Lidia Lazu - Cântece în aer liber, Grecia 4.

Lidia Lazu - Cântece în aer liber - Grecia 4 ... Castelul Palamidis - Nafplion

▶ 2:51

www.youtube.com/watch?v=qWKJQFoV2qg

Scriitorul zilei: Panait Istrati, , n. 10 august 1884 - d. 16 aprilie 1935

       

Născut la Brăila, din unirea nelegitimată a unei spălătorese Joiţa cu un contrabandist grec Gherasim, a urmat doar 6 clase primare, în condiţii precare, după aceea şi-a câştigat existenţa ca ucenic de cârciumar, de brutar, de vânzător ambulant, chiar de fochist pe un vapor; apoi în alte expediente ce l-au dus la Constantinopol, la Atena, în Cairo şi Alexandria, apoi la Napoli, Nissa... Comparat adesea cu Maxim Gorki, a ajuns în mod firesc în mişcarea de stînga, chiar socialistă, publicând din 1907 în ziare muncitoreşti, articole, dar şi povestiri, începând din 1910. Motiv suficient ca un Nicolae Iorga să-l conteste de plano ca scriitor. 

Bolnav de plămâni, fără mijloace de existenţă, a avut o tentativă de sinucidere la Nissa, în 1921, salvat in extremis. (O inimoasă româncă, angajată menajeră într-o vilă din apropiere, aflând că sinucigaşul este conaţional, iniţiază o colectă printre românii din exil, scriitorul vagant se pomeneşte cu o sumă de 500 franci, salvatoare în acele împrejurări disperate şi pe care va încerca să o restituie  femeii de ispravă...O adevărată odisee pentru a o identifica şi răgăsi, dar buna samariteancă a refuzat să-i reprimească...). În buzunarul sinucigaşului s-a găsit o scrisoare către Romain Rolland, care, impresionat, l-a încurajat-sprijinit să devină scriitor. Repede îşi face faima în literatura franceză. 

Invitat în Rusia sovietică încă în 1924, se turnează şi un film mut după Chira Chiralina. Se împrieteneşte cu Nikos Kazantzakis, care îl va menţiona în celebrul său roman Zorba grecul. Revine la Moskova în 1929, dar îşi dă seama de realitatea dezastruoasă ascunsă în spatele celei mai iscusite propagande comuniste. Spovedania unui învins  este cartea care îi va aduce ura foştilor tovarăşi de drum, nu numai francezi: R. Rolland, H. Barbusse, L. Aragon etc, dar şi a socialiştilor din România. Cele mai otrăîvite rânduri împotriva lui Istrati le scrie nimeni altul decât Al. Sahia, care ca răsplată a fidelităţii sale faţă de Comintern este el însuşi invitat în Soviete şi va scrie URSS azi. Revine definitiv în ţară în 1930, însă izolat, defăimat de stânga pro-bolşevică. Boala se agravează, zadarnice tratamentele de la Bucureşti şi Nissa, îşi va afla sfârşitul la spitalul Filaret. Îl va urma, la scurt timp şi Sahia, împărtăşind o soartă de scriitori săraci la culme, tuberculoşi...

Opera: Chira Chiralina, 1924; Moş Anghel, 1924; Codin, 1925; Prezentarea haiducilor, 1925; Domniţa din Snagov, 1926; Mihail, 1927; Ciuliniii Bărăganului, 1928; Spovedania unui învins, 1929; Biroul de plasare, 1933; Răsărit de soare, 1934.

La iniţiativa lui Al. Oprea şi în traducerea lui Eugen Barbu, se publică între 1966 şi 1984 integrala operei lui Panait Istrate, în 9 volume; după Revoluţie, se iniţiază o altă serie de Opere, vol. I şi II, sub îngrijirea lui Th. Vârgolici şi prefaţată de Eugen Simion.

Locul scriitorului Panait Istrati în sufletul cititorului român, francez sau de alte etnii este pe deplin asigurat, fiind vorba despre un povestitor mult îndrăgit, tradus în peste 30 de limbi. Există Asociaţii, Fundaţii, Prieteni ai lui P.I.: în România, în Franţa, în alte ţări care ţin numele lui Istrati în atenţia cititorilor. S-au turnat filme, ruseşti, româneşti, în coproducţie cu Franţa:  Codin, Ciulinii Bărăganului, Chira Chiralina  etc. Există nume de străzi, există o bibliotecă judeţeană ce-i poartă numele la Brăila, un muzeu, un bust.

Panait Istrati a avut mână bună, trăgând după sine în literatură mulţi condeieri din portul dunărean, ce s-au revendicat de la înaintaşul lor, indiferent care le-a fost evoluţia ulterioară.

Nu e mai puţin adevărat (pe cât de dureros) că exegeza noastră îl eludează pe marele povestitor: dicţionarele îl minimalizează, istoriile literare se fac a-l uita, sub motivul pueril că ar fi mai degrabă un scriitor de limbă franceză... Însuşi G. Călinescu îl ignoră în totalitate, considerând că traducerile în română sunt lipsite de spontaneitate.. La capitolul Scriitori români de l. străină, unde le menţionează pe Anne de Noailles, pe Elena Văcărescu (nu şi pe Martha Bibescu!), afirmă pur şi simplu că propriile traduceri din franceză ale autorului îl deservesc, făcându-l necompetitiv; cu specificarea că şi dicţionarele franceze îl ignoră. Despre astfel de scriitori care s-au încercat în alte limbi divinul critic afirmă: "Gestul nu se recomandă..." Însă Istoria sa fiind scrisă în ani de teribile polarizări politice, "gestul" de ignorare al lui G. C. echivalează cu spălarea pe mâini a lui Pilat din Pont, nimic mai mult. Mai "subtil" încă, neproducând explicaţii, dl N. Manolescu îl exilează (dacă mai era nevoie de o repetiţie) la Scriitori de dicţionar.

Răzbunarea faţă cu aceste atitudini discriminatorii vine din faptul că exegezele elitiste nu reuşesc nicicum să-l scoată pe Panait Istrati din interesul ardent al cititorului, fie el român sau de oriunde s-ar afla el. Rămâne acestă perplexitate: dacă un scriitor de talia lui Istrati nu aparţine nici literaturii franceze nici celei româneşti, atunci cui aparţine?

***

Prin intermediul actorului-recitator Ludovic Antal  am cunoscut-o la finele anilor 60 pe dna Margareta, ultima soţie a lui Panait Istrati şi pe Alexandru Talex, unul dintre fondatorii unei Asociaţii întru cinstirea marelui povestitor brăilean. Iar Cum am devenit scriitor este una dintre cele mai îndrăgite cărţi din bibliotecă.

Citeşte mai mult:  http://ro.wikipedia.org/wiki/Panait_Istrati

Poezia zilei, Gh. Grigurcu, n. 16 aprilie 1936              

Perspectivă

O stea fulguie mărunt

de sîmbătă spre duminică

o stea selectă

prin relaxarea zăbrelei de fier

un fuior ca şi cum

am fi putut privi

ca şi cum privind

am fi putut deveni. 

Orice oricît

Orice oricît aş spune asta e Poezia

asta e Poezia urcată-n castan

rotindu-se asemenea coroanei lui

coroana lui rotindu-se asemenea Soarelui

din care-atîrnă franjuri de vegetaţie

ca dintr-o faţă de masă bătrînească

orice oricît aş spune

asta e Poezia ca o floare de gura leului

căscată la poalele castanului

gata a sfîşia priveliştea a o devora liniştit

în timp ce razele primelor stele se-nfig

cu sîrguinţă-n textura gazonului

cum a unui covor uzat pus la uscat.

Alţi scriitori:

Gala Galaction, n. 1879

Tristan Tzara, n. 1896

N. Gane, m. 1916

Stelian Gruia, n. 1937
Grigore Chiper, n. 1959

Mihail Crama, m. 1994

Ion Lazu - O pagină de jurnal, 2006

continuare, 9 iunie 2006: Acest HG care îmi păruse remarcabil tocmai prin mobilitatea intelectuală, prin deschidere şi fair-play, acum mi se prezintă obtuz şi obstrucţionist, chiar rău-intenţionat. Dar nu cumva arătându-și disprețul/ura față de editură și directorul ei, de fapt dorește să-mi inducă insatisfacția sa și în ce privește venirea mea la VR? Îi zic: Totuşi, cărţile de la Vinea circulă, nu poţi deschide o revistă serioasă de cultură fără să dai de 2-3 cronici la cărţi apărute la Tzone. Da, poate, zice, dar e vorba de cărţi pe care chiar autorii le dau cronicarilor. Zic: Dle HG, vreţi să vă spun şi să vă dovedesc că la ultimul Tîrg eu cu mîna mea i-am dat lui Alex. Bogdan Stănescu nu mai puţin de 10 cărţi, idem şi lui Daniel Cristea Enache, care îmi notificase că este în juriul Uniunii, dar şi altor critici, desigur – cărţi date de redacţie, deci, iar nu de autori? Încît ABS a exclamat: Am cărţi să scriu despre ele un an împrejur! Nu are curaj să conteste evidenţa, dar nici nu zice: Da, poate că aveţi dreptate, poate că nu cunosc bine situaţia. Pur şi simplu, lui HG i s-a pus pata pe Tzone şi atunci e explicabil de ce respinge orice argument.

Nici vorbă de acel domn elegant, de aleasă urbanitate, de veche familie, cum mi-l închipuisem, fapt care m-a făcut cîndva să-l întreb dacă are vreo legătură cu venerabilul general Titus G., pe care am avut plăcerea să-l văd de cîteva ori, în ocazii foarte onorante. Încep să am serioase bănuieli că HG în persoană a contribuit la darea de-o parte a cărţilor editurii Vinea de la diverse jurizări şi premii. Oricum, aproape un şoc pentru mine să aflu poziţia lui faţă de Vinea şi de Tzone. Mă întreabă, referindu-se la noua mea funcţie: Şi o să mai lucraţi cu Tzone? Eu: De ce nu, de cîte ori am să-l pot ajuta, cu mare plăcere. Pare uimit de naivitatea mea, o şi spune într-un fel: Asta chiar că e greu de înţeles. I-am spus, în intenţia de a-l tempera: Dle, dar n-au trecut nici 15 zile de cînd Tzone a organizat ditamai Simpozionul privind avangarda, la ICR, în condiţii super, cu expoziţii, filme, cabine de traducere simultnă etc., cu 3 prestigioase participări din Franţa, altele din Ungaria, din Moldova, cu trei specialişti de la Cabaret Voltaire, etc. Pare că nici nu aude ce-i spun. Da, se poate, zice… De parcă eu aş fi inventat, la plesneală… Şi, amintindu-mi că la Manual chiar HG are o Postfaţă elogioasă, inclusiv la poezia lui Tzone – şi că a participat la lansarea eclatantă de la Sala Oglinzilor, cu Eugen Uricaru şi Mircea Martin, îmi propun ca imediat ce ajung acasă să revăd textul cu pricina din Manual. E oare subtilul HG doar un tip duplicitar, ceea ce nu e chiar o noutate în viaţa noastră literară (dar mă surprinde în ce-l priveşte), sau cumva e vorba de o defecţiune psihică survenită pe parcurs, insidioasă cîndva şi care iese la zi în acest fel întristător? Ideea de a-l preveni pe Tzone. Dar şi reţinere: De ce să-l amărăsc în plus? Simte el şi singur pînă la urmă cine îi sunt favorabili şi cine inamici. Dar dacă se lasă dus cu preşul, ca mine?

(din Gândirea înceată, jurnal 2000-2006, în manuscris)

Va urma

Fotografii... violeta peruana...