consemnări, poezii, eseuri

Scriitorul zilei: Constanța Buzea; Ion Mircea

1 septembrie: Constanţa Buzea, n. 29 martie 1941- d. 31 august 2012

Ion Lazu: Priveghiul. Astăzi, înainte de ora 11, ajung la maestrul Ion Brad, care mă chemase să-mi dea o carte nou apărută - mi-a dat de fapt două, căci e pe punctul de a se muta în Petofi şi o vreme accesul la cărţi va fi dificil. Vorbind de-ale noastre, despre cărţile pe care le punem la cale, despre iubitul Blaj (Mica Romă a lui Eminescu), despre problema mereu dureroasă a transilvănenilor greco-catolici, încă de pe la 1654, când Împărăţia le-a promis nişte privilegii, peste capul maghiarilor protestanţi, calvinişti etc (protopopii deveneau baroni, primeau loc în Dietă, se deschid cele 300 de şcoli comunale în Ardeal...), deodată îl aud: A murit Constanţa Buzea! Lovitură în moalele capului. Da, zice, la Elias, a avut o comoţie cerebrală. Nu şi-a mai revenit după moartea fiicei sale Ioana, la doar 44 de ani, răpusă de cancer... Nu-i mai spun, desigur că ştie, că diabetul ei a chinuit-o ca pe cruce, în ultimul deceniu, mîncare puţină şi nu orice, la ore fixe; nu-i mai spun nici că pe la târgurile de carte o întâlneam: slăbită, clătinându-se, dar nevoindu-se să care sacoşe grele, cu cărţi de-ale sale, scotocind halele în căutarea celor care ei ar fi trebuit să vină la lansările ei, să-i cumpere cărţile, să-i ceară autografe. Mă minunam de fiecare dată: iată ce înseamnă să te pui în slujba propriei poezii, să o serveşti până la limită...

Şi începem o discuţie despre poetă, despre perechea Buzea-Păunescu. Reiese că i-a ajutat pe cei doi poeţi încă de la început, prin relaţii le-a dat prima locuinţă, căci stăteau la părinţii ei, în Drumul Găzarului, într-o căsuţă cu pământ pe jos; că mai apoi s-a nimerit să stea gard în gard cu Păuneştii, în Sandu Aldea, unde tânăra pereche ocupase vila părăsită de Geo Dumitrescu. I. B. îşi adusese şi el părinţii, de la Pănade. Şi aflu destule despre viaţa cuplului, el mereu în dârdoră după puicuţe...

Plec cu gând să dau pe la MNLR, pe la USR, poate au depus-o pe Constanţa Buzea. La Chioşc, dna Rodica, anunţată de Angela (Marinescu?), nu ştie decât că va fi depusă "acolo unde a fost şi Adrian P.". Deci la Uniune? neclar, eu ştiusem că pe A. P. l-au dus la Ateneu, Uniunea fiind neîncăpătoare pentru Bard. Merg la Uniune şi încă de pe alee, văzând uşile larg deschise (spre deosebire de ieri, când clădirea părea părăsită), îmi dau seama că au depus-o aici. Urc treptele şi din prag văd sicriul, în locul deja ştiut. Marele hol, pustiu. Mă apropii şi din mers văd că pe un scaun se află, de neconfundat, cu ochelarii sticlind în penumbră, poetul Florin Costinescu. Merg la catafalc, o privesc de aproape pe poetă, slăbită, palidă, cu nasul acvilin, buzele lipite, cu părul pieptănat spre spate, ca niciodată - un chip doar în parte cunoscut mie, aproape sacru, de măicuţă stareţă... Durerea, care esenţializează fiinţa, pregătind-o pentru marea călătorie... Merg să mă aşez lângă prietenul F. C., care îmi spune că venise mai devreme, sicriul nu sosise, a mers la o cafea şi, iată că, la revenire, sicriul era depus în hol... Vorbim pe şoptite, despre Constanţa, în mod obligatoriu şi despre Adrian... Dincolo de sicriu, spre intrarea la bibliotecă, stă de veghe în semiobscuritate, o fată cu ochi albaştri, liniştită, în negru, foarte suplă, bălăioară. Din când în când vine să reaprindă lumânarea care se stinge, probabil din cauza curentului.

Îi povestesc amicului că i-am cunoscut pe cei doi chiar în acest loc, lucru la care mă gândeam pe când veneam încoace. Într-o seară, la Restaurant, chiar în dreapta intrării, fuseseră alipite două mese, erau adunaţi: Cezar Baltag, Nichita Stănescu, Constanţa Buzea, Adrian Păunescu, un fost asistent de la socialism ştiinţific Traian Podgoreanu, cu care păstrasem legături după terminarea facultăţii şi care mă invitase la mica sindrofie - era ziua Constanţei, T.P. adusese un mic tort pe care la un moment dat l-am împărţit între noi; cei doi poeţi îi erau studenţi, ambii filologi... Asta e cunoştinţa mea cu Constanţa Buzea - şi iată că ultima oară o văd la 5 metri de locul unde o văzusem prima dată. Căci de ea ştiam de pe vremea liceului şi îi citisem poeziile prin toate revistele.

Şi îmi continui evocarea: Mult mai târziu, prin 1994, Constanţa a fost redactora care i-a publicat Lidiei un prim grupaj de poezii, direct în România literară, ce-i drept cu o prezentare de Mircea Ciobanu. După care debut, Lidia m-a trimis la redacţie cu un minunat buchet de crini albi imperiali... Nu venise încă. Fără să-i las un bilet, a ştiut cine i-l adusese... Mai apoi cele două s-au apropiat şi Lidia i-a dedicat Constanţei o frumoasă poezie care a apărut pe coperta IV a celui de al doilea volum al ei. Iar în ce mă priveşte, am fost lector la câteva dintre cărţile cele mai recente ale Constanţei, cele scoase la editura Vinea: Pelerinaj, Netrăitele I, II, Roua Plural, în colecţia Ediţii definitive, o carte splendidă... Am vizitat-o acasă, cu Ţone, în Bdul Ion Mihalache, tocmai pe când se muta la fiica sa Ioana, ca să le fie mai uşor amândurora... În rest, ne vedeam pe la târgurile de carte, ne dădeam cărţi cu autograf... Mereu sobră, supărată pe viaţă, dar cu noi prietenoasă, cu ceva cald, ascuns în adâncul fiinţei sale ocolită de noroc, dornică de vorbe bune.

Florin îmi povesteşte că îi cunoaşte pe cei doi încă de pe când mai erau liceeni, se vedeau la şedinţele cenaclului Neculuţă... Unde am ajuns şi eu în câteva rânduri, spun. Trecem în revistă numele celor ce frecventau acel cenaclu. Apoi, spune Florin, într-o seară, află de la Adrian că a doua zi are examen de admitere la facultate, dar că examenul cel mai dificil este la istorie universală, unde filologii nu se prea pricep, examinatorii îi picau pe ruptele. Florin şi alt prieten, studenţi la Istorie în anul III, s-au dus a doua zi dimineaţa la facultate, l-au înghesuit într-un colţ pe asistentul S., care era în comisia de la Filologie, i-au explicat cazul celor doi poeţi foarte talentaţi, acela şi-a notat numele lor pe o însemnărică (unde mai avea şi alte nume...); fapt este că lui Adrian, care nu ştiuse nimic, i-a dat nota 9 - iar ei nu mai ştiu cât, dar oricum cei doi au intrat la Filologie. Dar Constanţei Florin nu i-a spus pontul decât de curând. Ca studenţi, îi vizita în Drumul Găzarului, unde cu A. încingeau jocuri de fotbal turbate, A. având mereu o minge la îndemână, ahtiat după joc. Încă înainte de căsătoria cu Adrian, după cenaclu F.C. o conducea acasă, seara, până în Drumul Găzarului. Nu i se părea distanţa mare, mereu aveau de discutat, despre Poezie, desigur...

Şi continuăm să vorbim pe tema celor doi. Ce scrie ea despre trădările lui A., în Creştetul aisbergului etc. Apar două doamne foarte în vârstă, cu buchete de flori (dar când vine vorba de scriitori în vârstă trebuie să adăugăm: prăpădiţi, ca vai de ei, abia trăgându-şi sufletul...), probabil prietene de-ale Constanţei, F. îmi spune că una este Mariana F., cândva prima soţie a lui Ion Nicolescu (pe când nu era nebun...). Iar cealată este o doamnă de la secţia Proză, (cunoscută mie din vedere: dna Marin?). Merg la catafalc, se închină, pun florile, vin de se aşează pe scaune lângă noi şi îşi spun una-alta, în şoaptă. Cum şi noi, în şoaptă, povestim despre Constanţa, despre Adrian...

Cele două, după ce au ieşit în curte, probabil ca să fumeze, revin pe scaune, mai stau o vreme şi dau să plece. Să plecăm şi noi?, mă întreabă F. Să le lăsăm pe ele, mai stăm, poate între timp mai apare cineva. În sensul de a asigura un fel de permanenţă la catafalc. Ceea ce nu se realizează. Ne ridicăm, în sfârşit, mergem la sicriu, - unde eu mai venisem de câteva ori, să o privesc de aproape, în speranţa că aş putea dezlega cine ştie ce enigmă... dar cum?! - la a doua apropiere mi s-a năzărit că percep o tresărire - nu era decât lumina căzând din spate, aruncând umbre derutante pe chipul poetei -, şi m-a surprins faptul în sine că nu i se vedeau mâinile - un colţ alb tras până pe piept, iar iconiţa plasată mult mai jos - de ce să nu i se vadă mîinile, cele cu care a scris vreme de 6 decenii... mâinile pe care aş fi vrut neapărat să le privesc, să obţin o ultimă atingere...

O întrebăm pe tânără când şi unde va avea loc înmormântarea. Slujba mâine după ora 12, la biserica Boteanu, iar înmormântarea pe la 14-15, la Bellu Evanghelic, deci peste drum, unde probabil familia are loc de veci. Şi, pentru că suntem aşa de aproape de această fată cu deosebire frumoasă, o Floare-Albastră din poveste, de-o gingăşie şi sensibilitate aproape nefirească, îi spunem că o cunoaştem pe Constanţa încă din studenţie... Etc., etc, reluăm mai tot ce vorbisem între noi, oarecum ca spre a fi reţinute de fata-îngeriţă..., în vreo filă a memoriei... (Dar nu este acesta sensul Priveghiului de la căpătâiul celui decedat? Să spui despre el tot binele dintr-o viaţă, oarecum ca spre a i-o face să plutească, acea viaţă deja dusă, încă o dată, prin faţa ochilor?!)

Îi spun, la plecare, acestei fete-îngeriţe: Noi chiar am iubit-o pe Constanţa. Fata mă apucă spontan de braţ. Tremurăm împreună. Mă desprind, însă simţind că un lucru foarte important rămâne în sufletele noastre.

Poezia zilei: Ion Mircea, n. 1 sept. 1947, Sărmaș

Cu vremea și ochii tăi

Cu vremea si ochii tai vor ajunge
doua mari întunecate papadii.
Mai usor aluneci întru nemiscare
daca adormi cu fata catre cer
auzind
si golurile dintre lumi.
Dar ulmi cu pielita subtire
ca în ureche la miei
mestecenii de sticla gri
când se întinde-n somnul tau Etherul
si nu-l mai poti opri.
Cu vremea si ochii tai vor ajunge
doua mari întunecate papadii.

Alţi scriitori:

Al. Grigore, n. 1941

Liviu Rebreanu, n. 27 noiembrie 1885 - d. 1 septembrie 1944.

Ion Mircea, n. 1947

Corneliu Moldovan, m. 1952

Anişoara Odeanu, m. 1972

Ion Lazu - O pagină de Jurnal, 2007

1 iunie, continuare: ... Prin casă, mici reparaţii, ajustări, adun de pe colile întinse pe jos codiţa şoricelului pusă la uscat.

Aura Christi îmi telefonează că a apărut printarea şi corectura cărţii mele Scene…. Să merg mâine să o văd. Poate reuşesc să scot sponsorizarea de la Romsilva. Tot mâine să-i prind pe cei de la Biblioteca judeţeană Slatina. Să nu pierd din vedere proiectul Pietre, nici pe celălalt Oameni... dar nici Veneticii, ed. definitivă. Şi să bag în calculator Rămăşagul pentru varianta definitivă.

Ieri îmi veniseră în minte alte câteva modalităţi de a-i ajuta pe scriitori. Să reiau ideea citatelor din Metrou, poezii, aforisme. Să propun agenţiilor de publicitate Poezia ca alternativă. Euromedia, de câte ori are panourile goale, nerezervate de vreo firmă, de dedesubt să reapară textele scriitoriceşti, iar când apare o comandă, poezile rămân dedesubt. Chiar şi o ingenioasă atenţionare de genul: Dacă doriţi ca aceste texte să nu fie acoperite de reclame, trataţi cu Euromedia. Ceva de acest gen. Sau, și mai ingenios, la mijlocul textelor poetice, menţiunea: panou liber pentru afişaj.

12 iunie 07, marţi. La prima oră la Ministerul Sănătăţii, iar când ies de acolo, în drum spre USR dau telefon pietrarului, care îmi spune că aşteaptă ca Al. Istrate să se decidă. De ce nu-i dă telefon? Peste 5 minute mă sună şi aflu că Al. I. nu e la birou, probabil o mică relaxare după Neptun, pentru alde noi pălmaşii un tărâm de neatins. Deci nu mai intru la USR, nu mai merg nici la Casa Vernescu, revin în Romană şi amân toată acţiunea pe mâine. Sunt atâtea de făcut şi acasă: Jurnalul american, Rămăşagul, cele două listări de corectat, luate ieri de la Ideea europeană, alte treburi presante.

Astă noapte mă gândeam la discuţia mea de două ore, ieri la prânz, în zona Operei, cu Caius. Am luat câte o tartă cu vişine şi o bere eu iar el o cafea. Şi apă plată. În final s-a arătat mulţumit că a putut să-şi descarce sacul. În primul rând îi dădusem ocazia, întrebându-l dacă a mai ţinut legătura cu Vătăşescu şi spunându-i unele lucruri pe care se pare că nu le ştia: că de 8 ani soţia lui V. este bolnavă la pat, schimbând zilnic două femei în casă, cu tot contextul chinuitor, încât nu poate primi pe nimeni – el crezuse că soţia lui V. a murit, iată semnul cel mai grav al înstrăinării celor doi - să-şi prezinte punctul de vedere, sau apărarea în chestiune, practic cum a fost cu înlocuirea lui V. ca ambasador la Paris. Dar o ia mai de departe. A văzut lucrurile mari ale culturii, a citit direct, în original, marile cărţi ale lumii. De aceea nu admite ca Gh. Grigurcu de la Tg. Jiu să dea verdicte în literatură, fără să fi văzut la faţa locului Gioconda, Roma, Prado etc. Îi spun: eu am văzut la faţa locului Gioconda, pe parcursul a două minute, nu mai mult, presat din spate de valul vizitatorilor – şi asta nu mi-a schimbat cu nimic părerea pe care deja mi-o formasem, iar de pe peretele din stânga mă stresa un imens tablou, de 10/15 metri pe care nu am apucat să-l cuprind măcar cu privirea. Practic acreditam ideea că vizitarea Luvrului, vederea în direct a capodoperelor, mai ales în acest regim presant nu te îmbogățește cu nimic. Un fals argument al amicului. Şi nu-i mai spun de prea jenanta mea experienţă de la Pantheon, unde custodele mercenar ne-a alergat dintr-o sală în alta şi la urmă a întins mâna după bacşiş – gest parizian abominabil, de neîntâlnit în sălbatica noastră ţară... Nu e prima oară că amicul meu îl atacă direct pe GG, exact pe aceeaşi temă. Mai aflu: Ca senator era curtat de diverşi ambasadori care doreau să-l aducă în ţara lor, în Finlanda, în Egipt, poate şi în Argentina. O ţară frumoasă, cu Patagonia etc. Poate chiar a văzut-o. Şi exprimarea lui: Eu nu le am cu natura, vorba lui Sartre, vreau să mă sui în maşină şi să cobor la intrarea în Luvru, etc. Natura nu-i spune chiar nimic. (Și face această afirmație în fața unuia care s-a pensionat din geologie…)

Va urma

Fotoreportaj: Premiile USR pentru 2014