consemnări, poezii, eseuri

Lidia Lazu în recital Blaga Vreau să joc! (2008)

california 1:

24 noiembrie: Ionel Pop, n. 24 nov. 1889 - d. 27 ian. 1985

Strănepot al lui Simion Bărnuţiu şi nepot de soră al lui Iuliu Maniu, acest celebru vânător, pescar şi iubitor al naturii, care a şi reuşit să-şi mărturisească în scris pasiunile şi bucuriile cinegetice - cu menţionerea faptului că aceste iubiri şi îndeletniciri îl vor fi ajutat să trăiască până la 95 de ani! - pare lucru de mirare că nu a publicat nimic înainte de anii 50. Ar fi putut-o face prea bine în Interbelic. Să-şi fi descoperit harul scrisului atât de târziu, când modelele de vânători-scriitori, faimoase în mentalul intelectualului român nu-i erau străine? Cunoştinţa sa cu Sadoveanu, pe care se spune că multe l-a învăţat într-ale preumblărilor prin "inima pădurii", inclusiv despre vânătoare şi pescuit, să-i fi indus ideea de a se mărturisi pe hârtie - sau anume marele Sadoveanu îl va fi îndemnat şi încurajat, poate că-l va fi şi sprijinit în a-şi publica poveştile de vânătoare - când rudenia sa cu marele ostracizat Iuliu Maniu, mort în închisorile comuniste, ar fi fost net împotriva promovării unui descendent din faimoşi "duşmani ai poporului"? Tot felul de supoziţii, pe care le poţi face după consultarea Istoriei lui Călinescu, adusă până la 1941, unde I.P. nu apare măcar la indicele de nume; nu-l afli nici în Dicţionarul Marian Popa, nici în Istoria critică a lui Manolescu; un paragraf din Istoria în 2 volume a lui M. P. ni-l prezintă ca ardelean falnic, cu studii la Budapesta, Berlin şi Munchen, cu doctorat la 1911, lucrând în magistratură. Om de încredere al unchiului său Iuliu Maniu, după arestarea acestuia, dezertează din PNŢ, trece la Frontul plugarilor. Pare să fi fost şi arestat, lucru ce s-ar deduce şi din Caietul albastru, memoriile lui Nicolae Balotă, scos din închisoare de prietenul Mihail Sadoveanu, însă devenit unealtă a regimului ca propagandist la revista pentru străinătate Pentru patrie. Şi s-ar mai deduce din Caietul albastru că anume fermecătorul om şi povestitor I.P. ar fi putut să deconspire autorităţilor faptul că nepoţii acestuia, fraţii Boilă, plănuiau un document-Memorandum adresat Occidentului, despre situaţia disperată a bisericii greco-catolice din Transilvania, suprimată de regim... Cei doi fraţi şi sora lor au ajuns la închisoare, ca de altfel şi Nicolae Balotă. Ar fi de glosat pe această temă prea dureroasă... Ce se va fi petrecut în conştiinţa lui I.P. sub anchete şi torturi? Atât de grav încât să se dea cu duşmanul, ba să-i sacrifice şi pe copiii surorii sale?! Alţii au rezistat, au riscat să moară cu Nu în gură. Te gândeşti: omul sensibil, îndurerat de soarta unei căprioare, de chinurile unui jder prins în capcană...

Opera literară: După focul de armă, Bucureşti, 1956; Capra neagră, Bucureşti, 1957; Vulpea, Bucureşti, 1957; Din fauna noastră, Bucureşti, 1959; Întâlniri cu animale, prefaţă de Demostene Botez, Bucureşti, 1960; Hoinăreli prin natură (în colaborare cu Demostene Botez), Bucureşti, 1961; Instantanee din viaţa animalelor, Bucureşti, 1964; Paşi prin lumea păsărilor, Bucureşti, 1965; Vânătorul şi natura, Bucureşti, 1969; Întâlniri neaşteptate, Bucureşti, 1970; Mamifere din România (în colaborare cu Vasile Homei), I-II, Bucureşti, 1971; De la urs la pănţăruş, Bucureşti, 1972; Îmi aduc aminte, Cluj, 1972; Vânători - oameni şi câini, prefaţă de Şerban Cioculescu, Bucureşti, 1972; Poieniţa ielelor, Bucureşti, 1974; O palmă de râu şi nişte istorii vânătoreşti, Bucureşti, 1978; Un ochi râde, altul plânge, Bucureşti, 1981; Priviri în atelierul naturii, Bucureşti, 1982; Văpaia, Bucureşti, 1984; Povestiri vânătoreşti, Bucureşti, 1986; Inima pădurii, Bucureşti, 1986.

Citeşte mai mult: http://www.crispedia.ro/Ionel_Pop

http://ro.wikipedia.org/wiki/Ionel_Pop

Ion Sofia Manolescu, n. 24 nov. 1909 - d. 1993

Opera: Odihna neagră, 1936 (cu un portret de M.H. Maxy); Soare scufundat, 1966; Până unde pot muri, 1969; Involucru, 1970; Între mine omul şi voi cartofii, 1975; Aşa i-a fost dat Romei, 1976; Colivia cu lacrimi, 1979; Ultima pălărie, 1984.

Un poet născut iar nu făcut, mai ales o fire de poet şi un om dezinteresat de orice altceva în afară de poezie. Inginer agronom de meserie, mă gândesc prin câte va fi trecut ca să-şi facă loc spre studiile superioare L-am cunoscut la masa actorului Ludovic Antal şi a lui Ben Corlaciu. Jurnalul meu este plin de însemnări despre blajinul moldovean, provenit dinspre Roman, din ce-am înţeles, copil de pripas, care în copilărie şi adolescenţă a făcut cele mai umile munci, dar şi cele mai insolite: actor de circ! În Scene din viaţa literară sunt pagini şi pagini cu şi despre I.S.M. Dar şi în Himera literaturii, 2007, Ed. Curtea Veche.(am văzut aseară câteva exemplare la standul editurii...). Căci s-a întâmplat acest lucru incredibil: La o cantină publică aflându-mă în Alexandria, geolog în campanie, am fost invitat la masa poetului I.S.M., venit şi el acolo la un cenaclu literar - şi acolo m-am cunoscut cu Lidia... Ar părea o iscusită aducere din condei, de n-ar fi totuşi adevărul strict... (vezi paginile 141-143)

..."Mai poposea uneori la masa noastră, unde, cu complicitatea chelnerilor, mai mult se discuta decît se consuma, (cu un platou de varză murată la mijloc) un om mai în vîrstă, trecut de 50 de ani, dar nu cu certitudine, poetul Ion Sofia Manolescu. Îi citisem poemele în Luceafărul, rezervat cu precădere tinerilor, şi-mi făcusem părerea că ar fi un june condeier stăpîn pe mijloacele sale şi foarte productiv. Cînd colo…. Puţintel la trup, cu un chip lucrat parcă din ce mai rămăsese de la alte statui. Oricum, în contrast izbitor cu amfitrionul meu, exemplar de elită. O primă explicaţie a prezenţei sale insolite s-ar fi găsit în faptul că era din părţile Romanului, deci o afinitate intra-moldovenească. Altă explicaţie, poate mai întemeiată fiind aceea că mai vîrstnicul nostru comesean era de-o cumsecădeie care descuraja orgoliile. Povestea lui era în sine înduioşătoare: “copil din flori şi de pripas”, la propriu, avusese o adolesceţă şi o tinereţe chinuite, făcînd cele mai umile munci, brutar, fierar, pînă şi acrobat de circ. Cam greu de crezut, cînd priveai spre convivul scăzut în sine, însă pe de altă parte simţeai că asta nu e decît o mică parte, vizibilă, din şirul avatarurilor pe care le traversase. Iar cînd aflai că este de profesie agronom, îţi era şi mai greu să-ţi imaginezi cum de a putut să-şi conserve candoarea, bonomia, într-o meserie de-o viaţă pe drumuri desfundate, printre abrutizaţii lucrători de pe tarlalele agriculturii socialiste. Împotriva tuturor estimărilor, bunul moldovean reuşea să scrie versuri ca acestea: “Şi atunci s-a început o ciudată devoţiune / între mine omul şi voi, cartofii…” Singură poezia poate gira astfel de ciudăţenii.

(...) Dar dacă de prietenia benefică pe care mi-o arăta inegalabilul recitator se leagă deschiderea spre lumea culturală a Capitalei anilor ‘60, (ca actor l-am văzut mai puţin jucînd, însă impecabil, în rolul doctorului Astrov din Unchiul Vania), de cunoştinţa cu blajinul poet agronom se leagă, oricît ar suna de strident, un eveniment crucial din viaţa mea. Pe scurt, după aproape un deceniu de la cunoştinţa noastră, l-am revăzut pe poetul agronom la cantina primăriei din Alexandria. Făceam nişte studii pentru materiale de construcţie în Teleorman. M-a văzut şi dl I.S.Manolescu, am trecut la masa lor. A reieşit că poetul, care se pensionase după ce lucrase în zonă, fusese chemat la o şedinţă de cenaclu de prietenii lui din oraş. Un alt domn, tot Ion Manolescu !, ceea ce pare excesiv, localnic şi făcînd el însuşi zîmbre muzei, susţinea discuţia, în rol de amfitrion. La acea masă se mai afla o tînără, probabil cu astfel de preocupări de acelaşi fel, însă cu care n-am apucat să schimb măcar o frază. Nici să o privesc cu atenţia cuvenită, prins în schimbul de replici dintre cei doi pensionari. În ziua următoare sau într-una din următoarele zile, m-am întîlnit pe stradă cu domnişoara de la cantină, care se grăbea spre gară şi m-a întrebat cît e ceasul. A pierdut acel tren spre Smîrdioasa, unde locuia cu părinţii. A devenit soţia mea, Lidia. Abia de curînd mi-a mărturisit că mă văzuse mai de mult, stînd singur la o masă şi citind dintr-o carte, în aşteptarea mîncării. Că văzîndu-mă zile la rînd, i-a încolţit în suflet dorinţa de a avea un soţ ca mine. Practic ea deja mă alesese. Venirea mea la masa unde discutau chestiuni de cenaclu cu poetul agronom nu a făcut decît să aducă lucrurile pe făgaşul dorit. Sincer să fiu, nu era prima dată cînd m-am lăsat ales. Îndeobşte bărbaţii, dintr-o prejudecată stupidă, din ipocrizie, sar în sus la o astfel de afirmaţie. Bărbatul este cel care… Să fim serioşi! Poţi să alegi zeci de femei, chiar într-un timp destul de scurt; trebuie pînă la urmă să te aleagă ea. Dar susţină fiecare ce-i convine, creadă fiecare ce-o vrea! “Cum i-i vrerea, despre fete fiecare samă dei-şi”, vorba Poetului. Poate că problema nici nu se pune aşa decît din lipsă de imaginaţie. În cazul dat, vreau să cred că anume soarta a decis. Soarta de data asta fiind pasiunea noastră comună pentru poezie. Altfel nu l-aş fi cunoscut pe Antal, nu l-aş fi cunoscut pe Ion Sofia Manolescu, nu aş fi citit o carte captivantă, nu m-aş fi dus la masa celor doi venerabili poeţi şi pînă la urmă nici Lidia n-ar fi avut ce căuta acolo, dacă nu s-ar fi lăsat pradă aceleiaşi pasiuni pentru literatură. Aici stă esenţa întîlnirii noastre norocoase, restul nu sunt decît detalii. Şi o incitantă întrebare pentru Andrei, după modelul pe care l-aţi schiţat: - Mamă, cum l-ai cunoscut pe tata?

(Ion Lazu, Ion Murgeanu: Himera literaturii, Curtea Veche, 2007)

Am pus o placă memorială pentru Ion Sofia mnolescu la scara 3 a unui bloc de 4 etaje din aleea Bacău, nr. 11, Bloc B-1, zona Ferentari.

Alţi scriitori:

N. Crevedia, n. 1902

N. Tăutu, n. 1919

Al. Macedonski, m. 1920

I. E. Toronţiu, m. 1953

G. C. Nicolescu, m. 1967

Ion Lazu - O pagină de jurnal, 2008

Sâmbătă, 3 mai. Ieri, înainte de 12, la Templul Baha’i, unde ajungem la plesneală și unde Lidia dă un mic recital în marea sală de spectacole de la parter. Plecasem de acasă cu maşina Letiţiei, care avea de mers la una dintre casele unde face curăţenie, într-un cartier-suburbie a Chicago-ului, situat spre nord, tot pe ţărmul lacului. O luăm pe aceeaşi Evenston Rd, şi mergem numai spre est, traseu pe care ne mişcăm cu Ionel când pleacă spre bildingul lui; trecem printr-o zonă cu mari bildinguri, recente, pentru mari firme, clădiri de sticlă şi oţel şi lăsăm pe mâna dreaptă zona largă a aeroportului internaţional O’Hare; ajungem într-o zonă fără clădiri, cu pajişti şi în dreapta noastră o pădure cu lacul de rigoare, pe hartă e trecut Bosse wood. Ajungem într-un cartier select Des Plaintes. Urmează un cartier de mare eleganţă, deci rezidenţial, liniştit, tihnit chiar. Când să plecăm, începe o ploiţă, aşteptăm puţin, se trage cortina, putem urca în maşină, pornim. Şi de la un minut la altul ploaia se acutizează, iar la un moment dat, pe când treceam printr-un pâlc de pădure, peste un podeţ, ploaia se transformă în cascadă, ştergătoarele nu mai făceau faţă, înaintam printr-o cădere continuă de apă, cum nu mi s-a întâmplat niciodată, şoseaua era ca un pârâu, parcă am fi răzbit prin vadul unui râu. Să spun că nu se vedea la un metru în faţă? Că păduricea de pe ambele părţi, cea despre care tocmai vorbeam, dispăruse ca după o draperie... Ne ţinem firea şi mergem mai departe, deşi poate mai cuminte ar fi fost să tragem pe dreapta şi să aşteptăm... limpezirea apelor, nu? Ajunşi în suburbia simandicoasă, Morton Groves, alt râuleţ, stătut şi acesta – şi este de mirare această reţea de râuleţe care înpânzeşte marele oraş şi suburbiile sale, dar despre care nu poţi spune nicicum încotro curg, - ele sunt mai degrabă nişte jgheaburi în care se colectează apele de suprafaţă de pe această câmpie post-glaciară, foarte slab ondulată; cel mai ciudat este însuşi faptul că pe hărţi unele capete ale acestor râuleţe se opresc în Lacul Michigan. Mai înţelege ceva, dacă poţi...

Ploaia se mai răreşte, Letiţia ne povesteşte diverse întâmplări cu familiile la care lucrează, despre o dnă în vârstă, care i-a lăsat cheia şi i-a spus..., iar Letiţia zice că la intrare începe să vorbească tare, îi e să n-o găsească moartă, singură în casă... Lăsăm maşina într-un loc unde este permis şi pornim pe jos spre Templul Baha’i, care se zăreşte de departe. Pe o stradă paralelă cu ţărmul Lacului Michigan, apoi spre est, dar nu nimerim strada care ar fi trebuit, ci una pe care se fac lucrări, inclusiv un nou pod peste un pârâiaş ce vine/pleacă din Michigan, sau este doar un meandru, căci spuneam: aici sensul de curgere al apelor este foarte dubios. (Voi constata în curând că unele ape izvorăsc chiar din lacul Michigan şi se dirijază spre sud-vest, devenind izvoarele marilor fluvii ce se varsă tocmai în Golful Mexic, dacă e de crezut aşa ceva! Dar e de crezut, totuşi, pentru că aceste Mari Lacuri, şi mulţimea celorlalte lacuri glaciare dinspre graniţa cu Canada nu se află la nivelul mării, ci la cote superioare lui zero marin.). Iar statul Illinois ca atare este mărginit la nord-est de Lacul Michigan, iar la vest, est şi sud de Missisipi şi respectiv Vabash river şi Ohio, până la confluenţa lor, ceea ce dă acestui stat conturul unui scut medieval.