duminică, 31 ianuarie 2016


Scriitorul zilei Nicolae Velea, n. 13 aprilie 1936 - d. 31 ianuarie 1987
Născut la Cepari-Tigveni, judeţul Argeş dintr-o familie de învăţători, a urmat liceul la Curtea de Argeş, apoi înscris de părinţi la Silvicultură în Braşov, a făcut diligenţe pentru transfer la Filologia bucureşteană, absolvind în 1958. Devine redactor la Gazeta literară, apoi la Studioul cinematografic, în fine la Luceafărul, până la sfârşitu-i dramatic (îngheţat în nămeţii din Parcul Herăstrău, noaptea, la întoarcerea spre casă).
Debutează în 1958 şi are o intensă activitate creativă, ce face o excelentă impresie, căci suntem spre sfârşitul perioadei proletcultiste (realismul socialist schematizant şi propagandistic) şi tânărul argeşean vine cu o viziune diferită, pe urmele lui Preda din Întâlnirea din pământuri şi din Moromeţii, I. Oameni mărunţi, dintre tinerii plecaţi de la ţară care au încă mentalitatea satului tradiţional şi reacţionează foarte personal pentru a găsi o soluţie de adaptare şi racord la noua realitate socialistă, uniformizatoare. Proză scurtă, sau povestire, niciodată un roman propriu-zic, stil de mare rafinament, pitoresc, ironie, comedie a limbajului, ton hâtru, plin de tâlc, prestaţia din prima fază a lui Velea a marcat o înnoire în literatura timpului. Era o nouă abordare, adaptarea stârnea în personajul scriitorului reacţii bizare, un limbaj viu colorat, specific, ingenios pus în pagină, acroşant la lectură, însă nu era decât o adaptare mai nostimă la noile comandamente, nicidecum o opoziţie la sistemul care se impunea la toate nivelele vieţii sociale, cu mijloacele totalitarismului. Unanim apreciat, se aştepta să devină un scriitor consistent,de largă suprafaţă; nu s-a întâmplat. Autorul a debutat editorial cu volumul Poarta, 1960, în colecţia Luceafărul; a urmat 8 povestiri, 1964; Paznic la armonii, 1965; Zbor jos, 1968; Cutia cu greieri, 1970; În război un pogon cu flori, 1972; Vorbă-n colţuri şi rotundă, 1973, iar în 1981 Întâlnire târzie, antologie din prozele publicate mai înainte. Premiat, prezent în antologii de gen, tradus în câteva literaturi vecine şi prietene.

Chintesenţă a propriilor personaje "sucite", era bonom, colocvial, cu vorbă plină de spirit; dar s-a pierdut în boemă, risipindu-şi marele talent.

Citeşte mai mult:
 http://www.crispedia.ro/Nicolae_Velea
 http://www.autorii.com/scriitori/nicolae-velea/



***
Din Intruşii. Odiseea plăcilor memoriale:

 28 martie 07. Starea plăcilor. Ieri d.m. am refăcut lista, am scos în faţă tabelul celor cca 50 scriitori care deja au placă memorială, inclusiv adresele şi textele, luate din cartea lui C. Lupeş. Ca să ştim de unde plecăm, nu? Azi merg la Asociaţie, iau alte adrese, dar tot nu-i am pe Velea, Ivasiuc, Baconski, nici măcar pe Zaharia Stancu, faimosul preşedinte, ceea ce pare incredibil. Secretara nu are alte catastife, mi le dă pe cele două, să-mi copiez ce doresc; spune că trecerea pe calculator a acestor date o depăşeşte, abia au găsit un voluntar care să expediaze sutele de plicuri la membrii care nu şi-au achitat cotizaţia, unii chiar de la Revoluţie încoace. Totuşi, sunt doar două caiete studenţeşti, îmi zic, care ar putea fi bătute la o dactilografă din oraş pe câteva mii de lei. Dar unde este iniţiativa? Unde e mistica lucrului bine făcut?
(...)
4 aprilie 2007: Ies la bulevardul Barbu Văcărescu, o iau la picior spre strada Ceaicovski, preţ de 2-3 staţii de tramvai; ajung şi îmi dau seama că pe Mozart sunt în dreptul numărului 16, deci aş fi putut să scurtez drumul... Drum înapoi, cam cât mersesem, căci fiecare bloc de 4 etaje se lungeşte pe câte 3 scări, ajung la cel de la nr. 2 şi încep cu scara 3, sun la diferite interfoane şi nu răspunde nimeni. Vine din spatele meu un domn şi spune că vrea să sune la 06, îi atrag atenţia că ap. 6 este la scara 1, scoate o însemnărică, o consultă, zice: Da, la scara 1 şi pleacă; eu însumi mă mut la scara 2, de acolo tocmai iese o doamnă slăbănoagă, la vreo 60 de ani, confirmă că dna Velea stă la etajul I, mi-ar deschide dar... şi-a uitat cheile, totuşi se întoarce cu mine, între timp a coborât o doamnă scundă şi grăsuţă, cu părul vopsit negru pieptănat în două părţi, e chiar doamna Velea!, care ieşise să-şi caute pe la farmacii medicamentele compensate şi să alerge după alte angarale. Îi spun de plăcile memoriale, se bucură, mă invită sus, în timp ce domnul care urma să o ducă cu maşina va mai lucra la motor.
Urcăm la I, în casă văd pe pereţii sufrageriei 5-6 desene de C. Baciu, uşor de recunoscut după stilul abordării. În rest vitrine şi biblioteci cu multe cărţi. Îi cer câteva poze cu împrumut, pentru că voi scoate o carte de amintiri cu scriitori Scene din viaţa literară. Scoate nişte albume, dar n-ar vrea să-mi dea poze din ultima perioadă, când era bolnav. Îi spun că ne-am cunoscut. Da, Velea era prieten cu toţi, pe toţi îi aducea acasă, seara târziu era nevoită să-l aştepte îmbrăcată, îl ruga să-i ducă la bucătărie, căci dincolo dormea băiatul. Deci 2 camere şi în rest bucătărie şi baie. Când mă aflu într-un apartament de bloc încerc să-i descifrez schema: locuind eu însumi la bloc în ultimele decenii, şi schemele nu sunt decât câteva, prin forţa lucrurilor. Un apartament mic, să nu zic meschin, în străinătate astea sunt considerate locuinţe de serviciu. Îmi relatează: Ei beau, jucau şah, cel mai bun prieten fiind Grigore Hagiu. O lungeau peste noapte, ea se ducea la culcare. La începutul căsniciei lor au stat în Roma 13, unde Jalea construise pe terasa vilei o cămăruţă de rezervă, acolo aveau doar câţiva metri patraţi, loc de o masă, un pat şi un scaun, cărţile le sprijineau de peretele exterior, să le ţină de cald. Apoi ea a primit de la serviciul ei acest apartament. O întreb despre convieţuirea lui Nicolae cu Grigore Hagiu şi Cezar Baltag, în demisolul de pe pictor Stahi nr.16. Nu intră în detalii, poate acea perioadă îi scapă. Are mari greutăţi cu cei din Comuna Cepari („Pe şoseaua din Cepari/ Trece-o mândră cu-n jăndar/Jandarmul mergea călare/Fata mare pe picioare...” fiind un cântec la modă pe vremea copilăriei mele în comuna de lângă Slatina. Şi mă întreb: ce şanse de a fi abstinent are cineva născut-crescut într-o comună al cărei nume aminteşte de poloboc?), n-au vrut să-i dea şcolii numele Nicolae Velea, precum că el a învăţat în satul vecin, unde părinţii lui erau învăţători. Pot, numai să vrea, zic, dându-mă cunoscător al legilor. Primarul a promis, la un moment dat, zice, dar nu mai e la putere. Celor de acolo le duce cărţi, dispar. Fratele lui Nicu nu se interesează, deşi cumnata e profesoară de mate, ce-i drept, stă rău cu nervii, face urât, e chiar resentimentară, la rigoare. Nici un interes. Cărţile lui Velea nu le-a putut reedita. A fost acum în ianuarie la MLR în vederea unei expoziţii cu fotografii de-ale lui N.V., din fondul lui Ion Cucu, dar Al. Condeescu fiind în râcă cu Eugen Simion n-a vrut să-l cheme la  vernisaj, or E.S. îl iubea mult pe Velea. Nici fiul Andrei nu o ajută în vreun fel, deşi este redactor la Evenimentul Zilei, un ziar cam oficios, pe care ea nici nu-l deschide. Adevărat, fiul a cam avut de tras cu Velea, pe când era mic. Zic: Îl aducea uneori la restaurantul scriitorilor, l-am văzut şi eu pe când „era cu creştetul cât masa”, vorba lui Coşbuc. Ştie că Valentina Pituţ e răzbătătoare, dar ea stă bine cu sănătatea, e zdravănă pe picioare. I-o dau de model: multe a realizat, reeditări peste reeditări, la o ediţie definitivă am fost redactor la editura Vinea, cu inedite, cu poze etc, a iniţiat comemorări la Uniune, la CCA, la care şi eu am participat, tot Valentina a instituit un concurs şi un festival naţional de poezie, Oradea şi Beiuşul o sprijină etc. Ce mai, soţia lui Gh. Pituţ s-a zbătut, s-a descurcat şi a realizat mai mult decât toate celelalte neveste de scriitori, e o forţă, zic. Să insiste şi ea la Judeţ, la Consiliul culturii, la comitetul şcolar, la... O să-mi dea poze chiar de la expoziţia care s-a închis la Rotondă, dar ea nu a apucat să meargă să recupereze fotografiile. Îmi dă telefonul. Coborâm. E de acord să punem placa în drepta intrării, la loc mai deschis. Şi nu-i mai spun că Velea mi-a „pierdut” manuscrise, că nu m-a publicat niciodată, în două decenii de „colaborare”.
E fragilă, bolnăvicioasă. A fost muncită de mică. A scris undeva N.V.: „Lala e aşa fragilă şi frumoasă că mă tem să n-o pierd.” Iar acum câteva luni, îi ieşise un neg pe decolteu, s-a dus la doctor, acela din uşă i-a spus că e cancer. Mai apoi i l-a lichidat cu laserul. Dar să dea un asemenea diagnostic, în gura mare, fără biopsie..., zice, cu năduf.. Un tâmpit!, zic. A depus la MLR Jurnalul lui NV. Iar la şcoala din sat le duce foi de manuscris, dar aceia le pierd... Nu a reuşit nimic, nici fiul, nici cumnaţii nu o sprijină. Ar vrea să scrie o carte despre N.V., are multe fişe, dar toate insuccesele au descurajat-o. Mi le-ar da mie, să le valorific, să scriu. E şi ea membră USR, sub numele Ana Velea. Îmi spune câteva poante cu Grigore Hagiu. N.V. îi spunea lui Hagiu, când luau împrumuturile de la Fondul literar: Hai Grigore să-i bem cât mai repede, că altfel îi cheltuim... Alta: Jucau şah, de data asta H. era mai beat decât N.V., de obicei era invers. H. mută cu tura lui V, ăla îi zice: Eşti beat, boule, nu vezi că ai mutat cu tura mea? La care Hagiu: Lasă, mă, Nicule, că nu ne vede nimeni, suntem între noi... Ar fi trebuit să o întreb dacă n-am fost cumva colegi de studenţie. Prin 60 la alegeri a apărut în Viaţa studenţească un articol „Nu fii tristă, Lala”, apoi cineva mi-a arătat-o în grupul de demonstranţi: o copilandră candidă, cu ochi râzători, comunicativă...
Promite că va obţine aprobarea de la colocatari. Foto în faţa scării. A lucrat la MLR, toate doamnele de acolo i-au fost colege, prietene. Acum are mari probleme de sănătate. Tensiunea sau tiroida sau...
        
Alţi scriitori:
Dominic Stanca, n. 1926
Ctin Mateescu, n. 1929
Marta Cosmin, n. 1930
Mircea Micu, n. 1931 



Ion Lazu - Iarnă bogată, IV





  

  


sâmbătă, 30 ianuarie 2016



Scriitorul zilei: I.L. Caragiale
Consemnare (din 30 ianuarie 2012): La Sala Euterpe, Centenarul I.L. Caragiale.
Duminică dimineaţa, în cadrul emisiunii televizate Ilinca Dumitrescu şi invitaţii săi a fost deschis anul aniversar/centenar I.L. Caragiale.
Se împlinesc în acest an un secol de la moartea genialului dramaturg şi 160 de ani de la naşterea sa.  Marele dramaturg a trăit doar 60 de ani, ultimii 10 în exil la Berlin. Se speră că manifestările omagiale centenare vor fi pe măsura celui mai mare dramaturg din literatura noastră. Invitaţii dnei Ilinca Dumitrescu au fost prof. univ. dr. Grigore Constantinescu, muzicolog şi istoricul şi criticul literar, prof. univ. Valeriu Râpeanu. Tema anunţată: Caragiale şi muzica, nu putea decât să ne intereseze la maximum, căci nu ştiam decât lucruri nesemnificative despre legăturile dramaturgului cu muzica. Au fost, nu doar statornice de-a lungul unei vieţi, ci marcate de mari emoţii şi de indicibile bucurii.  Îmi dau seama că nici despre clasicii literaturii noastre nu cunoaştem decât unele aspecte, dar în lipsa ansamblului este imposibil să-ţi faci o idee corectă despre personalitatea unui mare scriitor. Cei trei protagonişti ai discuţiei, vin cu numeroase citate semnificative din scrierile celor care l-au cunoscut îndeaproape pe Caragiale. Un sensibil portret este făcut de Cella Delavrancea, care a crescut sub semnul marii prietenii dintre Barbu Delavrancea şi Caragiale. Tânăra pianistă a locuit o vreme la familia Caragiale, în Germania şi dramaturgul a ascultat-o în nenumărate ocazii. 
Alt portret este semnat Nicolae Iorga. O evocare scrisă în 1912, la dispariţia marelui dramaturg. Cei doi mari oameni au fost în relaţii privilegiate, de preţuire, întrerupte de mici disensiuni de moment. Pe când Iorga nu avea decât 19 ani a primit o carte cu dedicaţie de la Caragiale, încrezător în talentul de excepţie al tânărului literat şi istoric. Or, această evocare a lui Caragiale de către Iorga (din volumul într-o nouă ediţie Oameni cari au fost) îngrijit de valeriu Râpeanu, este fără îndoială una dintre cele mai frumoase pagini de literatură scrise în limba română. Câtă pătrundere în adâncurile firii unui om despre care noi credeam a fi fost o fire pozitivă, un scriitor talentat, cu vervă, ironie, spirit de observaţie şi replică nimicitoare. Dar până la urmă o fire complementară lui Eminescu. Era în schimb omul Caragiale un romantic, era un sentimental, o fire ultrasensibilă, trecând de la entuziasm la suferinţă atroce, om care izbucnea în lacrimi la ascultarea unui pasaj din Mozart, din Beethoven... 
Alte referinţe cu privire la Caragiale împătimit de muzică aflăm din scrierile unui Paul Zarifopol. În perioada berlineză a lui Caragiale, deci după 1904, cei doi se întâlneau în mod special ca să meargă împreună la concertele de la Berlin, dar şi la Leipzig, pe atunci un foarte important centru muzical al întregii Europe. Corespondenţa dintre cei doi este înţesată cu amănunte legate de concertele pe care le audiaseră sau la care urma să asiste. Nu ştiam decât foarte vag că I.L. Caragiale a ţinut cronică muzicală în numeroase reviste, că era preocupat de starea Operei române, pentru a cărei înfiinţare se zbătea pe acea vreme George Ştephănescu. Dramaturgul avea în casă un pian şi se exersa în momentele de destindere. Mereu subliniind cu regret, ca pe un complex al său, că nu a făcut destulă şcoală, I.L. Caragiale deţinea cunoştinţe cu privire la intrumentele muzicale, era în situaţia să poată face deosebirea dintre sunetul unei viori a lui Paganini, de exemplu, şi vioara la care solistul X interpretase o sonată, la Berlin. Scria un astfel de text: O vioară pe care Paganini ar fi aruncat-o în sobă, şi la care totuşi X a reuşit să cânte mai mult decât onorabil. E genul de minune asemănător unui frizer care nu te rade cu briciul ci cu o custură, fără ca totuşi să te taie... (citat din memorie, ca să ne facem o idee despre nivelul abordărilor lui Caragiale în ceea ce priveşte arta interpretativă a marilor muzicieni ai acelor vremuri). Cu sublinierea faptului că dramaturgul îi ascultase aproape pe toţi înterpreţii şi soliştii vremii sale - şi nu doar atât, ci cunoştea muzica tuturor marilor compozitori ai sfârşitului de veac XIX şi începutului de veac XX.
Este discutată nu doar contribuţia lui Caragiale la viaţa muzicală a timpului, ci şi modul cum opera sa a insipirat pe compozitori: Paul Constantinescu a scris Noaptea furtunoasă, o capodoperă. Care din păcate n-a mai fost pusă în scenă de decenii. Sabin Drăgoi a scris o operă Năpasta, nici aceasta jucată de multă vreme. Când aceste compoziţii ar trebui să se afle în repertoriul permanent al Operelor din ţară. Iar Teatrul Naţional din Bucureşti, după multele renovări, ar trebui să-şi înscrie pe fronton adevăratul nume: teatrul Naţional I.L. Caragiale
Cunoscut ca autor al unor piese de excepţie: Noaptea furtunoasă, Scrisoarea pierdută, D-ale carnavalului, Conu Leonida faţă cu reacţiunea, a unor sclipitoare Momente şi schiţe, se cunosc mai puţin şi se discută doar în treacăt despre nuvelele lui Caragiale. Kir Ianulea, Păcat, O făclie de Paşti. Sau despre drama Năpasta. Or, există două etaje ale operei lui Caragiale: scrierile care au în obiectiv lumea oraşului şi a mahalalei - comediile sale, schiţele sale - şi un alt etaj, al scrierilor cu subiecte din lumea satului, toate acestea sunt de natură dramatică-tragică. Dramaturgul considera că la sat viaţa se desfăşoară sub alte coordonate morale, acolo sunt trăirile fundamentale ale omului din totdeeauna, neinfluenţat de istoria momentului. "Pentru faptă răsplată şi năpastă pentru năpastă!", replica Anei din drama Năpasta sintetizează viziunea lui Caragiale cu privire la lumea satului românesc. Administraţia statului nu are a se amesteca în treburile obştei, care se conduce după legi imuabile şi îşi face singură dreptate, restabilind cursul firesc al vieţii.În acelaşi sens se desfăşoară lucrurile şi în nuvela Păcat, inspirată dintr-un caz real.
Ascultăm aria lui Spiridon, aria Ziţei, ambele din Noaptea furtunoasă şi aria lui Ion din Năpasta de Sabin Drăgoi.
Un foarte substanţial debut al anului centanar Caragiale. Pe care ni-l dorim plin de realizări la cel mai înalt nivel, cum o şi merită genialul dramaturg.



Ion Lazu: Iarnă bogată, III

















vineri, 29 ianuarie 2016


Scriitorul zilei: 29 ianuarie:  Gheorghe Brăescu, n. 29 ianuarie 1871 - d. 15 martie 1949

S-a născut la Iaşi, ca fiu al unui arendaş.  Şcolarizare problematică, adolescenţă aventuroasă, ajungând să facă doi ani în legiunea franceză africană. Revine şi urmează o şcoală de ofiţeri, dar alege să fie profesor la o şcoală de subofiţeri şi inspector cultural al armatei. În Primul război mondial, ca maior în timpul campaniei din Transilvania este rănit, îşi pierde braţul drept, dar drama personală nu se încheie aici, căci ajunge prizonier la nemţi, într-un lagăr din vestul Germaniei. În 1918, cu grad de general, este trecut în rezervă, la 47 de ani. Începe să frecventeze cenaclul Sburătorul, foarte bine primit de Lovinescu. Se lansează pe piaţa literară, colaborând la numeroase reviste ale vremii.
Dar de unde venise ideea lansării ăn literatură? O împrejurare în sine plină de tâlc:  În lagărul german, ca să-şi amuze camarazii de suferinţă, începe să spună istorioare cazone, descoperindu-şi înzestrarea nativă. Schiţe umoristice, 1922;  Schiţe vesele,  1924;  Un scos din pepeni, 1926;  Alte schiţe vesele, 1928;  La clubul decavaţilor, 1929. Publică şi câteva romane, inspirate din cele trei medii pe care le cunoştea îndeaproape: cel cazon, cel sătesc şi cel al mahalalei bucureştene: Moş Belea, 1927; Conaşii, 1935; Margot, 1942, însă rezultatele îi dezamăgesc pe cititorii vremii, încântaţi de schiţele sale scrise impecabil stilistic, concetrat, cu vervă, cu umor irezistibil. Scrie şi teatru, însă numai Ministrul este pusă în scenă. Memorialistica sa din Amintiri se citeşte cu oarecare interes pentru atmosfera dezinhibată a anilor de copilărie ai autorului.

***

Din Intruşii. Odiseea plăcilor memoriale:

28 iulie 2008. (...)  Înapoi spre pţa C.A.Rosetti şi de acolo cu troleibuzul până la staţia Vlad Ţepeş, unde cobor şi vin puţin înapoi, în căutarea numărului 24, unde a locuit Gh. Brăescu, mort în 1949. Noroc că l-am depistat în cartea de telefon de la Academie. Pe atunci un scriitor nu prea avea telefon, dar dacă îl avea, atunci după nume se menţiona: scriitor, ziarist, medic, avocat etc., lucru care a fost aruncat peste bord pe vremea comunismului, când toţi eram oameni ai muncii (sau duşmani ai poporului). O clădire pe colţ, cu trei nivele, nu mare, dar cu gust, acum în vizibilă degradare. Dar există o altă intrare prin curtea din spate, unde se vede un alt corp de clădire; la poartă, lanţ cu lacăt şi semne că prin curte acţionează un câine de pază. Revin la intrarea de pe colţ, uşa deschisă, sun la parter, la etajul I, la II, nişte etaje foarte înalte, ca pe vremuri. Cobor, îmi notez numele de pe cutiile poştale şi când să ies, uşa se deschide, apare o locatară. Scenă cam pe muchie de cuţit. Poate că s-a speriat. Dar mă legitimez, mă explic. Ştie de scriitor, a locuit în apartamentul de la parter, acum acolo stă o familie foarte tânără, plecată, care vrea să vândă. Doamna Adam e de acord, însă trebuie să vorbesc şi cu ceilalţi, să vin dimineaţa din timp sau după 19. Nu se arată dispusă să vorbească cu ei, ea vine acasă după orele 23, atunci e prea târziu să-i deranjeze; nu le ştie nici telefoanele. Ca între buni vecini. Ies şi fiind pe Mecet, întreb de şcoală, mi se arată direcţia, dau de o şcoală pe Austrului, e în reparaţii, un muncitor mă conduce la altcineva, acela imediat îmi spune că sunt pe o cale greşită, probabil caut altceva, aici e o şcoală de copii cu deficienţe de vedere, iar cea pe care o caut e la următorul colţ, tot pe stânga. Ajung. O clădire impozantă, cu porţi pe la ambele capete, prima fiind baricadată cu lanţ, deci vacanţa mare!, intru într-o clădire anexă, de la celălalt capăt al clădirii, o tânără drăguţă – şi înţeleg imediat de ce – îmi spune că acolo e o secţie a poliţiei, intrarea la şcoală e pe la celălalt capăt, când nu sunt în vacanţă. Va trebui să aştept. Or, placa Magdei Isanos aşteaptă şi aşa de ani buni, în cancelarie...
Seara, Lidia îl sună pe Murgeanu, vorbesc şi eu. Şi văd că tot nu înţelege de ce mă implic atât cu plăcile. Poate pentru că orice formă de muncă voluntară a fost compromisă de comunism. Cum, zic, nu înţelegi că asta va fi o nouă carte? Aşa da!, consimte I.M. (...)



***
Ion Lazu: La vedere

Un laz în pădure, o galerie
În trupul muntelui   un istm în mare
O claie de lumină sub vintrele
Nopţii – nu-ţi adjudeci, doar pentru tine.
Ci te culci odată cu găinile, lăsând
Durerea la vedere, în canatul uşii.
Soarele cade-n apus, tu în partea
Cealaltă, ca despicaţi în două cu stânga
De-o bardă. Nu te menţin deasupra
Iubire, ambiţie, artă. Te laşi asemenea
Lunii, smuls dintr-o planetă moartă.



1980, Păuşeşti - Vâlcea



Alți scriitori:
Paul Constant, n. 1895
Mihai Moșandrei, n. 1896
Mircea Popa, n. 1939
Matei Vișniec, n. 1956



Ion Lazu: Iarnă bogată, II...



















joi, 28 ianuarie 2016



Scriitorul zilei Martha Bibescu, n. 28 ianuarie 1889 -d. 28 noiembrie 1973.

 Scriitoarea franceză de origine română era fiica lui Ion Lahovary şi a Smarandei Mavrocordat. Prin căsătoria ei în 1905 cu George Valentin Bibescu, continuator al familiei domnitoare din Ţara Românească, devine principesă, înrudită prin soţ cu altă scriitoare româno-franceză, contesa  Ana de Noailles, dar şi cu Elena Văcărescu, iar prin rudele din Franţa înrudită până şi cu familia lui Napoleon. Şi-a făcut educaţia în Belgia. În 1908, în urma unei călătorii prin diverse ţări, inclusiv Persia, împreună cu soţul diplomat, îi apare prima carte de însemnări de călătorie Les huit Paradis, în curând premiată de Academia franceză. Cu numele său sau sub preudonimul Lucile Decaux a scris numeroase romane, unele cu conţinut evocator-irstoric, altele de ficţiune, dar şi poezii: Isvoru- Ţara sălciilor, 1923; Papagalul verde, 1923; Destinul lordului Thomas; 1927; La bal cu Marcel Proust, 1928; Confesiuni şi portrete, 1970; Corespondenţa cu Paul Claudel, 1972, Portrete regale, Raiul naiadei..., A scris eseuri, a ţinut conferinţe. Dintre care destule editate şi la noi, (un Jurnal politic), dar mai ales după Decembrie 1989. A avut un număr record de prestaţii la o emisiune culturală la radio France. O prezenţă magnetică: frumoasă, inteligentă, instruită, talentată, generoasă, încântând pe toată lumea, căutată şi admirată de mulţi intelectuali de frunte ai Franţei, ai Angliei, ai Europei.

***
Se întîmplă că această rubrică a mea, pe care am iniţiat-o din spirit ludic, nepretenţios, şi ca semn al ataşamentului meu declarat pentru ideea de scriitor român, nu a avut de la început şi cu atât mai puţin în desfăşurarea sa, vreo legătură cu ideea de istorie literară, ignorând prin urmare ierarhiile pe bază de criterii valorice, fiind doar o înşiruire simpatetică de nume care au ajuns într-un fel sau altul până la mine. Căci altfel, văd a se practica în tratate şi istorii literare o discriminare fără excepţie a românilor care nu au scris sau nu scriu în româneşte. O face, spre mirarea mea şi Marian Popa, în foarte temeinica şi echilibrata sa Istorie. (Şi totuşi, din câte înţeleg eu ca ne-filolog, istoria unei literaturi musai să includă şi traducerile, ca fenomen de interacţiune cu literaturile lumii, cu cele vecine sau înrudite în ultimă instanţă...Iar mai simplu spus, câţi dintre colegii mei de generaţie nu-şi vor fi încropit pospaiul de cultură literară citind traducerile de la Cartea Rusă, apoi şi din alte literaturi, în secetoşii ani 50, când marii noştri scriitori interbelici erau la index?!). Măcar G. Călinescu, în paragraful ce li-l rezervă străinilor, spune fără echivoc, de exemplu despre Panait Istrate: nu a fost şi nu va fi scriitor român. Traducerile pe care el însuşi le-a făcut din propria operă sunt considerate fără valoare, lipsindu-le, chipurile, chiar ceea ce le-a asigurat succesul francez: exprimările de metec. Şi adaugă, cu un fel de satisfacţie: iar istoriie literare franceze nu îl menţionează nici măcar la indice. Căci, o scrisese în acelaşi paragraf, dacă un muzician precum Enescu poate cânta pe toate meridianele, scriitorul (cât este) e al limbii pe care o alege. În articolul cu pricina nu-i face loc decât Anei de Noailles şi lui Ch.A.Cantacuzino.
Ce bine că nu sunt şi nu mă tentează să fiu critic şi istoric literar! Am citit cu delicii poezioarele Marthei Bibescu: Ţara sălciilor, Flautul de soc. Dar cu şi mai mult profit La bal cu Marcel Proust, care mi s-a părut nu preţios pandant la opera marelui francez. Apoi, nu pot uita că Marta Bibescu a  deschis un spital pentru răniți în București, unde a rămas și pe timpul ocupației germane; a fost percepută public ca un fel de mamă a răniţilor, dar şi o persoană cu minte ascuţită, care a ştiut să le transmită combatanţilor noştri manevre ale inamicului nemţ. Că apoi a avut un rol cum nu se poate mai important în tratativele de la Paris, în urma cărora s-a ivit ca din cenuşă,- întrecând cele mai nesăbuite aşteptări!- România Mare. A rămas până în ultima clipă a viaţii sale, deşi despărţită de ţară, o militantă inimoasă şi cu deosebire influentă întru binele naţiunii. (Acelaşi impact teribil l-a avut asupră-mi opera lui Panait Istrati, indiferent de acuzatele carenţe ale traducerilor; inclusiv confesiunile din Cum am devenit scriitor.).
E chiar minunat că atâtea lucruri care nu încap într-o riguroasă istorie literară îşi găsesc un loc privilegiat în inima cititorului - inocent, cum altfel? - (de oriunde ar proveni ele!), răsfăţându-se el, de pildă, într-o plină de ciripituri dimineaţă de vară, întins în iarba grasă a Parcului Palatului Mogoşoaia - ultima proprietară: Martha Bibescu! - la umbra cărţile în floare...
 Pe când cele două principese ale poesiei, Ana de Noailles şi Martha Bibescu  s-au însingurat într-o criptă din cimitirul parisian Pere-Lachaise...
***

Poezia zilei: Linda Maria Baros


Ies pe stradă cu îngerul

Ies pe stradă cu îngerul, ca un lanţ înfăşurat pe mână.
Albită de varul pereţilor.
Bărbaţii pe care-i întâlnesc
îmi ling mâna şi gleznele,
mă urmează-ndeaproape.
Calc pe ei ca pe nişte cărbuni aprinşi,
ca pe valuri, pe-acoperişuri.
N-am nici o milă
pentru bărbaţii care mă iubesc.
Lanţul meu le-a crăpat pe spate pupile de şarpe.
Mă salută cei care-au dormit
pe marginea înaltelor acoperişuri,
cei care şi-au dus plămânii până-n adâncul apelor
– ca pe nişte câini subţiri de vânătoare –
şi i-au obişnuit să respire acolo.
Mă salută, de jos, ceilalţi – civilii. Atinşi de comatoză.
Cei care-au dinţii sparţi cu ranga.
Magnificele clinici, interpuşii.
Dezmoşteniţii sorţii mă salută, contuziile, tusea.
Poate, sub pat, ţevile puştii fumegă încă.
Am ieşit pe stradă cu îngerul. Mă-ntorc acasă.
Ca un lanţ înfăşurat pe mână.
Aceste zvelte forme ale cunoaşterii
Stăm cu toţii în acvariul sălii de aşteptare.
La toaletă e linişte, e pace, e clor.
Şi dintr-odată, pe neaşteptate, intră înotătoarele
– înalte şi subţiri –,
coborând în viteză de pe faleze,
cu bărbaţii ascunşi sub costumul de baie.
Pubisul lor bombat luminează
ca un triunghi negru, reflectorizant, feţele camionagiilor.
Însă camionagiii, da, se uită la ele cu subînţeles.
Fiindcă ele au sexul în formă de H,
de la constanta de expansiune a Universului.
Iar noi stăm cu toţii în acvariul sălii de aşteptare.
Într-un fel de aşteptare chimică.
Universală.


Podul triplu. Chiulasa ochiului pineal

Ca şi cum ai vrea să treci, împărţit în trei,
peste blândul râu Ljubljanica,
să încolţeşti la capătul podului
vietatea solzoasă a pieţei
care se-nvârteşte acolo în loc,
ca un fierăstrău circular.
Mama, plângând cu sacoşa de legume în braţe.
Poate ea ţi-ar aduna de jos, cu mâinile goale,
carnea răzuită de pe oase.
Ochiul închis, pineal.
Mama, ea ar şti cum s-a rotunjit lacrima în tine,
ghemuită ca o fiară,
după legea suprafeţei celei mai mici
pe care se poate-ntinde durerea.
Cum s-a rotit acolo, în loc, întunecată, lacrima, ca o foreză,
vârtejul de sânge cu care-ai încălzit treptele catedralei,
zidurile, cadenţa tirului;
în care ea, mama, îţi spală îndelung,
ca unui fiu pierdut, tăpile şi unghiile smulse.
În spate este podul triplu:
pe care pleci, dacă pleci,
pe care vii, dacă vii,
pe care pleci.
Ochiul închis, pineal. Chiulasa.


Tăcute, tobele feselor, elizeele publice…

Nu-i vezi cum trag la edec gările,
cum îşi vând la colţuri sala paşilor pierduţi,
acceleratele prinse-n muşchiul buccinator al gării,
cheiţa de la gât, basmele,
cum şi le vând pe clipe adânci de delir.
Se-nvât pe-acolo năuci, într-o dulce lucire;
şi-au sumes până la genunchi un crac de-al pantalonilor
– de parc-ar fi nişte piraţi –,
caută golfuri în zare, le mişună peştii-n hublouri.
Sau umblă cu nişte batiste lungi,
fâlfâind în buzunarul de la spate,
ca nişte efluvii revărsate dintr-o sticlă secretă,
dintr-un Molotov…
Cu batistele-astea,
care le-atârnă ca un muşchi elevator căzut pe coapsă,
cu batistele-şi fac semn,
într-o chemare numai de ei auzită
(oh, cine să le vadă ghemotocul de cârpe din gură?!),
într-un prelung şi tandru adio,
de pe lustruitele peroane ale disperării,
de pe cheiurile urinoarelor...
Şi trec nevăzuţi prin vitrine.
Îşi închipuie că scapă de singurătate.
Nimeni nu-i ştie.

Coloane lungi se-adună-n capiteluri.

(Preluări de pe Internet, revista Ramuri)



Ion Lazu: La Clubul de proză, conferința Lindei Maria Baros:”Cum să sculptezi un personaj literar dintr-un iepure de câmp”
O conferință de excepțională valoare, foarte incitantă, ascultată cu viu interes și care a stârnit discuții pline de însuflețire, prelungite pe durata a două ore... Au pus întrebări, au comentat: Emil Lungeanu, Aurel Maria Baros, Ana Calina Garaș, Viorel Dianu, Ștefan Dimitriu, Octav Apostoloiu, subsemnatul...  și alte câteva persoane, al căror nume îmi scapă... S-a insistat și a fost făcută promisiunea ca textul în cauză, de curând tradus în românește anume pentru acest eveniment, să fie publicat, ca să-l avem sub ochi, spre aprofundare.










miercuri, 27 ianuarie 2016




Scriitorul zilei: Ion Buzdugan, n. 9 martie 1887 - d. 27 ianuarie 1967


Una dintre marile personalităţi ale culturii şi istoriei noastre, Ion Buzdugan s-a născut într-o comună din apropierea oraşului Bălţi, dintr-o familie de răzeşi. Şi-a făcut studiile la Gorki, Moscova şi Cameniţa; în timpul primei conflagraţii, ca ofiţer în armata ţaristă, a deconspirat un complot al armatei ruse împotriva regelui Ferdinand. Mare patriot, fulminant publicist, a făcut parte din Sfatul Ţării, ca Secretar al acestui prim parlament basarabean, (dimpreună cu alţi faimoşi patrioţi luptători pentru Unire: Pelivan, Inculeţ, Halippa, Baltaga, Elena Alistar), redactând şi semnând proclamaţia de Unire cu ţara. În momentul citirii proclamaţiei, pentru jurământ îşi ţinea mâna pe Biblia lui Şerban Cantacuzino, semn al latinităţii limbii vorbite în Regat dar şi în Basarabia.