor şi chiar din tradiţia biblică şi este împletit cu reverii, elegii, meditaţii, toate „jucate” în cadrul unor scenografii mitice, himerice (ca în poemul Briareu: „Singur umblam prin desime,/ prin al Rusalelor codru vestit./ Negru de tristeţe, tristeţei sortit,/ singur umblam prin desime./ Când auzit-am auzit/ glas ca de zimbri, metalic, ascuţit:/ Briareu!…”, sau ca în Fantasmagoria: „Din himericele bolţi se anină/ armele nopţii…”). În Întunecatul April (1937), eul liric îşi orchestrează scenariul, jucându-şi rolul tragic aproape cu emfază: „Dă-mi pălăria, bastonul, masca, dă-mi și mănușile,/ e cam târziu și de-am să plec, cerniți oglinzile, închideți ușile/ M-așteaptă afară, sub steaua rară, un echipaj.../ Noaptea se umflă, clopoțeii-și scutură și uite cum flutură argintiul penaj”.
Lumea în descompunere, lumea crepusculară, morbidă, a dezolării din lirica lui Valeriu Ciobanu este similară şi celei din imaginarul lui A. E. Baconski, de mai târziu; ne referim în special la Cadavre în vid, din 1969. Pentru că „e la fel de trist, de stupid, de zadarnic” ca în biserica goală în care predica rulează pe o bandă magnetică (din poemul Aleluia). Poetica propusă de Baconsky se bazează pe declinul metaforei decorative şi pe o evoluţie spre simplitate, spre un „ton metaforic”, spre poezia ca întreg metaforic. Acesta este şi „obiectivul” generaţiei, şi cel mai bine se vede la Geo Dumitrescu şi gruparea de la Albatros, dar putem sesiza acest efect în versurile lui Ciobanu (dar nu asumat ca tehnică poetică).
Pentru întreaga generaţie pierdută, idealurile umane înalte sunt parcă înnăbuşite, ori definitiv pierdute, ori devenite, în conştiinţa poetică, inutile, golite de semnificaţie. Prin urmare, privită global, lumea imaginarului poetic al acestei perioade este construită ori din prisma absurdului, a grotescului, a iminenţei morţii (Valeriu Ciobanu), ori, dimpotrivă, construită pe un eşafodaj al evaziunii din real în oniric (de exemplu, astfel de reflexe are Dimitrie Stelaru), în ironic şi sarcasm (de exemplu, Geo Dumitrescu).
Atitudinea poetului faţă de realitatea socială şi politică poate fi transpusă fie într-o viziune depresivă, prin care se demască lipsa de sens a vieţii în toată butaforia ei, ca la Valeriu Ciobanu, fie adoptând o atitudine de frondă deschisă, cum e cazul grupării de la Albatros. (Frondă există şi la poetul pus în discuţie, dar ea se manifestă mai subtil, la alt nivel; nu este dusă şi la nivelul poeticii; sentimentul care domină este unul de apăsare, de tristeţe amară, nu cel de revoltă; revolta apare în subsidiar). Evadarea din real (realul ororilor celui de al Doilea Război Mondial, realul imixtiunii politicului în viaţa individuală şi artistică, odată cu instaurarea totalitarismului) îmbracă diverse forme. La Constant Tonegaru, călătoria pe mare, spre ținuturi exotice, care se dovedesc a fi echivalente, cu moartea; de fapt, totul pare un amestec nedesluşit, un voal dincolo de care nu ştii cu precizie unde e viaţă, unde moarte, o stare de letargie (v. motivele somnului, al oboselii) o îngropare în timp, sau în pământ sau în viaţă- e totuna (v. motivul moliei care devorează). La Dimitrie Stelaru, evadarea e una de altă sorginte, căci poezia lui, după cum remarca Şerban Cioculescu, descinde din Villon. Eul său liric e un călător într-o permanentă căutare, spaţiile străbătute ating poli opuşi, de la pământ şi mocirlă, la iubire şi cer: „În mijlocul mlaştinii râioase/ Taverna aceasta miroase a pământ,/ A cer şi a fete frumoase…” (Noaptea geniului), iar spaţiul acvatic, des întâlnit ca motiv poetic, poate face trimitere la alunecarea în neantizare, la un loc fără de întoarcere, la claustrare.
Neantizarea, morbidul, sumbrul, antipoeticul viziunii lirice, grotescul, iată linii izotopice  care coagulează poetica lui Valeriu Ciobanu şi, în acelaşi timp, a generaţiei din care, iată, cronologic şi structural, a făcut parte. Fără să îşi propună să fie revoluţionar, să schimbe faţa poeziei sau să submineze metafora clasică decorativă, poetul basarabean stabilit la Bucureşti, discipol al lui George Călinescu în ale istoriei şi criticii literare, reuşeşte să creeze prin versurile sale imagini- peisaje exterioare şi interioare- de mare forţă sugestivă, să dea o operă lirică compactă şi originală prin viziune şi stil, motive pentru care îşi are locul său aparte pe harta lirică a întunecatului deceniu. Iar antologia omagială (la centenarul naşterii) îngrijită de Ion Lazu este un important instrument de lucru pentru istoricii literari, oferind motive de necontestat pentru aşezarea lui Valeriu Ciobanu pe această hartă a istoriei poeziei române. Destinul său liric (care îl dublează pe cel de istoric literar, construit şi recunoscut în timpul vieţii) iată, nu este unul frânt, nu unul pierdut, ci unul recuperat, care poate fi mai mult pus în lumină, chiar dacă la peste 50 de ani de la trecerea în veşnicie a autorului.
Daniela Varvara



Aseară, la MNLR, Colocviul edițiilor critice. 

Au luat parte scriitori interesați de publicarea edițiilor critice din marii noștri scriitori, începând cu cronicarii, continuând cu junimiștii, cu marii clasici, cu cei din Interbelic și ajungând până la cei de după a doua conflagrație mondială, contempornii noștri. Girând acest colocviu de toamnă, nu de amploarea celor din primăvară, care au o mai largă participare, Radu Voinescu, Președintele Filialei de critică și istorie literară, ne spune că este vorba de un proiect ceva mai vechi, sugerat de Ioan Adam, dar a cărui idee s-a precizat în timp. Din varii motive, unii dintre cei foarte implicați în reeditări de ediții critice nu au putut fi prezenți. Nicolae Ggeran, contactat la telefon, a opinat că e vorba despre o bătălie într-o cauză pierdută. Știe domnia sa ce știe, după o viață întreagă dăruită editării critice a lui Rebreanu... Vorbitorul ”trece bagheta” criticului Ioan Adam, care propune subpuctele spre discutare și prezintă succint realizările câtorva dintre participanți: Valeriu Râpeanu, Nicolae Georgescu, Ion Simuț, Mircea Coloșenco, Mircea Moraru, Nicolae Bârna, ale sale. Apoi invită pe perticipanți să discute despre stadiul în care a ajuns reeditarea critică a marilor scriitori, despre specificul acestei activități, despre greutățile întâmpinate și despre modalitățile care ar face posibilă, în condițiile cu totul neprielnice actuale, continuarea cât mai eficientă a edițiilor critice. Doar câteva aduse până la final, mai multe rămase fără încheiere, din cele mai diverse motive; iar în cazul scriitorilor din Postbelic, nu s-au făcut decât câțiva pași, iar greul abia ar trebui început. 
(În lucru)


Ioan Adam, Valeriu Râpeanu. Radu Voinescu




Florin Costinescu, IOn Simuț, Mircea Coloșenco, Lucian Chișu














Ion Lazu - Despletirile toamnei












miercuri, 22 noiembrie 2017

22 noiembrie: V. A. Urechia n. 15 febr. 1834  - d. 22 nov. 1901

   
S-a născut la Piatra Neamţ şi a învăţat în familie, căci tatăl său murise când copilul avea doar 6 ani. A urmat şcoala normală la Trei Ierarhi din Iaşi, iar din 1844 intră la Academia Mihăileană. Cu o bursă merge la Paris, apoi îşi ia licenţa în Litere la Sorbona. Căsătorit din 1856 cu o spaniolă, care a murit după un an, a făcut numeroase călătorii de studii în Spania, aducând documente şi însemnări. În 1858 revine la Iaşi, ca profesor la Gimnaziul Central, apoi devine profesor la Universitatea din Iaşi; din 1864 va veni la Universitatea din Bucureşti, pentru o perioadă decan la Litere şi Filosofie. A avut şi funcţii politice, director de minister, ministru interimar în guvernul Kogălniceanu, ministru culturii în guvernul I. C. Brătianu, 1881-1882. A fost membru fondator al Academiei Române, al Ateneului Român, a numeroase instituţii, atenee populare, şcoli şi aşezăminte culturale, un paşoptist crezând nestrămutat în ridicarea prin cultură a poporului. O anumită neglijenţă în stil şi neatenţie la argumentaţia strict ştiinţifică i-a atras critica unor corifei, printre care Titu Maiorescu, cu binecunoscuta sa Împotriva beţiei de cuvinte. În 1890 a donat liceului din Galaţi biblioteca sa, documentele istorice, piesele din colecţiile arheologice.
Ca literat are un rol de deschizător de drum, împreună şi pe urmele unor Alecsandri, Kogălniceanu etc. Debutase pretimpuriu cu o fabulă, în 1850, în anul următor publică o nuvelă, iar în 1854 deja apare cu o culegere de proze. A înfiinţat şi condus singur sau în colaborare numeroase reviste de popularizare, a ţinut conferinţe la Ateneul Român, a scris numeroase romane, preluând teme, prelucrând şi adaptând, a scris piese de teatru în manieră Alecsandri, care s-au jucat pe scenă, dar mai rodnică a fost activitatea de povestitor pe teme din legende şi din cronicari.
Biblioteca judeţeană din Galaţi poartă pe drept numele savantului V. A. Urechia.
Opera literară: Grinda de aur sau Previderea unui părinte bun, Iaşi, 1851; Mozaic de novele, cugetări, piese şi poezii, Iaşi, 1854; Omul muntelui (în colaborare cu Marie Boucher), Bucureşti, 1858;
Schiţări de literatură română, Iaşi, 1859; O vorbă despre literatura desfrânată ce se încearcă a se introduce în societatea română, Iaşi, 1863; Les Sept montagnes (histoire moldave) (în colaborare cu Marie Boucher), Paris, 1863; Balul mortului sau Mortul şi danţul, Bucureşti, 1865; Cronicele noastre, Bucureşti, 1865; De clasicism, romantism şi realism, Bucureşti, 1865; Femeia română dupre istorie şi poezie, Bucureşti, 1865; Despre fabule în genere şi în speciale despre Cichinăel, Bucureşti, 1866; Despre elocinţa română, Bucureşti, 1867; Poezia în faţa politicei, Bucureşti, 1867; Carol I, domnitoriul românilor, Bucureşti, 1868; Patria română, Bucureşti, 1868; Odă la Elisa, Bucureşti, 1869; Fidanţata imperatorului, Bucureşti, 1870; Opere complete, seria A, tomul I: Comedii, scenete, Bucureşti, 1878, tomul II: Teatru. Drame, Bucureşti, 1878, seria B, tomul I: Conferinţe şi discursuri, Bucureşti, 1878, tomul II: Discursuri academice, Bucureşti, 1882, seria D, tomul I: Didactica, Bucureşti, 1883, seria E, tomul I: Novele, cugetări, foiletoane, bibliografii, varia, Bucureşti, 1883, seria B,tomul II: Memorii prezentate Academiei Române în 1887-1888, Bucureşti, 1889, tomul III: Memorii prezentate Academiei Române în 1888-1889, Bucureşti, 1890; Schiţe de istoria literaturei române, Bucureşti, 1885; Arhimandritul Vartolomei Măzăreanul (1720-1780), Bucureşti, 1889; Autografele lui Varlaam mitropolitul, Bucureşti, 1889; George Asaki, Bucureşti, 1890; Legende române, Bucureşti 1891; ediţia III, cu ilustraţii de Jiquide, Bucureşti 1896; ediţia IV, vol. I-II, Bucureşti, 1904; ediţie îngrijită de Ion Horia Rădulescu, Bucureşti, 1934; Miron Costin, Craiova, 1891; Istoria şcoalelor de la 1800-1864, I-IV, Bucureşti, 1892-1901; Alecsandri la Mirceşti, Bucureşti, 1894; Cum am cunoscut pe Alecsandri, Bucureşti, 1894; Codex Bandinus, Bucureşti, 1895; Cum era odinioară, Bucureşti, 1901; Scrieri literare, ediţie îngrijită şi prefaţă de Alexandru George, Bucureşti, 1976.Ediţii, antologii: Miron Costin, Opere complete, I-II, prefaţa editorului, cu un glosar de Lazăr Şăineanu, Bucureşti, 1886-1888; Voci latine. De la fraţi la fraţii, Bucureşti, 1894; ediţie îngrijită şi prefaţă de Oprea Nedelcu, Galaţi, 1993.

Citeşte mai mult:
http://ro.wikipedia.org/wiki/Vasile_Urechi%C4%83-Alexandrescu



Iulian Vesper, n. 22 noiembrie 1908 - d. 11 februarie 1986
De fel din Horodnicul de Sus - Suceava, fiu de ţărani (tatăl cantor bisericesc, numele real Grosu), - unul dintre fondatorii grupului  Iconar, împreună cu Mircea Străinul şi cu Traian Chelariu (evocat de noi pe acest blog) - şi-a făcut studiile liceale la Rădăuţi, urmând apoi Universitatea din Cernăuţi, de unde se transferă la Bucureşti, pentru a-i audia pe D. Caracostea şi pe Ov. Densusianu; licenţiat în 1933. Lucrează ca redactor la Glasul Bucovinei, apoi la Dacia Traiana şi în alte funcţii prin ministere, iar din 1950 devine  corector la ESPLA.
Colaborator la numeroase reviste, debutează editorial în 1933 cu Echinox în odăjdii, publicând în continuare volume de poezii şi de proză, dar şi traduceri, în special din autori ruşi, iar postum îi vor apărea Memoriile, în 1999. Menţionat de Călinescu în a sa Istorie a literaturii, dar şi de Perpessicius, care îl consideră unul dintre marile promisiuni ale literaţilor proveniţi din Bucovina.
Poetul Florentin Popescu, colocatar (între anii 1975 şi 1991) al blocului din Apolodor 13-15, cu mulţi alţi scriitori şi artişti, printre care şi Iulian Vesper, incitat aşa cum singur mărturiseşte de plăcile memoriale pe care le-am fixat la cele două intrări ale blocului, a publicat în acest an volumul intitulat chiar aşa: Scriitorii din strada Apolodor. (Vezi în mod special capitolul "Nume încrustate în marmura neuitării", p. 136-137). F.P. regretă a nu fi declanşat o discuţie literară cu colocatarul mai vârstnic, despre care îşi făcuse "impresia unui om bolnav, poate şi din cauza corpolenţei, care îi încetinea mişcările". Un om vârstnic, pe care l-a văzut de câteva ori, "însoţit de cineva, urcând sau coborând cele câteva trepte până la lift". (pag. 79). Eu cu atât mai puţin, nu cred a-l fi zărit vreodată pe dl Vesper. Dar cu siguranţă voi fi citit traducerile sale din marii ruşi. Căci (literar) de la marii ruşi ne tragem...



Alţi scriitori:

Lucian Bureriu, n. 1942 




Un eseu de Daniela Varvara despre antologia lirică a lui Valeriu Ciobanu: Cântece de zgură, ed. Eikon, 2016



Valeriu Ciobanu: reconstituirea unui portret poetic (la centenar)

I. Născut pe 4 aprilie 1917, la Chişinău, ca fiu al reputatului Ştefan Ciobanu, profesor universitar, ceretător şi istoric literar, academician, Valeriu Ciobanu îi calcă pe urme tatălui, ajungând să-i fie chiar coleg de catedră universitară, din 1942. Devine  licenţiat al Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti; se specializează, prin studii postuniversitare, în Franţa, în 1942, iar în 1945 obţine doctoratul la universitatea din capitala României, cu o teză despre poporanism. Din 1949, o dată cu înlăturarea, pe criterii politice, a asistenţilor lui George Călinescu de la universitate, este trecut ca cercetător la Institutul de Istorie Literară şi Folclor al Academiei (devenit, ulterior, Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu”).
Este cunoscut mai mult ca cercetător, istoric literar şi folclorist. Acest fapt se datorează, pe de o parte, publicării unor lucrări importante în domeniu (din postura de asistent al lui Caracostea şi al lui Călinescu şi de cercetător la Institutul Academiei, autorul având renumele de mâna dreaptă a „divinului critic”): Poporanismul. Geneză, evoluție, ideologie, prima monografie dedicată Hortensiei Papadat-Bengescu, monografia Alexandru Vlahuţă, „A.S. Pușkin și literatura română”, „Ecoul creațiunii lui Turgheniev în literatura română”, „Nuveliștii ruși în România: V. Garșin și V. Korolenko”, „Dostoievski în România” și despre asemănările între folclorul românesc, folclorul ucrainean și folclorul rus („Jertfa zidirii la ucraineni și ruși”, „Lumea bâlinelor”, „A. I. Iațimirski și folclorul român etc.); pe de altă parte, nepublicarea antumă în volum a versurilor sale şi-a spus şi ea cuvântul, mai ales că autorul nu fusese încurajat de către marele Călinescu în această direcţie; dimpotrivă, apropiaţii spuneau că mentorul a încercat să îl „pedepsească” pentru curajul de a îi înfrunta opiniile critice, ridiculizându-i producţia lirică. La un moment dat, G. Călinescu afirmase (poate că peiorativ) despre poezia lui Ciobanu că ar avea valenţe din Goya. Nu ar putea constitui această analogie o linie de portret: Valeriu Ciobanu cel pătrunzător al spaţiilor halucinatorii, misterioase, dar groteşti ale psihicului uman, precum „corespondentul” său în arta picturii şi a gravurii?
Pentru că, da!, Valeriu Ciobanu este şi poet. Şi nu unul de neglijat.
Debutează liric în 1933, în revista „Unirea”, a liceului din Chişinău, al cărui elev a fost. Ajuns în Bucureşti, la studii universitare, publică în paginile prestigioaselor reviste Gândirea, Naţiunea şi Viaţa Românească, dar nu în mod constant (această publicare la intervale destul de largi de timp contribuind şi ea la neimpunerea autorului ca poet în viaţa culturală contemporană. Curios lucru e că nici postum imaginea sa de poet nu a fost prea mult promovată. Primul volum îi este publicat de către Dinu Pillat, colegul său de la Institutul de Istorie literară şi Folclor, în 1969, la aproape trei ani de la dispariţia prematură a autorului (la 49 de ani, din cauza unui cancer). Aşadar, debutul editorial în poezie i se datorează (şi) colegului scriitor, Dinu Pillat, care a îngrijit şi prefaţat volumul Fiul Lunii, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1969 (cartea reunea două cicluri cuprinse în manuscris: Fiul Lunii şi Bufonul negru). Prefaţatorul îi creionează, aici, nu numai un potret al liricii, ci şi unul psihologic. Aşa aflăm de o conştiinţă zbuciumată, de un erou dostoievkian sub o „aparenţă hirsută de mizantrop”, de cel care „ţinea să pară cinic şi care era de fapt un timid”, de un ins care ajunsese să trăiască exasperarea cu saţietate, de un om „contradictoriu şi enigmatic”, de un neurastenic pe care dorinţa de sinucidere nu l-a învins, dar pe care l-a învins moartea, culmea, tocmai când se lupta cu ea (cu boala de care a suferit spre finalul existenţei). Despre firea ursuză, ca şi despre înalta lui erudiţie mărturiseşte şi un alt coleg, mai tânăr, de la institut, Al. Săndulescu: „purta în colţul buzelor (...) o ironie maliţioasă”, alteori era vorba de o „poantă ironică sau numai glumeaţă”, întotdeauna însă, de „un spirit fin şi cultivat la sursă, cu lecturi întinse şi cu o informaţie istorico-literară totdeauna solidă”, „era un om învăţat, cunoscând foarte bine literaturile română, franceză, rusă, celei din urmă şi ecourilor ei româneşti consacrându-i mulţi ani de studiu”.
Mergând pe linia dezvăluirilor despre personalitatea poetului pus în discuţie, reiterăm ceea ce Dinu Pillat menţiona în prefaţa amintită, în legătură cu trasarea unei linii po(i)ematice: creaţia lirică a lui Valeriu Ciobanu poate fi circumscrisă unui impresionism imagist particular, grefat pe sentimentul neantului şi al unei tristeţi sarcastice. În concepţia lui Pillat, ea nu apare tributară niciunei influenţe; totuşi, se pot stabili numeroase aparente afinităţi: cu Arghezi, pe latura grotescului şi a monstruosului (poate de aceea, autorul Florilor de mucigai a fost entuziast să îi prefaţeze un eventual volum de versuri, pentru aceasta oprindu-i chiar un manuscris, volum care nu s-a închegat însă în timpul vieţii); cu Baudelaire, pe linia satanismului, cu Verlaine, pe care îl considera apropiat ca spirit.
Acum, la o sută de ani de la naşterea sa şi la mai bine de 50 de ani de posteritate, când i s-au editat două volume de versuri şi o antologie, putem vedea puţin mai detaşat şi mai clar lucrurile. Putem stabili afinităţi cu colegii de generaţie, cu cei al căror debut a fost amânat din cauza războiului sau a instaurării unui regim totalitar ce urmărea schimbarea de paradigmă culturală (şi nu numai).
Pentru Valeriu Ciobanu, calificativul „pierdută” din sintagma ce desemnează generaţia căreia îi aparţinea ca vârstă şi, vom vedea, şi ca structură lirică, pare să se potrivească mult mai bine, aproape în sensul propriu al termenului, pentru că este, cred, singurul care nu publică antum. Alţi colegi de vârsta lui reuşesc la un moment dat să se afirme, chiar dacă mai târziu (Constant Tonegaru, Dimitrie Stelaru, Virgil Teodorescu, Emil Manu, Ion Caraion et al, coagulaţi, cei mai mulţi, în jurul lui Geo Dumitrescu, un fel de lider al generaţiei, impus cu precădere după război), sau după ce emigrează (Ben Corlaciu). Alţii nu mai reuşesc să se reinventeze după război, de fapt, să se plieze pe tiparele „noii literaturi” impuse politic. Fără cele trei editări postume (1969, 1984, 2017), manuscrisele poetice ale lui Valeriu Ciobanu nu ar fi fost puse în valoare, versurile sale ar fi fost practic (nu şi teoretic, ce-i drept) pierdute prin neintrarea lor în circulaţia valorilor culturale, iar istoria literară nu l-ar fi putut aşeza, astăzi, de drept, şi în tagma poeţilor. Imaginea sa oricum a fost ştirbită sau doar parţial pusă în lumină în timpul vieţii. În ultimele zile ale traiului, graţie lui Al. Săndulescu, cel care a convins o editură să îi publice versurile, a apucat să semneze un contract de editare a manuscrisului Fiul Lunii, lucru care i-a adus o bucurie imensă, după cum relatează prietenul său, coleg la institut. Pe de altă parte, Valeriu Ciobanu nu s-a afirmat ca făcând parte dintr-un grup, fie şi nepublicat în volum, nu a avut perceţia unei apartenenţe poetice, şi nici nu a fost perceput în contemporaneitate ca aparţinător al unei grupări artistice. Şi acestea pot fi cauze care să contribuie la neimpregnarea/ ştergerea conturului unui autor în conştiinţa colectivă şi în cea a tagmei căreia, totuşi, (măcar structural, la acea dată), îi aparţinea. De asemenea, de la Ion Lazu, cercetătorul căruia sora poetului i-a pus la dispoziţie manuscrisele (patru tomuri), ştim că Valeriu Ciobanu şi-a impus o încetare a activităţii şi a producţiei lirice la 29 de ani (lucru pe care îl va regreta, totuşi, spre ultima parte a vieţii, după mărturisirile lui Al. Săndulescu), aşa că va păstra în manuscris cele peste 1000 de poeme scrise până la acea vârstă.
Oricum, ştim din confesiunile lui Al. Săndulescu faptul că Valeriu Ciobanu se credea poet, avea această conştiinţă poetică a sinelui („cum cred că şi era”- precizează mai tânărul său coleg) şi suferea că nu publicase măcar o plachetă, cum suferea că nu îşi găsise dragostea.
Un merit deosebit în repunerea poeziei lui Valeriu Ciobanu în circuitul literar îi revine unui descendent pe linie maternă, scriitorul, eseistul şi cercetătorului amintit mai sus: Ion Lazu, care, în acest an, la un secol de la naşterea străbunului său, a publicat antologia lirică intitulată Cântece de zgură (editura Eikon, Bucureşti). Este al doilea volum editat de Ion Lazu din opera poetului de sorginte basarabeană, după Haina de brumă, apărut la editura Minerva, Bucureşti, 1984. În acest volum din ’84, prefaţatorul şi îngrijitorul său precizează că poemele reunite sunt datate de pe la sfârşitul războiului (1944-1945). Fie şi numai la o lectură a titlurilor, ne putem da seama de exprimarea lirică a tragismului existenţial potenţat de ororile războiului: Cântec de zgură, Cântecul negru, Dansul şacalilor, Umbră, Război, Nocturnă, Cântecul robilor, Putreda poemă, Monstru, Fuga zeilor, Plânsul pumnului, Ochii de oţel, Sfârşitul visului, Liră strivită, Floarea neagră  etc.
În antologia centenarului, Cântece de zgură, Ion Lazu precizează că a selectat poeme din 11 cicluri, din tomurile III şi IV (primele două tomuri arătându-se cercetătorului critic poeme de început, încercări mai puţin reuşite artistic şi rămase astfel în afara antologiei). Tot de aici, aflăm că poetul compunea tematic, pe cicluri, presupunându-se că revenea asupra ciclurilor, înscriind noi poeme; greu de afirmat cu precizie, pentru că nu obişnuia să le dateze (cu excepţia a două cicluri: Stelare: 1944-1945 şi Cântecul umbrelor: 1938). De asemenea, graţie acestei antologii, publicul larg poate vedea, fotocopiate, file de manuscris (pp. 303-312), inclusiv o porţiune de foaie care conţine şi versuri dactilografiate. Ceea ce se remarcă este un scris îngrijit; poemele, odată transpuse mecanic, la maşina de scris, nu mai suportă, modificări, adnotări.
Cum se profilează eul liric în cele aproape 300 de poezii din Cântece de zgură, 2017, vom încerca să arătăm, pe scurt, în rândurile următoare. Corpusul de texte propuse ne înfăţişează un poet vizionar, o conştiinţă frământată de dramele secolului, un psihic încleştat în imaginile negre ale fiinţei torturate existenţial, o fire care trăia parcă o continuă angoasă. Iar lumea în care vieţuieşte îi accentuează suferinţa interioară, prin nedreptăţile care o întocmesc, aşa că portretele goyeşti (aşa cum le sesiza / numea G. Călinescu) sunt nutrite din acest amalgam contorsionat şi hidos al existenţei lumii în prima jumătate a secolului trecut. Imaginarul liric transcrie un spaţiu al rănii universului şi al haosului (v. poemul omonim, din  Fiul Lunii, p, 24): „Întunecimile fierb, cumplită urgie / s-aştern sunetele mileniilor, clinchet de zăvoare (...) mai afund, mai afund, în imensa rană, / Fără licăriri, fără icoană...”; al neantului, aşa cum le plăcea existenţialiştilor, moderniştilor: „Inima neantului bate / Greu, ca inima vacilor înjunghiate (...) Luminile se sting, veciile se rup.../ Alerg singur ca un lup.../ M-am irosit şi poate / În inima neantului şi a mea se zbate” (Inima Neantului, p. 26). În acest spaţiu al damnării fiinţei universale, zbaterea individului este acaparată ca într-o imensă gaură neagră, în care oricum nu se mai vede nimic, nu mai contează nimic; destinul insului este practic nu o dezvoltare, o ascensiune, cum ar trebui, ci o afundare până la neantizare, o cădere în întuneric şi nonsens.  
Daniela VARVARA
Va urma





Ion Lazu - Desfășurările Toamnei...