Scriitorul zilei: Ștefan Bănulescu, 8 sept. 1926 - 25 mai 1998
 
Opera literară: Drum în câmpie, 1960, reportaje; Cântece de câmpie, 1968; Scrisori provinciale,  1976; Iarna bărbaților, 1965, ediție definitivă, 1979; Scrisori din provincia de Sud-Est sau O bătălie cu povestiri, 1994; Cartea Milionarului. Cartea de la Metopolis, Vol. I, 1977; Un regat imaginar,  1997; Elegii la sfârșit de secol,1999

ION LAZU: O redutabilă monografie Ştefan Bănulescu, de Bogdan Popescu

În nou-lansata colecţie Aula Magna iniţiată de Editura Muzeului Literaturii Române (şi care îşi propune să ne prezinte textele augmentate ale unor lucrări de doctorat privindu-i pe marii scriitori postbelici), am citit deocamdată două monografii, consacrate lui Mircea Ciobanu şi lui Ştefan Bănulescu. Ne ocupăm aici de cea de a doua, Banul de Aur sau Viaţa din opera lui Ştefan Bănulescu (366 pagini) aparţinând tânărului scriitor şi eseist de bun nume Bogdan Popescu. Am să spun de la început, fără ezitare, că este o lucrare întru totul remarcabilă, ce se poate constitui într-un capitol redutabil de istorie a literaturii române.

În abordarea lui BP vedem o încercare îndrăzneaţă, chiar prin faptul că îndeobşte, „viaţa din opera lui X” a trecut mereu drept o chestiune foarte sensibilă, dacă nu de-a dreptul specioasă; pare o temă tabu, chiar o prejudecată insurmontabilă, pe care e mai cu minte să o ocoleşti; scriitorul însuşi va evita cu străşnicie să recunoască faptul simplu că în romanul său sunt de găsit aspecte din propria viaţă, din realitatea imediată: creatorul îşi ocroteşte astfel (la modul discret) statutul său nescris de om ales, dar şi patternul (şi patentul) său; el nu va admite în ruptul capului că în privinţa scrisului lucrurile sunt aşa de simple şi la îndemâna oricui...,iar pe de altă parte simte instinctiv că lectorul doreşte să se lase prins fără rest în plasa ficţională, că ar avea o reacţie negativă, de incomodare/frustrare, dacă ar fi readus intempestiv cu picioarele pe pământ. Adică de ce?! Nevoia de ficţiune, de „altceva mai înalt” decât viaţa de fiecare zi, este o realitate psihologică ce nu poate fi lesne escamotată, încălcată, agresată. Ce-i drept, în ultima vreme sunt de perceput semne că acest „ultim mohican”, acest tabu asupra vieţii creatorului se va disipa, va fi spulberat în fine, ca orice mit ce păruse o dată pentru totdeauna. Am intrat de la o vreme pe tărâmul demitizărilor cu tot dinadinsul, uneori chiar cu o anume furie, tendinţă ce , vrând-nevrând, riscă să se constituie într-o nouă mitologie „pe dos”.
(...) 
Citiți întreaga cronică literară despre monografia respectivă:  http://ilazu.blogspot.ro/2014/09/scriitorul-zilei-stefan-banulescu-opera.html

Poezia zilei: Gh. Izbăşescu, n. 8 septembrie 1935

***

Priviţi-l: cu lanterna în mână a venit

pe drumul public,

pe întuneric a trecut podul de fier

peste Trotuş.

Şi acum umbra Scribului uriaşă se vede

peste cetate.

 În cinstea lui semănăm globule-n pământ,

 În cinstea lui punem pe mesele de aur

 topuri de hârtie aduse pe sâni de fecioare.

 Şi frunzele de plumb ne năduşesc.

 Şi frunzele de plumb ne cer iertare.

 Şi frunzele de plumb ne aduc aminte

 de trufia cuvântului.

 Viclenia ceţii ornează muzeul.

 Tăbliţe cerate, papirusuri, pergamente:

 lemnul hăpăit de Combinatul Letea.

 Hârtia a uitat cum arată o aureolă.

Documentele de familie

Ulise al oraşului tău, intri într-o cafenea

 unde sirenele înoată în valuri de alcool,

 sufocându-se/.

 Aici te gândeşti la ziua de 8 septembrie

 bine întinsă pe felia de pâine.

 Dar scribul îţi face semn să vii

 la măsuţa lui: blăniţă decrepită de cârtiţă.

 Şi eşti curios să-i vezi documentele de familie

 păstrate pân-acum în secret.

 El însă cu creta însângerată pe scândura de cedru

 îţi desenează mult râvnitul ştreang violet.

***

Hai, puişorule, curaj, gângurea el.

 Altele la vârsta ei au şi copii, spune

 cum naiba vrei să mă desăvârşeşti?

 Muşcă-i sânul, amuşinează-i trupul cu buzele

 desfă-i picioarele-n pat şi deodată înşurubeaz-o!

 În sângele-i virgin să-i vezi viaţa/ de dinainte de naştere.

Vasile Spiridon: 

cronică literară la  Ion Lazu - Vreme închisă, jurnal 1979-1989, ed. Europress, 2014

NORII VIN DE LA RĂSĂRIT, I.

Jurnalul ţinut de Ion Lazu şi cuprins între copertele cărţii Vreme închisă. Jurnal 1979 – 1989 (Bucureşti, Ed. EuroPress Group, 2012) însumează pagini inegale numeric afectate anilor respectivi, cele mai multe dintre ele fiind scrise în 1979 (în număr de 130, o explicaţie constând în faptul că este anul primei sale călătorii în Occident, de unde aveau ce impresii să-i rămână). Apoi numărul lor scade, variind între 70 şi 20, ajungând chiar la patru pagini, în 1988. Caietele anterioare acelui an, 1979, au fost distruse din gelozie de o „ea”, din pricina unor confesiuni ce i s-au părut neconvenabile (nu este, de altfel, un caz singular).

 „Vreme închisă” înseamnă notarea impresiilor despre starea atmosferică din partea cuiva care are un excelent ochi de fotograf, cu expoziţii de artă fotografică în ţară şi la Luxemburg. Iată o secvenţă de gen: „Neîntreruptă canonadă – şi am înţeles că nu sunt fulgere sau serii de fulgere brăzdând cerul, ci un continuu rug, urcând dinspre toate marginile cerului, ca un stog aprins, ce arde cu pălălaie, ca vâlvătăi ce ar fi aprins cortul cerului de jur împrejur. Un meninge tresărind şi zbătându-se isteric. Nu se auzeau tunete distincte, ar fi fost prea puţin!, ci o înaltă bolboroseală autoritară şi fără contenire. Abia dacă puteam sta la geam cu ochii deschişi, mă orbea lumina jucând şi sărind şi tresărind la nesfârşit. Mă săturasem de făcut fotografii, mă uitam când pe un geam, când pe altul, lumina electrică fusese întreruptă – în sat se iţeau câteva lămpi aprinse de localnicii excedaţi” (p. 17). Avem aici o descriere cu simţ poetic în toată regula.

Făcând „fotografii de întâmpinare”, Ion Lazu vede aproape totul sub aspect impresionist, fiind interesat de lumină, de partea de unde cade ea: „Un oraş trebuie să ştii cum să-l abordezi, în funcţie şi de felul cum evoluează soarele pe boltă, ca să  nu-l ai niciodată în faţă, să te orbească şi să nu poţi vedea şi fotografia. În funcţie de zonele de interes, în funcţie de relieful din împrejurimi, chiar după inspiraţie, ca să-i poţi afla cifrul unic” (pp. 195 – 196). O posibilă explicaţie pentru acutul său spirit de observaţie ar fi aceasta: „S-ar zice că toate ideile îmi vin de la plimbarea fără noimă a privirilor peste lucrurile din preajmă, pe pereţi... Priviri care bântuie-cutreieră în neştire, precum vântul prin fâneaţă, polenizând receptacolele” (p. 257). Este motivul pentru care împătimitul fotograf nu vizitează niciodată nimic contre-jour.

Autorul se plânge de mai multe ori pe parcursul însemnărilor de lipsa memoriei („Şi încă un aspect: memoria mea e un dezastru care abia s-a declanşat. Ce-o mai urma, Dumnezeu cu mila!” – p. 279) – argument cum nu se poate mai bun pentru ţinerea unui jurnal. O altă explicaţie ar fi aceasta, venită pe cale onirică: „Visez (sau doar e doar o senzaţie remanentă) că, nimerind într-un loc nou, aflu încă din prima zi prea multe fapte, despre prea mulţi oameni necunoscuţi – eram deci depăşit, copleşit de atâtea subiecte venite de-a valma şi pe care nu reuşeam să le ordonez în minte, să le prelucrez convenabil. Şi astfel le pierdeam pe toate, dimpreună cu cheia lor. Jalea şi neputinţa în faţa atâtor ocazii pierdute, numai din vina mea. Îngrijorat că nu voi face faţă realităţii în asalt” (p. 335).

De această confesiune aş lega şi o explicaţie mai subtilă, conştientizată de diaristul însuși: „Poate că trăsătura cea mai pregnantă a psihicului meu este aceea că eu nu înţeleg dintr-o dată şi pe de-a-ntregul. Această deficienţă are incovenientele ei, căci atunci când sunt pus în situaţia de a rezolva pe loc o situaţie, de a lua pe loc o hotărâre importantă, eu pot părea perplex, pot reacţiona anapoda. Dar de fapt, faţă cu realitatea care mă întâmpină şi care constituie în permanenţă obiectul de interes şi de studiu, până să ajumg la adevăr şi să trag concluzia justă, eu obţin nişte stadii intermediare: lucrurile par să stea într-un anumit fel, apoi puţin mai astfel şi abia mai târziu aşa cum sunt ele cu adevărat” (p. 300).

Mi se pare că două fraze găsite undeva în cuprinsul cărţii ar putea justifica titlul ales de autor: „Lumina vine de la Răsărit? Nu cumva dintr-acolo vin norii?” (p. 208). Prin urmare, „vreme închisă” mai înseamnă, având în vedere perioada cuprinsă aici, şi timp neprielnic unor călătorii în afara graniţelor ţării pentru acest deloc sedentar diarist care este de meserie cercetător geolog, mai precis: „geolog terenist”. În această calitate, Ion Lazu întreprinde campanii profesionale, străbate/prospectează ţara în lung, în lat, în înălţime şi chiar în adânc, pentru a nota întâmplări insolite din „poveştile vieţii” ale oamenilor simpli cu care intră în contact în timpul peregrinărilor sale.

(Textul a apărut în numărul din august al revistei Convorbiri literare.)

Va urma 

Ion Lazu - O pagină de Jurnal, 2007



16 august 07. joi. Zugrăvesc bucătăria. Telefon lui Țone, caută Veneticii pe calculator, să sperăm că nu i-a pierdut. Şi să-l anunţ pe Istrate că i-ar scoate o ediție definitivă. Îl anunţ pe G.I., ne vom vedea mâine la MLR unde l-au depus pe Al. Dan Condeescu,   victimă a unui cancer la prostată. Aranjez cu pietrarii să ne vedem mâine la 12 la Polizu, ca de acolo să ne lansăm în oraş. N-au mai făcut alte păci, le-au corectat pe cele greşite.

Gh.I. îmi cere pentru noua lui revistă Negru pe alb un text despre plăcile memoriale. Citând masiv din proiectul meu. Dar Proiectul avea 3-4 paragrafe, atât, ideea era convingătoare. Acum să produc fraze explicative? Bine. Primesc două articole de la Murgeanu să le redirecţionez la Luceafărul, precum că eu mă pricep la toate etc., însă acolo nu găsesc pe nimeni. Am să revin. În Oglinda literară mi-a apărut încă un fragment din Scene... i-a plăcut Lidiei. Ea repetă cu mare fervoare Blaga, căci are aprobarea pentru recitalul de la Biblioteca metropolitană Sadoveanu. La Radio România Cultural, N. Manolescu, despre canon. Nici un scriitor român în canonul franţuzului X! Iar când e întrebat care ar fi lecturile esenţiale din literatura română, se derobează. În loc să fi dat 20-30 de nume, să se înţeleagă că totuşi avem o literatură, ce naiba! În Oglinda literară, Romul Munteanu, cu jurnal din 2003: se plânge că au pierit din orăşelul natal Călan toţi cei de seama lui, în casa lor stau acum alţi oameni, străini; el orbeşte, nu se mai poate bucura să revadă locurile natale; călătoria este foarte obositoare, cu trenul până la Deva, apoi cu maşina etc. Pe vremea adolescenţei citea enorm, la lampă, cu fetele din sat nu avea îndrăzneala să facă sex. Ar vrea să moară în somn, ca maica sa.

Mi-e foarte teamă că Ţone a pierdut Veneticii pe calculator; mi-ar fi imposibil să-l rebat, 545 de pagini...
(din Câștigul și pierderea, jurnal de scriitor, 2007-2009, în manuscris)

Va urma

Fotografii de vacanță... sub Crucea de pe Caraiman, III