marți, 26 septembrie 2017


Blogul meu de scriitor - la 2212 postări, zi de zi...
(Așteptăm comentarii, încurajări, solidarizare intelectuală...)

Scriitorul zilei, Dumitru M. Ion,
 n. 26 sept. 1947
         

  Fiul unui preot din Brăteşti - Muscel, a început o şcoală de meserii, a continuat cu liceul Negru Vodă din Curtea de Argeş (1962-1967); a venit la Filologia din Bucureşti pe care a schimbat-o cu Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică, Facultatea de critică de teatru, film şi TV, absolvită în 1971. Nu a fost niciodată angajat, însă a avut colaborări şi rubrici permanente de critică teatrală.
Debutase în 1960, într-un ziar local, a redebutat cu succes în Luceafărul şi în Gazeta literară, trecând memorabil prin Cenaclul Nicolae Labiş, condus de Eugen Barbu, care l-a promovat pe adolescentul poet şi şi l-a revendicat apoi. Criticii l-au încadrat în lirica balcanică, pe filiera Anton Pann-Ion Barbu, apoi evoluţia liricii acestui poet, lansat din vremea liceului şi semnând ca la catalog, a prilejuit reconsiderări: neoexpresionism, onirism, ezoterism; în fapt, adorbările poetului s-au schimbat mai ales cu volumul Ioan Metafora, editor Mircea Ciobanu; volumele lui D. M. I. capătă de-acum coerenţă, sunt atent construite, valorificând superior stilul îndelung elaborat, cu asociaţii de cuvinte care uneori scot scântei şi impresionează. Un poet care a trăit numai pentru scris. Fantezia debordantă, scriitura proteică, multifuncţională, dovedind perfecta stăpânire a celor mai noi tehnici scripturale, asociaţiile de idei neaşteptate, incitante, fac bună impresie în textele de proză, în cele adresate copiilor.
În Istoria critică nu este măcar pomenit; Marian Popa îi acordă 3 coloane şi jumătate, cu analiza evoluţiei realizate de la un volum de poezie la următorul. Numeroase premii de poezie, naţionale şi internaţionale.  Un poet singular, poate chiar un poet exemplar, cu vocaţia multiculturalităţii - cum rar se află în România.
Opera lirică:  Iadeş,  1967; Vânătorile, Bucureşti, 1969; Farfurii zburătoare Bucureşti, 1969; Balcanice. 100 balade, Bucureşti, 1970; Pastele cailor, 1970; Templul otrăvii, 1970; Poeţii de douăzeci de ani (Covor românesc), 1972; Fals tratat de vânătoare, 1973; Povestea minunatelor călătorii, 1973; Sir şi Elixir,  1973; Orgolii, 1973; Culoare şi aromă. Melanholii,  1974; Imnuri, 1974; Vânătoare de tigri în Sakartvelo, 1976; Meteoritul care a uitat să cadă, 1977; Elfi la Brusa, 1979; Vânătorile, postfaţă Al. Condeescu, 1981; Babilonul, 1981; Scribul şi închipuirea, 1984;  Ioan Metafora 1986 ; Faraonul 1996; Evanghelia după Ioan Metafora, 1997.
Proză: Paştele cailor, 1970, Povestea minunatelor călătorii 1973, Vânătoare de tigri în Sakartvelo, 1976, Elfi la Brusa, 1979, Babilonul, 1981, Scribul şi închipuirea, 1984 pendulează între lirism, fantastic, parabolă, eseu, reportaj.
A mai publicat proze, poezii, teatru pentru copii şi traduceri din lirica poeţilor spaţiului balcanic, dar şi din zona caucaziană, fiind vorba despre zeci şi sute de poeţi, inclusiv câteva antologii: din poezia gruzină, 1979, din poezia chineză, 1980, cu o amplificare a lucrării, în două volume, 1995; din limba armeană, 1981, din cea georgiană, 1985, din macedoneană, 1990. A tradus nenumărate cărţi din română în limbi de circulaţie europeană. Un total de peste 60 volume de traduceri în şi din româneşte. Mă întreb dacă nu e vorba de un record... A înfiinţat fundaţii culturale, a condus Şcoala de poezie de la Curtea de Argeş, a asigurat desfăşurarea unor largi forţe lirice internaţionale în apreciatele Nopţi de poezie de la Curtea de Argeş, editând antologii ale acestor manifestări.

Citeşte mai mult:  http://ro.wikipedia.org/wiki/Dumitru_M._Ion
 http://www.centrul-cultural-pitesti.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=325:spectacolul-literaturii&catid=75:revista-arges-decembrie-2006&Itemid=112
 http://www.crispedia.ro/Ion_M__Dumitru

                      
Poezia zilei, Dumitru M. Ion

***
Minunile noastre-aburind în cuvinte
Peste gorganele vechi ceartă-oseminte:
Boabelor grase de porumb le dau dinţii
Acolo, în luturi, unde beau apă prinţii.
Zamolxe în grâu ochii albaştri şi-i ţine -
Numără orele câmpului în poamele bune;
Certuri lungi, de sănătate şi de culori
Curg prin şiştare de fulger din nori.
Pe Bărăgan arde un abur de pâine de casă
Fiinţe-n fiinţe sămânţa îşi lasă -
Oamenii trec de la o margine-a humii,
Le scârţâie-n vorbe cumpăna Lumii.
Când merg peste câmp cu femeile grele,
Neamul se-nduplecă şi cântă în ele.
(din Iadeş, 1967)

Vânătorile sincere

Cobora un zeu tânăr şi beţiv
Cu lumânările din era cunoaşterii,
El era vraciul dintr-un neam de efebi
Care făceau prăpăd în lumea urâţilor.
Mă-aşeza pe un pat de mâl ca pe-o sămânţă,
Şedea cu genunchii pe duhul meu
Şi striga că vede ce boală am.
Apropiaţi-vă, le spunea dobitoacelor -
Vedeţi banul acela care mişcă în el?
Se-ncruntau, trimiteau soli să-mi vadă inima -
Numai aşa putea trăi omul sănătos.
Dar prin minunea care mereu ne ocoleşte
Rămânem pe dealurile noastre
Să râdem şi să plângem
De sărbători.
(din Vânătorile, 1969)






Alţi scriitori:
Dan Bottan. 26 septembrie 1907  - d. 13 ianuarie 1958
Cleopatra Lorinţiu, n. 1957
Dan Duţescu, m. 1992 


Ion Lazu: Cărți recent apărute la editura bucureșteană eLiteratura a dlui Vasile Poenaru


 
      
















luni, 25 septembrie 2017

Scriitorul zilei: Grigore Hagiu, n. 27 sept. 1933 - d. 1 februarie, 1985

 

Dintr-o familie de ţărani, s-a născut la Tg. Bujor, lângă Galaţi, a făcut şcoala primară în satul natal, liceul la Bucureşti, s-a înscris la Institutul de Cinematografie; eliminat după un an, devine student la Filologia bucureşreană, secţia germană. Va fi redactor la Drum nou-Galaţi, apoi la Gazeta literară şi la Luceafărul. Debutase ca licean, în 1950, redebutat în 1952 la Tânărul scriitor; debutul în volum, 1962, cu Autoportret în august, versuri plătind tribut poeziei aliniate a acelor vremi. Se va detaşa în Sfera gânditoare, 1967, optând pentru o lirică de introspecţie, a somnului şi "visului din vis", dar şi cu referiri insolite la realitatea imediată.
În prima tinereţe a format un cuplu de zile mari cu poeta Vera Lungu, apoi s-a căsătorit cu poeta ardeleancă Ana Mureşan, cu ascendenţe memorandiste (care, şocată, a părăsit ţara la câteva săptămâni după dispariţia poetului). Considerat ca făcând parte din generaţia şaizecistă, a resurecţiei poetice, colegii săi de drum i-au apreciat nu doar talentul (mi-l aminesc pe Ilie Constantin enumerându-l printre marile speranţe ale poeziei tinere din acel moment), ci şi delicateţea, spiritul lipsit de agresivitate, generozitatea, înţelepciunea, tactul şi umorul. A frecventat intens boema literară a vremii, în nesfârşite reprize dionisiace, cu Velea, Pucă, Petre Stoica, Fănuş Neagu, Mircea Micu, Virgil Mazilescu; încă de la debut a format un grup elitist împreună cu Nichita Stănescu, Cezar Baltag, Nicolae Breban şi Matei Călinescu, acesta prefaţîndu-i şi primul volum. Antologii din poezia acestui "boier al literelor romîneşti", cum îl numeşte Petre Stoica, tot aşa cum s-a ocupat de editarea poemelor sale, în ultimii săi ani de viaţă, celălalt poet suprevieţuitor al grupului, Cezar Baltag, cu care la început a împărţit un demisol pe str. pictor Stahi. A iubit artele frumoase (sora lui, pictoriţa Gina Popa i-a ilustrat câteva volume) şi a scris despre spectacole de teatru, despre vernisaje, ateliere de artă, muzee din Bucureşti, deţinător al unei rubrici de specialitate, texte reunite apoi în volumul Bucureştiul artistic, 1984.
Poetul a murit într-o noapte din cumplita iarnă 1985, încercând să se încălzească la aragaz...Gazele s-au oprit, au pornit din nou, după ce poetul adormise, asfixiindu-l , altfel o cruce de bărbat...
O şcoală gimnazială din Tg. Bujor îi poartă numele, un festival de poezie la Galaţi şi în târgul natal îi omagiază poezia.


Opera literară: Autoportret în august, prefaţă de Matei Călinescu, 1962; Continentele ascunse, 1965; De dragoste de ţară, 1967; Sfera gânditoare, 1967; Poezii, 1968; Spaţiile somnului, 1969; Nobleţe de stirpe,1969; Nostalgica triadă, 1970; Cântece de stemă, 1971; Poezii, 1973; Miazănoaptea miresmelor, 1973; Zenit de anotimpuri,  1974; Sărbătorile anului, 1975; Descântece de gravitaţie, 1977; Sonete, 1978; Fantastica pădure, 1980; Alte sonete, 1983; Desemne pe sticlă, cu ilustraţii de Gina Hagiu, 1983; Bucureştiul artistic, 1984; Zilele, vârstele, anii. Mărturii despre mine însumi, prefaţă de Cezar Baltag, 1985; Poeme, prefaţă de Fănuş Neagu, 1986; Cristal de primăvară, prefaţă de Gina Hagiu, Galaţi, 1991; Liniştea versului, prefaţă de Cezar Baltag, 1997.


Citeşte mai mult: http://ro.wikipedia.org/wiki/Grigore_Hagiu
http://petrestoicaremembernecesar.blogspot.ro/2011/05/grigore-hagiu.html
http://www.memoria.ro/index.php?location=view_article&id=1123
http://www.bvau.ro/manifestari/2010/0200/grigore_hagiu.pdf
http://www.crispedia.ro/Grigore_Hagiu




Poezia zilei, Grigore Hagiu

Sămânţă de stele

Din nou să punem ordine în gânduri,
să mai gândim odată ce-am gândit
cu un cuvânt mai lin şi-ncetinit,
dând loc priveliştii de printre rânduri.

Din tot ce inima mi-a dovedit
un ram, un spic să scot la vârf de cânturi,
mormane de păduri şi de pământuri
înalte-n urma mea am cheltuit.

Să fie limpede acum foşnirea,
să fi înduplecat încremenirea
cu-o patimă, cu-o linişte, c-un dor ?

Pe sus cocoarele urmându-şi firea
şi-n ceruri largi vâslind nemărginirea
îmi par şi azi sămânţa stelelor !


Portret uitat 

în nemişcare
vag îngîndurată
numai poteca pe care stai
alunecă departe

şi te trezeşti în bătaia de raze
cum te-ai izbi deodată
de marmora afroditei
frumoasa cea fără de braţe

sînt împăcate
subţirimile toate
cuvântul şi gândul

oasele tale încap
în două trestii de lac
pe care le scutură vîntul. 





Alţi scriitori:
Crina Bocşan Decusară, n. 1941
Ion Biberi, m. 1990
Gellu Naum, m. 2001
Iustin Panţa, m. 2001



Ion Lazu - Case din București, I







duminică, 24 septembrie 2017



Scriitorul zilei: Corneliu Omescu, n. 24 sept. 1936 - d. 12 mai 2001

           

       
Dintr-o familie de fucţionari, s-a născut la Ineu-jud. Arad, a făcut o şcoală medie tehnică de drumuri şi poduri, apoi una de ofiţeri chimişti. Până să ajungă la Bucureşti, făcuse diferite meserii, de topograf, de controlor tehnic, de metodist.
A debutat într-o revistă de profil militar, iar editorial în 1965, în colecţia devenită faimoasă Luceafărul, cu povestiri: Între două trenuri. A urmat romanul Puştoaica şi alte vreo 15 volume: romane, culegeri de proze scurte, povestiri poliţiste, de anticipaţie, din vremea războiului. Bun povestitor, şcolit la proza scurtă americană, a îmbinat descrierea unor medii foarte diferite, de nu chiar pitoreşti, valorificând o experienţă de viaţă nu comună, însă axându-se pe scrutarea unor caractere, cu folosirea "americănească" a dialogului, dar şi cu monologul interior, pentru descifrarea psihologiilor de tineri furioşi, foşti "timizi", în fapt naturi vitaliste, incomodate de convenienţe, de oferta derizorie a vieţii în vremuri comuniste. Prozele păstrează o unitate asigurată de eroul-narator, care trece firesc dintr-un text în următorul.

Opera literară: Între două trenuri, prefaţă de Gabriel Dimisianu,  1965; Puştoaica,  1966; Adam evadează, 1967; Aventurile unui timid, 1968; Enigma, 1970; Aventurile unui cascador,1971; Două poveşti de dragoste,1973; Întâmplări de necrezut, 1975; Noaptea, printre maşini,  1977; Planeta fără memorie, 1978; Impas,  1979; Toţi pentru unul,1982; Clopote sub apă,  1984; Povestea unui debut, 1986; Moştenirea, 1987; Munţii nu cad, 1989.
Citeşte mai mult:  http://www.crispedia.ro/Corneliu_Omescu
 http://urbo.ro/companii/casa-memoriala-corneliu-omescu-83102


Ion Lazu: Odiseea plăcilor memoriale 
6 noiembrie 2007: (...) Domnul Trandafiridis, administrator la blocul lui Theodor Pâcă, om adevărat şi de nădejde, iar nu vreo fantoşă, îmi arătase unde e strada Tg. Neamţ: dincolo de bulevard. Manevrăm conform cu indicatoarele, trecem pe cealaltă parte, ajungem la blocul A-13, scara 3, pentru placa lui Corneliu Omescu.  Dau telefon, apare un Păcurariu, ardelean şi după accent, protocolar. Pentru perforaţii apelăm la o doamnă de la etajul I, dar în timpul lucrului ne întrerupe, pretinde că a sărit siguranţa. Atunci Păcurariu, om păţit, pricepând cum stau lucrurile, ne conectează la altcineva. Doamna de pe partea opusă a intrării ne întreabă de ce n-am pus placa pe cealaltă parte, pe care a locuit Omescu, ci la fereastra altcuiva. Îi explic, să priceapă, iar Purcariu, cunoscând persoana, îi taie vorba. Când să isprăvim, apare un ins cu alură de fachir, cu ochelari groşi, foarte înalt, cărunt-alb. De ce punem placa asta? De la primărie? De la USR. Primăria nu e proprietară, a fost pe vremea comuniştilor. De ce pe peretele lui? Pentru că l-am prins cu ocaua mică, îi arăt că nu e pe peretele lui, ci în dreptul holului comun. Iar Purcariu, informat, la obiect, îi notifică: pereţii exteriori ai imobilelor sunt proprietate comună. De ce nu i s-a luat semnătura? Purcariu: S-a stabilit acordul nostru în şedinţa cu proprietarii, iar dvs n-aţi venit la niciuna. Că lui nu i s-a dat voie să urce pe acoperiş ca să-şi monteze o antenă parabolică. Păi e acelaşi lucru?, zic. Dar cu Purcariu nu e de glumit, ardeleanul meu nu se teme de întreruperi şi i-o taie din scurt, pe bază de paragrafe...


Alţi scriitori:
Victor Nistea, n. 1930
Mihail Sevastos, m. 1967
Sergiu Filerot, m. 1989
Paul Georgescu, n. 7 noiembrie 1923 - m. 1989. 



Ion Lazu - Flori ateniene, I











Bună dimineaţa, nană!, la MLR, 2006

sâmbătă, 23 septembrie 2017

Lidia Lazu : Trei cântece pe Acropole:


acropole 1:

acropole 2:

acropole 3:
http://youtu.be/nuYJmrnJu_k

Scriitorul zilei: Scriitorul zilei: Alice Botez, n. 22 septembrie 1914 - d. 27 oct. 1985

        

Slătineancă prin naştere, familia s-a mutat la Bucureşti, iar tatăl a murit pe când copila avea doar un an. A locuit cu mama, mătuşa şi bunica în casa bunicilor, pe Uranus 24, imobil demolat în 1984, când a primit spaţiu locativ în str. Paris. A făcut şcoala nr. 3 de fete, apoi liceul Regina Maria, terminat în 1933, în acelaşi an s-a înscris la Litere şi Filosofie (secţia Logică şi psihologie) pe care a absolvit-o în 1938, după care a avut activitate didactică la Filologie apoi la Fizico-matematicile din Universitatea Bucureşti. Doi ani profesoară la Comana-Ilfov. Carieră stăvilită în 1945, când devine bibliografă la Bibliotaca Centrală de Stat. O poliomielită din copilărie, un TBC osos, au fost cauzele unei vieţi retrase, încercată de mari privaţiuni. A cunoscut mari personalităţi ale vremii: Nae Ionescu; Octav Onicescu, Paul Constantinescu, Marieta Sadova, Clodi Bertola, Mariana Şora, Ion Murnu, Mihail Sebastian, Al. Paleologu, în afară de generaţia criterionistă ca atare.
Debutase în 1942 publicând fragmente din lucrarea de licenţă, Structura. A ţinut câteva luni, la sfârşitul lui 1940, cronica literară la revista Vremea, în lipsa lui Paul Constantinescu. În 1944 a publicat în reviste o povestire fantastică - şi a lucrat la viitorul roman Iarna fimbul, apărut peste aproape un sfert de veac,  în 1968.
Din referinţe şi fotografii deducem că s-a mişcat în cercul scriitorilor criterionişti: Eliade, Cioran, Ionescu, Ţuţea, Vulcănescu, Pandrea, fraţii Acterian, care referă despre personalitatea Alisei Botez şi cu care apare în fotografii de grup. A fost prietenă cu Jeni Acterian şi au fost publicate scrisorile de la şi către Jeni Acterian.. A fost studenta preferată a lui Nae Ionescu, acesta a propus-o pentru o bursă în Germania, izbucnirea războiului a zădărnicit iniţiativa. A redactat împreună cu alţi trei discipoli, cele 4 volume Metafizica şi Logica de Nae Ionescu. S-a căsătorit în 1953 cu artistul plastic Constantin Bulat, care a decedat în 1975 şi căruia i-a editat un album de artă. În Istoria lui G.Călinescu nu este menţionată, pentru simplul fapt că la 1941 încă nu-i apăruse nicio carte. N. Manolescu o citează la Autori de dicţionar, p. 1396 şi încă o dată, în legătură cu memorialistica lui Jeni Acterian, cu care ocazie despre A.B, citând-o chiar pe autoare, o prezintă ca "lipsită de tentaţia vieţii şi că "nu ştie să fie intimă spiritual", p. 1425. (În presa vremii au mai scris: Dana Dumitriu, Mircea Iorgulescu, S. Damian, Mihai Ungheanu...).
Mai generos, Marian Popa, reluând şi completând textul din Dicţionarul 1977, o prezintă la secvenţa privind reconsiderarea, de prin 1955, a unor scriitori afirmaţi încă înainte de 44, în cazul A.B, apariţia abia în 1868 a volumului Iarna fimbul, publicat cândva în reviste (1944). Ar fi vorba despre concentrarea autorului asupra unui moment din istorie, asupra unor personaje mai mult sau mai puţin conturate şi care sunt folosite ca pretext pentru o scriere parabolică, din care se deduc similitudinile şi aluziile la timpul prezent. Ar fi vorba despre "romanul de epocă", însă folosit ca pretext pentru "meditaţia interioară, pentru problematizarea condiţiei omului în istorie ca factor,element, instrument în mecanismul puterii". "Se scrie istorie apocrifă, se construiesc parabole, în vederea unor simulitudini inteligibile"..p. 125.
În următoarele cărţi, după acelaşi MP, autoarea nu se îndepărtează prea mult de acest fel de abordare cu pretext istoric, de fapt cu trimitere la situaţii de la sfârşitul războiului, care ne-a adus dominaţia sovietică. Personajele, în cazul Iarna fimbul sunt generaţii succesive ale unei familii bizantine cu trei ramuri, în care e de dedus şi o filiaţie italiană, victime ale fascinaţiei destinului, căci Prezentul este programat în trecut; el ţine şi de profilul genetic al descendenţilor unei familii, unde ciclicitatea destinelor va fi determinată de similitudini caracteriale. Pădurea şi trei zile, situată în ultimele trei zile ale războiului, prezintă moartea a trei fraţi într-un oraş asediat, poate Sibiul, poate o cetate ipotetică, asediată de istoria implacabilă. Dioptrele este un poem dramatic despre Dimitrie Cantemir însoţindu-l pe ţarul Petru I în campania caucaziană. Eclipsa, o parabolă, apare în acelaşi an 1979 cu Emisfera de dor, fabulaţie plasată la sfârşitul războaielor daco-romane, personajul principal fiind Hadrian, nepot al lui Traian, participant la ostilităţi şi care intenţionează să scrie, aşa cum înaintaşii consemnaseră campaniile lor, despre daci, despre virtuţile unor învinşi dar şi despre necesitatea unei perioade nonbeligerante, nedestructive, în vederea construcţiei vieţii.. În 1985 apare Insula albă, iar în 2001 jurnalul autoarei: Cartea realităţilor fantastice, de fapt o scriere  din anul 1937, primele poeme eseistice-filosofice, apoi jurnalul de idei din anii1945-1946. În acest titlu avem cheia scrierii Alicei Botez. Un scris cu înalte virtuţi stilistice, foarte sofisticat, elaborat îndelung, de un autor avizat în problemele de istorie, de filosofie şi până la urmă şi în cele de scriere modernă. După Marian Popa, chiar nivelul superior al viziunii şi construcţiei a constituit un obstacol în justa receptare critică a scriitoarei.
Opera literară: Iarna fimbul, 1968; Pădurea și trei zile, 1970, roman poetic; Dioptrele sau Dialog la zidul caucazian, 1975, poem dramatic; Emisfera de dor, 1979, roman istoric; Eclipsa, 1979, parabola; Insula albă, 1984, povestiri; Cartea realităților fantastice, 2001, jurnal
Citeşte mai mult:http://ro.wikipedia.org/wiki/Alice_Botez
http://www.curteaveche.ro/Cartea_realitatilor_fantastice_Jurnal_-3-6
http://www.observatorcultural.ro/JENI-ACTERIAN-SCRISORI-INEDITE-CATRE-ALICE-BOTEZ*articleID_856-articles_details.html
 http://www.observatorcultural.ro/Biografie-Alice-BOTEZ-%281914-1985%29*articleID_12884-articles_details.html
http://www.observatorcultural.ro/Biografie-Alice-BOTEZ-%281914-1985%29*articleID_12884-articles_details.html


www.crispedia.ro/Alice_Botez


Ion Lazu: Intruşii. Odiseea plăcilor memoriale:
2 mai 2007: (...) Ajung în Pţa Victoriei şi repede în strada Paris nr. 20, pentru Alice Botez,despre care aflasem de la o emisiune nocturnă radio că era strănepoata lui Petrache Poenaru, născut la Tr. Severin. Sau va fi fost vorba despre altă scriitoare? Acum există o fundaţie culturală A.B. . Vorbisem la telefon cu Sorin Vieru, apoi cu Manuela Vasilescu, încercând să leg nişte fire răzleţe ale vieţii noastre culturale urgisite din anii ciumei roşii. Arestată şi închisă între 1948 şi 1952, cu grupul Lucreţiu Pătrăşcanu. A trecut prin veac împreună cu Cella Delavrancea, Jeni Acterian etc. Aşa cum mi se descrisese, o casă ieşită mult pe trotuar, cu intrarea spre curtea din dreapta. Acum o firmă, mai multe firme, că doar suntem în coasta guvernului, într-un cartier ultra-procopsit; intru, vorbesc, ajung la şef, îmi dă acordul, îmi dictează mobilul. A.B. a trăit aici în ultimii doi ani de viaţă, după ce au demolat-o din Uranus, unde locuia într-o casă cu grădină. Haig şi Arşavir Acterian, H.Y. Stahl. Cum a murit: a tras-o pe scări câinele pe care voia să-l scoată la plimbare, acea cădere cauzându-i moartea. Auzisem ceva de acest gen... Mă uit cu mare atenţie la scara interioară pe care va fi coborât scriitoarea. O scară ca toate scările, ai zice, cu balustrada de rigoare. Scara vieţii şi scara morţii.

Poezia zilei : Ilie Constantin
Scribul subteran

Dintr-un garaj subpământean din Paris
 mă uit la cer
şi-mi vorbesc într-un amestec de limbi
ca un aievea turn al lui Babel.

Iată-mă sub cerul cel mai nebun
cel mai nestatornic din lume,
unde norii au ancore lungi -
aruncate la întâmplare, ele se înfig
adânc în inimă, pe totdeauna.

Visele nu vor să mă urmeze,
zăbovesc în trecut.

Totul mă sfâşi aici, trecutul
e o fiară la pândă, care tot sare
spre săracul, subteranul şi bolnavul de orgoliu -
aiuritul scrib în aşteptare.

(din Poezia românească din exil, Ed. ICR, 2006)



Ion Lazu - din Sonetele verii


Cititoarea        

Văd prunci dormind – paşale pe sofale,
În cărucioare-npinse, fără număr,
Mămici cu capul aplecat pe umăr
Ce pe mobil pierdute-s în taclale,

Dar şi bunici complici cu ţânci prea mici
De la egal vorbind, puşi pe hârjoană
Şi biciclişti şi role-n mare goană -
Căci un vârtej e lumea de pe-aici...

Dar iată-o jună împingând aparte
Căruţul, şi la piept un prunc în ştreanguri
Cum ar veni-n marsupiul de la canguri,
Iar cu cealaltă ţine-n sus o carte...

O, Doamne, fă ca-n mâna ei să fie
Recentul meu volum de poezie!
31 august 2011.


Din depărtări               

Tot ascuţind creioanele-nainte,
Un calcul am făcut – şi nu-i de şagă:
Cu un creion poţi scrie-o carte-ntreagă –
Dar cine să-ţi ascută boanta minte?!

Or, nici privire n-am, de şoim pe boltă
Şi nici auz n-am, de sălbăticiune.
Puţine vezi, şi-auzi din ce se spune
Doar o câtime, - minimă recoltă...

Ni-s simţurile slugi în umilinţă –
Din ce le ceri, fac doar o mică parte
Şi-aceea îngălată. Ne desparte
De ideal lumească neputinţă.

Doar lumea de sub ochi ne aparţine –
Din depărtare Poezia vine.
31 aug. 2011.

vineri, 22 septembrie 2017

Scriitorul zilei: Costache Olăreanu, n. 1 iulie 1929 - d. 23 sept. 2000

       
      
Huşean prin naştere, în anii războiului de-al doilea, familia se strămută la Târgovişte, din preajma Prutului amenințat. Acolo, în vechea capitlă a Țării Românești se naşte o prietenie literară de o viaţă cu târgovişteanul Mircea Horia Simionescu şi cu Radu Petrescu, acesta bucureştean, ajuns sub Turnul Chindiei din aceleaşi motive. În anii 1947-1948, veniţi toţi trei la Bucureşti, C. O se înscrie la Facultatea de Pedagogie-Psihologie, ceilalţi doi la Litere şi Filosofie. Pun la punct o nouă abordare literară, ce va premerge la noi postmodernismul; desigur în totală nepotrivire cu linia oficială, proletcultistă. De fapt cei trei tineri literaţi, simţind ostilitatea cu care  poate fi primită o astfel de literatură, jură să debuteze după împlinirea vârstei de 40 de ani. Vor debuta, precum promiseseră: în 1968 Radu Petrescu, în 1969 Mircea Horia Simionescu, iar C. O. abia în 1971. Fiu de fruntaş ţărănist huşean, tatăl acestuia este arestat şi face Canalul; eliberat, din nou arestat. Fiul se duce la Cluj ca să-și facă de bine de rău ultimul an de facultate. Va fi instalator, angajat la Biblioteca Centrală de Stat, va trece metodist la Ministerul Învăţămîntului. Îndepărtat şi de acolo, în 1982, când cu mişcarea transcedentală. După 1989 devine Consilier cultural la primăria Capitalei. Cel mai talentat din grup fiind Radu Petrescu, cel mai laborios M.H.S., iar C.O. cel cu mai mult umor. Scrierile sale, culegeri de proze scurte, romane şi confesiuni, s-au bucurat de o bună receptare critică şi de un încă mai bun succes de public.

Opera literară: Vedere din balcon,  1971; Fals manual de petrecere a călătoriei,  1982; Lupul şi Chitanţa, 1995 .  ROMANE. Confesiuni paralele,  1978; Ficţiune şi infanterie, 1980; Avionul de hârtie, 1982  Cvintetul melancoliei, 1984; Cu cărţile pe iarbă, 1986; Dragoste cu vorbe şi copaci,  1987; Sancho Panza al II-lea, 2000 .JURNALE, CONFESIUNI. Ucenic la clasici,  1979 (vol. reeditat în 1998, ); Poezie şi autobiografie. Micul Paris,1994. 
Citeşte mai mult: http://ro.wikipedia.org/wiki/Costache_Ol%C4%83reanu
 http://www.observatorcultural.ro/Ne-a-parasit-Costache-Olareanu*articleID_4993-articles_details.html

ion lazu: Odiseea plăcilor memoriale 
5 iunie 2007: (...) Pentru Costache Olăreanu, pe urmele indicaţiilor lui Mircea Micu, ajung pe Bdul Braşov, merg printre blocuri, intrările sunt prin spate, numerele pe cealaltă parte... caut îndelung acel E-13 despre care nimeni nu-mi poate da o informaţie, în fine, revin la bulevard, adresa este un bloc colţ cu aleea Bucşeneşti. Sun, urc, o doamnă străvezie, cu mari probleme, îşi pune aparatul auditiv (cele două proteze auditive) ca să ne înţelegem, îmi dă datele scriitorului 1929-2000, aici au locuit începând din 69. Bibliotecă aleasă, cărţi de clasici dar şi Cărtărescu, tablouri pe sprânceană, dintre care îi recunosc îndată pe Florin Niculiu, Rodica Iacob, Spiru Vergulescu. Am în vedere că a fost consilier cultural la Capitală, după evenimente. O caricatură de o colegă de la B.C.S., un portret de Marin Sorescu, O farfurie de Horezu, o icoană pe sticlă, un minitablou Paul Gherasim, cu care a fost coleg. Un tablou şi de la Petru Vintilă. Tablouri primite la ziua lui, strecoară soţia. Spiru Vergulescu a căzut la pat, a fost nevoie de o menajeră. Ea e prietenă cu soţia nevăzătoare a lui Spiru V., de fel din Slatina, binecunoscut şi mie. A făcut o donaţie imensă de carte la Huşi, ce-a mai rămas e în neorânduială, se scuză doamna O. Dar ce fac eu în timp ce-i zâmbesc doamnei? Încerc să mi-l imaginez pe autor, în mediul lui casnic, unde a existat şi a încropit himere şi a scris doar o câtime din ce-ar fi vrut. Unde este omul înalt, grizonat, impozant, cu prestanţă de magistrat? O lupă de citit pe măsuţă. Şoricarul într-un colţ. Coborâm împreună, căutăm locul pentru placa memorială. Vizibil şi pe cât se poate mai sus.
4 septembrie 2007 (...) : Plecăm înapoi spre Pţa fostă Moghioroş, dau telefon dnei Olăreanu, deşi ora e cam nepotrivită, ajungem prin spatele primei linii de blocuri înalte, dânsa coboară, găsim la vecini o scară, în preajma intrării nu este nici un loc propice,  proptim lunga scară de perete şi, potrivindu-i nişte lespezi de beton la bază, cu oarecare dificultate săltăm placa sus de tot şi o fixăm acolo. Două fotografii cu doamna şi cu placa pentru scriitorul Costache Olăreanu, săru-mâna! şi plecăm în grabă. De acolo numai pe linia lui 41 până în Pţa Crângaşi, unde ne despărţim şi eu cobor la metrou.


Alţi scriitori:

V. G. Paleolog, n. 1891

A. M. Sperbern. 23 sept. 1898 - d. 3 ianuarie 1967.

N. Breb Popescu, n. 1942 






A apărut: Ziua Poeziei -

O antologie de poezie rusă contemporană alcătuită și tradusă de 

Passionaria Stoicescu și Dumitru Balan (Evgheni Evtușenco, Robert Rijdestvenski, Bella  Ahmadulina, Nicolai. Rubțov,

 Bulat Okudjava, Vladimir Vâsoțki, Alexandr Soljenițîn)





 




Ion Lazu: La MNLR, criticul Radu Voinescu - o eclatantă expunere despre Romanul de aventuri !












Cu o întârziere de doar 15 minute, deci strict academică, a început expunerea lui Radu Voinescu despre Romanul de aventuri; în fața unei săli nu cu deosebire plină de public, ci mai bine spus în fața unui grup de intelectuali selecți, printre care menționez: Georgeta și Gabriel Dimisianu, Mircea Martin, Passionaria Stoicescu, Elena Armenescu, Eugenia Țarălungă, Eliza Roha, Ioana Greceanu, Alexandru Mica, Mircea Coloșenco, Gelu Negrea, Gabriela Banu, Aureliu Goci, Dorel Vidrașcu, Eleonora și Dan Tipuriță, directorul MNLR Ioan Cristescu și a altor actanți ai vieții literare știuți de mine, dar de al căror nume nu-mi amintesc pe moment (le voi adăuga, poate). Realizatoarea de la emisiunile culturale Radio Actualități, Georgeta Drăghici a înregistrat toată conferința; cum îi eram alături, în rândul întâi, am putut observa că înregistrarea a durat o oră și un sfert. Sperăm ca să fie programată cât mai curând la emisiunea culturală a Radioului, pentru a fi ascultată de toți iubitorii de cultură din țară și nu numai. Precum și merită o expunere la acest nivel.
Conferențiarul face din start o trimitere la Karl May, cu a sa Comoară din lacul de argint - un titlu care poate da o idee de ansamblu asupra domeniului, oricât de larg, totuși cu caracteristici proprii, definitorii, al literaturii de consum. Aventura reprezintă insolitul, miza cea mare, neobișnuitul din câmpul vast și cam tern al vieții obișnuite. Literatura de consum, o categorie altfel foarte largă, dar plasată, ce-i drept, pe mai multe paliere valorice. Această producție scripturală, plină altfel de clișee și scheme, face totuși parte din literatură, subliniază R. V., căci se folosește de metodele acesteia și are o estetică a ei. În franceză este utilizat termenul de para-literatură, termen impropriu, de fapt. 
Prima întrebare, cum nu se poate mai firească: de ce e prizată o astfel de literatură? În chestiune e vorba de un cititor mai comod, însă nu lipsit de curiozitate pentru ce se li întâmplă altora, în locuri cât mai exotice. Ceva ce te scoate în mod plăcut din monotonia vieții (pe care nu faci nimic să ți-o schimbi, aș adăuga...) 
E vreo noutate aici? Nicidecum. Căci de la Iliada și Odiseea încoace suntem mereu avizi de întâmplări neobișnuite, din istorie, din realitate sau de-a dreptul plăsmuite, asta nu are cine știe ce relevanță - însă pline de neprevăzut, de suspans, de dramatism. Dar chiar basmele noastre populare ori culte, nu sunt și ele pline de aventuri? Venind spre actualitate, nici Frații Jderi  nu se lipsesc de latura aventuroasă, în marginea istoriei, nu? Dar Mizerabilii, roman de neevitat, în orice epocă? Dar o întreagă literatură engleză a secolelor XVII-XIX, Robin Hood, Ivanhoe etc., romane care au constituit o platformă de lansare a literaturii de aventuri. În engleză scrierile de acest gen nu sunt tratate la nivelul canonului, ci au o denumire specială, în traducere: trei punți, cu referire la navele vremii, bine structurate și dotate. Și s-au diferențiat mai multe tipuri de romane de aventuri: polițiste, detectiviste, științifico-fantastice, chiar fantastice, cum ar fi scrierile lui Hoffman. Cu rădăcini în antichitate, specia a avut o continuare în romanul grec și latin, urmate în timp de romanul cavaleresc, de cel romantic, de tipul Don Quijote. Pentru istoricul literar, sunt aspecte acroșante, de real interes: Karl May fusese hoț ca atare, a fost prins, a făcut detenție și, la un moment dat ne apare acest autor prodigios, relatând întâmplări neașteptate și încheiate mereu cu un happy-end, dorit cu ardoare de cititor. Dar câte personaje care ne captivează atenția! Cyrano, D-Artagnan... cu ai săi trei confrați mușchetari, mereu angajați în situații de urgență, în aventuri și rezolvări de ultimă instanță... Cititorul vrea exotism, îi place ca întâmplările trepidante, pe muchie de cuțit, să se desfășoare în alte locuri, sau pentru rigoare, în locuri apropiate dar cât mai ciudate. O înflorire teribilă a avut romanul de aventuri chiar în epoca marilor descoperiri geografice, asta nu miră pe nimeni. În prima linie, romanele lui Jules Verne, devenit cel mai popular autor al vremii și în continuare. Se citează numele a vreo zece romane de-ale sale.  Ocolul pământului, Cinci săptămâni, 20 de mii de leghe, Insula cu elice, De la pământ la lună, Copiii căpitanului Grant.
Să ne amintim scena în care navigatorii prind un rechin și nu rezistă tentației de a-l spinteca pe burtă, găsind acolo o sticlă cu un mesaj. Iar inegalabilul personaj de toată lumea îndrăgit, Paganel... Și conferențiarul povestește, relatează, face trimiteri de la un roman la altul, de la un personaj la altul, de la Polul nord la cel sudic... Pare să aibă în minte și să dorească a ne împărtăși din integrala romanului de aventuri al lumii; el ne induce ideea că are în minte tot ce citisem și ne incitase pe noi în adolescență și tinerețe, lucruri minunate și pe care, vai, se pare că le cam uitasem între timp...
Dar nu se poate nicicum fără referiri stricte la Edgar Allan Poe, poate adevăratul creator al romanului de aventuri în variantă modernă, cu Cărăbușul de aur (un pasionat traseu al descoperirii unei comori folosind mijloacele logicii, apoi confruntarea cu terenul), cu Prăbușirea casei Usher, cu Crimele din Rue Morgue..., autorul ce pare să fi dat cheia pentru marele roman de aventuri al viitorului. Căci cititorul este atras să participe la căutarea și descifrarea enigmelor din povestire. Ești în situația să constați la sfârșitul lecturii că enigma ca atare ți-a stat tot timpul sub priviri și nu i-ai dezlegat misterul, deși autorul ți-a plimbat prin față toate datele problemei. Și cine nu se străduiește să rezolve enigma măcar cu câteva pagini înainte de End?! 
Vine apoi Agatha Cristi, ea ajunge să-l plaseze în postura de criminal chiar pe cel care narează întâmplările... Greu de înghițit, spune conferențiarul; dar pe de altă parte, romanul este o convenție, nu? Iar eu mă gândeam: dincolo de faptul că autorul-criminal este o încifrare extremă, chiar abuzivă, nu cumva Agatha Cristi are un fel prea-sofisticat de a recunoaște că ”răul e în mintea autorului”, ca să-l parafrazez pe Lautrec?
Nu e decât un sfert de pas de la infracțiunea ca atare la creatorul de ficțiuni literare (vezi chiar cazul Karl May, de mai-nainte!). Cazul Teresa Mendoza, mai întâi mare traficantă de droguri, judecată, închisă, apoi eroină a romanului Regina Sudului, de Arturo Perez-Reverte... Și din una în alta, ne asigură conferențiarul,simțim cum se realizează sub ochii noștri un fel de realism-magic sui-generis. Iar cititorul avid de întâmplări insolite, începe să îndrăgească personajele, să se dea după ele, ar vrea să le semene acestora care se remarcă prin fapte frumoase - și să se distanțeze de personajele negative, de Negoro, cum ar veni...
Acum, despre inspirația din realitățile consemnate istoric. Un Al. Dumas se va folosi de personaje trase după indivizi existenți istoric, însă nu doar că le va aranja numele, ca să devină lesne de pronunțat, de reținut, ci se va îndepărta la multe leghe de biografia reală a persoanelor respective, considerate doar punte de pornire, înzestrându-le cu calități nemaiîntâlnite, punându-le în seamă fapte și scene excepționale etc. Realitatea și apoi transgresarea ei fără păs, în scopuri de efect literar. Într-o manieră care nu ne scandalizează, după atâta vreme, ci ne captivează...
Cu Misterele Parisului, Eugene Sue, combinând ingenios tehnici perfectate de mari autori, a inventat ceva de-sine-stătător, ce a devenit apoi clișeu în astfel de scrieri.
Să nu trecem peste faptul că unii autori au devenit celebri prin astfel de scrieri, iar câțiva dintre ei, chiar dacă unii confați simandicoși i-au privit de sus, au propășit la scaune academice, cazul unui Arturo Perez-Reverte, cu Aventurile căpitanului Alatriste, devenit membru al academiei spaniole, al lui Maurice Druon (cu Regii blestemați), membru al Academiei Franceze.
Dar să nu uităm stilul acestui tip de scrieri, de cele mai multe ori la nivelul onorabil, cu unele sclipiri, dar mereu în pas cu exigențele epocii. Un incipit de mare muzicalitate, incantator, dând un ritm acroșant, plin de lumină și culoare, tip ”Era o dimineață minunată de vară...”, niște exprimări în stare să răspundă dorinței noastre de evadare din realitatea zilei... Și de fiecare dată, foarte important, modul cum se sfârșește un roman de aventuri. Parcă tăiat în piatră, nu? Este dorința noastră de sublim. Și mai sunt romanele de aventuri un răspuns la  problemele de morală. Binele musai să triumfe asupra răului, a vicisitudinilor, fie ele de orice fel și din orice parte ar veni... În literatura propriu-zisă, exigențele sunt altele, o știm, acolo primează adevărul psihologic, verosimilitatea scenelor, credibilitatea caracterelor...
În romanul de aventuri personajele sunt de la început excepționale, ridicate la altă putere - sau ele devin excepționale pe parcurs, în confruntarea cu împrejurările imprevizibile, neobișnuite prin care trec. Imposibil de admis că mușchetarii, afiliați unor organisme militare, au avut energia, mijloacele, libertatea de mișcare în timp și în spațiu ca să ducă la îndeplinire măcar o mică parte din faptele ce li se pun în seamă. Dar asta nu ne împiedică să-i simpatizăm, să-i admirăm ca personaje de excepție și să fim încântați de prestația autorului.
Să nu uităm că aceste  fapte și scene, povestite cu sufletul la gură se întâmplă în lumea post-voltaireană, cînd omenirea în progres economic, tehnic, social se desprinsese de comandamentele religiei, de conceptele de soartă, de datum - și privea cu alți ochi realitățile înconjurătoare, căutând din mers soluții personale de adaptare, de supraviețuire...
Ne întoarcem la ideea că viața e influențată de cărți, căci noi ca actanți suferim infinitesimale schimbări sufletești la contactul cu cărțile.
Spre final, Radu Voinescu ne prezintă imagini cu primele ediții din câteva romane de referință în domeniu: Robinson Crusoe, Cei trei muschetari, Ocolul pământului, Winnetou, III. Cu explicațiile cuvenite, toate interesante. Dar timpul, timpul... (chiar cel academic!) ce repede s-a scurs din clepsidră!
La final, oricât ar părea de  neverosimil, ne-am regalat cu tratații și cu ... vinuri franțuzești purtând nume legate de romanele și personajele despre care fuse vorba mai sus. Pare de necrezut! Dar am ca martori pe toți cei înșirați mai sus. Căci în ce mă privește, după al doilea pahar, nu mai am cine știe ce pretenții de credibilitate. Oricum, Radu Voinescu se dovedise, o dată în plus, un om cu idei nemaipomenite în câmpia noastră literară! Afirm asta cu toată convingerea. Și subsemnez. Ion Lazu