duminică, 8 martie 2015

Scriitorul zilei: Radu Tudoran, n. 8 martie 1910 - d.1992

    
Fiul unui funcţionar din marina comercială, de la care s-ar părea că a moştenit tentaţia călătoriilor, RT, pe adevăratul său nume Nicolae Bogza, frate mai mare al poetului Geo Bogza, de care s-a îndepărtat pentru toată viaţa, a făcut şcoala primară la Ploieşti, urmând apoi Liceul militar de la Mânăstirea Dealului, mai mult constrâns de dificulăţi materiale, întrucât tatăl murise. Tot de nevoie şi-a continuat studiile militare la Şcoala de Ofiţeri din Sibiu, absolvită în 1932, după care a rămas în armată doar până în 1938. 
Publicase prin ziare reportaje şi unele proze în reviste, iar din 1940, cu apariţia primului său volum de nuvele Oraşul cu fete sărace, recurge la pseudonimul Radu Tudoran, spre a nu se face vreo legătură cu numele turbulentului frate avangardist şi nu numai. În anul următor, 1941, publică romanul Un port la Răsărit, una dintre cărţile performante ale autorului, unde îşi dă întreaga măsură a înzesrării pentru roman: fluenţa, eleganţa stilului, care îl plasează printre marii maeştri ai scrisului românesc, vocaţia de povestitor,  trăirea intensă a sentimentelor, chemarea spre călătorii şi alte universuri umane... Vreme de război fiind, romanul nu a fost corect receptat, deşi s-au tras mai multe ediţii şi aceasta se va răsfrânge asupra perceperii întregului său demers scriptural - şi este vorba despre unul dintre cei mai prolifici autori români, dar şi despre un autor de multe best -seller-uri.  În 1943, n aceleaşi condiţii de  război, îi apar în 1943 Anotimpuri şi Flăcări, scriere inspirată din mediul petrolier, căci s-a născut într-o astfel de regiune, pe valea Dofteana. Din 1947, timp de 7 ani trăieşte retras, câştigându-şi existenţa din traduceri. Nu se putea aduce în discuţie un roman precum Un port la răsărit, localizat la Cetatea Albă, în Basarabia  înşfăcată pentru a doua oară de soviretici...
La un moment dat exclus din Societatea scriitorilor de culturnicul Mihai Novicov. Dedat visătoriei, jinduind să călătorească, se mută la Brăila şi acolo îşi încropeşte cu greu o goeletă, numită Speranţa, care nu a ridicat niciodată ancora, însă pe puntea căreia, în imposibilitatea de a porni în larg, îşi trăieşte mental marile aventuri acvatice: vaporaşul însăilat cu propriile mâini îl va ajuta să re-descopere lumea pe care tot navele o descoperiseră, iar în acest timp al călătoriilor aventurierul nostru spera să se descopere/cunoască pe sine.  
A fost teribila răzbunare a visătorului, căci în 1954, cu romanul de aventuri pentru tineret Toate pânzele sus!, apărut în plin proletcultism, dă marea lovitură a carierei sale scriitoriceşti: un succes fulminant, ediţii peste ediţii, tiraje de milioane. Autorul, tot nevindecat, se va gândi în mod serios să-şi construiască altă ambarcaţiune, vis oprit la jumătate, date fiind vremurile dejiste, când libertatea putea fi obţinută numai în visarea pură. Îşi va continua aventurile pe hârtie, publicând: Ultima poveste, 1956; Dunărea revărsată, 1961; Marea şi Maria, 1973: Acea fată frumoasă, 1974. În timp, s-a ivit şi prilejul unor călătorii reale, pe patru roţi..., iar RT a scris într-un stil inconfundasbil minunate jurnale de călătorie: Al optzecişidoilea, 1966, Oglinda retrovizoare, 1970, La nord de noi înşine, 1979; Frumoasa adormită, 1981. Mari delectări pentru un cititor împătimit, precum eram pe-atunci. Omul singuratic, pornit la drum, atent la ce se petrece în preajmă, notându-şi scene la faţa locului, recuperând sensul uman al unor clipe de viaţă, fără prejudecata elitistului care se înfiinţează la Palatul Pitti din Florenţa şi ne livrează cugetări sagace despre arta universală. Nici gând de aşa ceva! Iată dar secretul marelui succes al acestui scriitor cu instinct sigur, concentrat pe lumea sa de gânduri şi trăiri.  La New York sau altundeva în USA, reuşeşte să-i adune la aceeaşi masă pe câţiva mari exilaţi - nu stau să-i enumer - iar după o discuţie de 2-3 ore, vizitatorul excedat se scuză, se urcă în maşină şi porneşte mai departe la drum, simţind că a adunat suficiente impresii ce merită a fi consemnate; că altundeva este substanţa cărţii sale, în lumea sa lăuntrică... Pe când faimoasele State Unite nu sunt pentru automobilistul ce şi-a pus cap-compas ţărmul de dincolo, al pacificului, decât o "frumoasă adormită". Anume această abordare îl singularizează pe Radu Tudoran şi asta face substanţa scrierilor sale, autenticitatea relatărilor.
Începând cu 1978 autorul dă la lumină un ciclu de romane: Sfârşit de mileniu, din care au apărut, la intervale de 1-2 ani un număr de 7 romane, începând cu Casa Domnului Alcibiade, o uriaşă frescă a societăţii româneşti din veacul XX, adusă cu romanul Sub zero grade, apărut postum, la perioada 1941-1944 - războiul şi ocupaţia sovietică - un  sfârşit de lume şi începutul scrâşnit al unui mare chin comunitar.

Citeşte mai mult: http://ro.wikipedia.org/wiki/Radu_Tudoran

 http://www.jurnalul.ro/arte-vizuale/radu-tudoran-si-revansa-prin-literatura-517442.htm
http://www.romlit.ro/radu_tudoran


Din Ion Lazu: Intruşii. Odiseea plăcilor memoriale, în manuscris:
15 aprilie 2007. (...) Seara, discuţie cu Barbu Cioculescu, îmi dă adresa lui Constant Tonegaru şi opinează că Ion Negoiţescu a locuit la parter în ultimul imobil pe stânga când cobori pe Calea Victoriei spre Dâmboviţa. Iar D. I. Suchianu în blocul Spicul, la scara dinspre intrarea în Cişmigiu, deci a lui Astaloş. Regina Elisabeta 44. Iar Radu Tudoran pe Şipotul Fântânilor nr. 5, înainte de a intra în parc.
(...)
16 aprilie 2007: ... Ieşind de la Uniune, o iau pe la Palat, biserica Creţulescu, cobor spre blocul turn, numai printre straturi şi ronduri de flori. Mă îndrept spre Cişmigiu, dau de vila cu placa memorială şi efigia lui Victor Eftimiu, e o placă fixată cu ocazia a 110 ani de la naşterea albanezului. Pe următorul colţ e placa lui C.Titel Petrescu, a locuit aici până să fie arestat. Întreb oamenii de pe stradă despre Radu Tudoran, nu ştie nimeni, nici doi bătrâni care plimbă căţei, ceea ce mă pune pe gânduri. De nevoie şi fiindcă mi-e în drum, intru la Biblioteca pedagogică din str. Zalomit, mi se spune că George Anca e de găsit la etaj, bat, secretara spune că este foarte ocupat. Îi spun că sunt de la Uniune, bagă capul pe uşă, îi spune domnului director că este căutat, acela iese, cam aiurit dar amabil ca totdeauna, ne îmbrăţişăm, cu urări de sărbători, îi spun de DIS şi RT, imediat dă telefon unui domn Dumitrescu, fost avocat al lui Tudoran, aflu că l-a scos dintr-o pasă gravă, când s-a spânzurat la el în casă tânăra lui soţie. Rezultă că RT a stat pe Puţul cu Plopi la nr.5, pe lângă o benzinărie. Mă cam mir, dar iau însemnărica de la George Anca.
(...)
Plec spre celălalt capăt al Cişmigiului, tot cercetând. Şi, dincolo de Valter Mărăcineanu, după ce abordasem câţiva bătrâni care nu ştiau de Radu Tudoran, de Toate pânzele sus! sau au auzit de el dar nu ştiu unde a locuit, dau de o străduţă care mă incită, în capătul celălalt zăresc un fel de monument, sau o fi staţia de benzină? Asta s-ar potrivi cu descrierea avocatului, care îşi amintea numărul şi poziţia străzii, nu însă şi numele ei, pe moment. Dau ocol imobilului, intru, sun, nu răspunde nimeni, cobor, pozez; asta e strada, Şipotul Fântânilor, de aici confuzia bătrânului avocat, fiind vorba tot despre ape potabile...O babă cu dinţii în fierăstrău, urcând cele câteva trepte ale imobilului vecin, pentru ea o grea problemă, îmi spune: Da, aici a locuit Radu Tudoran, să nu aveţi nicio îndoială. Mai sun, nu iese nimeni, apoi o fată cam zăludă mă lasă să intru şi să merg la etajul I, unde mi se vor da detalii. În hol, cutii poştale, inclusiv a administraţiei, îmi notez nume de locatari; sun la parter, la etajul I, la II, însă nu răspunde nimeni. Voi recurge la telefoane. 














Poezia zilei: Elena Farago, n. 1878

De ziua Mamei


Eu nu sunt destul de mare
Ca să pot să-nvăț măcar,
De pe carte, o urare,
Si nu sunt destul de mare
Ca să-ți dau un dar.

Dar îți dau o sărutare,
Ici, pe obrăjor,
Si pe mâna asta care
Mă-ngrijeste-n fiecare
Zi, cu-atâta dor!

Zile lungi si voie bună
Îți doresc eu mult,
Si mă rog de flori să-ți spună
Să mă ierți, mămică bună,
Că nu știu mai mult!
 


Dimitrie Stelaru
Înger vagabond

Noi, Dimitrie Stelaru, n-am cunoscut niciodata Fericirea,
Noi n-am avut alt soare decît Umilinta;
Dar pîna cînd, înger vagabond, pîna cînd
Trupul acesta gol si flamînd?

Ne-am rasturnat oasele pe lespezile bisericilor,
Prin paduri la marginea oraselor-
Nimeni nu ne-a primit niciodata,
Nimeni, nimeni...
Cu fiecare îndaratnicie murim
Si rana mîinilor cauta pîinea aruncata.

Marii judecatori ne-au închis
Staruind în ceata legilor lor;
Pe fruntile noastre galbene au scris:
"Vagabonzi, hoti, nebuni. Lepadatii noroadelor.
Casa lor e temnita. Puneti lacate bune fiarelor."

Odata-poate cu înfriguratele zori vom sîngera
Si spînzuratorile ne vor ridica la cer.
Dar lasa, Dimitrie Stelaru, mai lasa!
Într-o zi vom avea si noi sarbatoare-
Vom avea pîine, pîine
Si-un kilogram de izma pe masa.
 

Ion Lazu - O pagină de jurnal, 2006
continuare 3 martie: Apoi, mereu în atac, probabil în ideea că atacul este cea mai bună apărare, cumnatul meu trece la Sălbaticul, pe care zice că l-a umplut de însemnări: Nu sunt consecvent, mă contrazic de la o pagină la alta. Şi în fapt, vorbesc numai de mine, mă arăt la toată lumea în fundul gol. El s-a hotărît, după citirea celor două romane ale mele să nu mai citească nimic din ce scriu romancierii. A citit şi el pe vremuri cărţi, a citit Păpuşa... lasă să se înţeleagă că în cărţile respectabile autorii recurg numai la imaginaţie, nu se ating de persoane din realitate. Şi ajunge la acuzaţia de căpetenie, că în Veneticii nu aveam dreptul să scriu în acel fel despre mama lui. (Deci ocolul  cu Sălbaticul fusese doar o diversiune, ca să ajungă la vechiul lui of. Ce l-a deranjat? Că o prezint amărîtă, chinuită, muncind peste puteri, nedreptăţită de socri. Şi în plus, analfabetă! De ce să scriu astea, de ce să o prezint aşa, cînd despre ai mei nu mai termin cu laudele? Dar e aşa? Pe tata îl prezint beţiv şi curvar, pe bunicul trăind cu o servitoare, pe bunica luînd-o razna, pe fratele meu murind din cauza necugetării/înapoierii părinților etc.
Ce-i drept, detaliile astea fuseseră în prima parte a cărţii şi se poate să nu-l fi deranjat, ci numai cînd a venit vorba de mama lui a sărit în sus. Dar nu mi-a spus-o în faţă, zice, ca să nu fie scandal... Pun mîna pe carte, găsesc paragraful cu fotografia, mă apuc să i-l citesc. E un poem în proză, emoţionant, după 5-6 rînduri îmi dau lacrimile. Lidia se implică şi ea. Îi arăt că paragraful va fi scos din ediţia definitivă, anume de silă, pentru că aceste rude ale mele nu au înţeles deloc mesajul: că am vrut să-i aduc Ivanei un omagiu chiar mai mare decît mamei mele. Dar de ce am scris că e analfabetă?, face C. Îi spun de marea agitaţie la apariţia în revistă a romanului Război şi Pace, despre faptul că Învierea a fost scrisă după un caz real, aflat de la avocatul apărării. Nici un argument nu-l convinge.
În fine găsesc pasajul, de data asta îl citeşte Lidia: discuţia celor două la bucătărie, supărarea Lidiei că părinţii au murit deja de un deceniu, şi nu are măcar o fotografie care să-i reprezinte, copiii nu au avut grijă să-i fotografieze nici măcar cînd au făcut nunta... Aici pare să fie supărarea lui C. Citeşte Lidia tot pasajul şi, cum adevărurile o dor prea tare, izbucneşte ea însăşi în lacrimi. Iar discuţia se lungeşte, mereu pe două registre, căci bietul C. nu e permeabil la nici un argument, el repetă cu obstinaţie că nu trebuia să o descriu ca pe o amărîtă. Din asta reieşind nu neapărat iubirea lui fierbinte de părinţi, cît ruşinea că ar afla şi alţii cum au stat de fapt lucrurile...Care alții? Cunoscuții lui, care și așa știu situația? Sau necunoscuții- ce-i pasă lui de asta? Dar de ce atîta ruşine?! Oamenii pe-acele timpuri au trăit din greu, au suferit, chiar oameni de foarte bună calitate umană au fost striviţi de contextul social. Eu, ca scriitor, nu am voie să trec peste durerea semenilor mei, eu consemnez, depun mărturie - şi totodată le aduc acest omagiu, arătând că au rămas omenoși. În scena citită de Lidia, Mama mea este impresionată şi îşi dă seama că există oameni care au suferit mai mult ca ea... (iar peste cîteva zile, la teatru la microfon, în piesa Regele Lear, scena cu bătrînul rege alungat de cele două surori şi pe care îl prinde furtuna, după lamentări şi învinuiri specifice bătrînului, dintr-odată începe să se gîndească la alţi oameni, mai amărîţi decît dînsul. Or, nu despre aceste intuiţii vorbeam eu în Confesiuni, momentele pe care le găsesc din cînd în cînd în operele marilor scriitori – şi care îmi confirmă că eu însumi, în abordările mele scripturale nu sunt în eroare?)
Va urma


Fotografii...





Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu