Scriitorul zilei: Hortensia Papadat-Bengescu,  n. 8 decembrie 1876 - d. 5 martie 1955



    Fiică a unui ofiţer şi a unei profesoare, nevoiţi să se mute cu garnizoana, îşi face educaţia într-un pension, iar la 20 de ani se căsătoreşte cu un magistrat, prinsă în curând de îndatoririle unei familii cu mulţi copii. Din care motiv debutează cu întârziere, la aproape 43 de ani: Ape adânci, 1919, bine primită de Ibrăileanu şi de Viaţa romînească. Dar deja trecuse tăvălugul primei conflagraţii europene, viitoarea romancieră a fost soră de caritate la Focşani.

Ani grei (atmosfera lor se regăseşte în Balaurul, 1923), ce vor configura o nouă viziune a prozatoarei, orientată spre analiza psihologică, spre "epica" mişcărilor sufleteşti, iar descrierea obiectivă trece în plan secund. În cumpănă cu marii constructori ai romanului modern românesc: Sadoveanu, Rebreanu, alţi câţiva, Hortensia Papadat-Bengescu şi Camil Petrescu vor găsi noi mijloace de  captare a interesului, pentru fiinţa ascunsă a sufletului, care în concepţia autoarei "are un trup al său", aproape material, o aură configurată de terminaţiile nervoase ultrasensibile, îi vie vibraţie. Cnsiliată şi de Eugen Lovinescu, va iniţia un ciclu de romane, formal autonome, unitare ca substanţă, dar vizând acelaşi clan al Hallipilor, o familie burgheză în constituire şi care îşi pune în scenă respectabilitatea socială. Sunt romanele Fecioarele despletite, 1926, Concert din muzică de Bach, 1927, Desenuri tragice, 1927, Drumul ascuns, 1932, Rădăcini, 1938. Excelenţa romancierei,  salutată prompt de Ibrăileanu, Topârceanu, dar şi de Lovinescu, Vianu, primită totuşi cu reticenţe de T.T. Branişte, de Iorga, căci dificil de asimilat sau de egalat scriptural, a apus subit în anii de după venirea sovieticilor şi a comunismului stalinist. Putem doar bănui că "boieroaica" a fost repudiată de culturnici şi se va descurcat la limită cu sărăcia lucie. Ne amintim că Darclee dusese în ultimii săi ani un trai de cerşetoare... Ţara în care mereu începem, de la Zero. Şi nu ne este dat să continuăm nimic din ce edificaseră antecesorii întru spirit.

Citiţi mai mult:  http://www.romlit.ro/n_lumea_brbailor_-_jurnalul_hortensiei_papadat-bengescu_-

Din Nicolae Balotă, Caietul albastru, vol 1, p. 415-417.

8 martie 1955: Cu Nego şi Ovidiu Constantinescu la înmormântarea Hortensiei Papadat-Bengescu, care s-a stins la 5 martie. Sosim prea devreme. În capela de la Bellu ceremonia întârzia, probabil din lipsă de public. După o plimbare prin România Mică, înmormântată cu toţi generalii, marii comercianţi, boierii, miniştrii şi poeţii ei, ne întoarcem la capelă, prin zăpada amestecată cu apă şi noroi. Câţiva, pe trepte. Sanda Movilă, soţia lui Aderca, înfăşurată într-un şal violet, fumează. În capelă alţi câţiva. Puţini: familie, probabil vecini. Niciun scriitor. Intră, în cele din urmă, Jebeleanu, cu mâinile în buzunarele unui vindiac verzui  şi cu un aer de aventurier operând pe mările din Orientul Mijlociu. Cu el mai vine Baranga, singurul care în timpul slujbei mortuare împreună mâinile; nu riscă nimic. Intră amândoi, aduc o coroană, apoi ies şi se întorc către sfârşitul prohodului.

Catafalcul obişnuit, cu puţine coroane, una a Uniunii Scriitorilor, e în mijlocul capelei. În stânga, lângă perete, mai e un cosciug descoperit. Tot o bătrână, aceasta din urmă purtând însă şoşoni. Într-o firidă, oroare, altă bătrână într-un sicriu, şi acesta descoperit, lângă ea două păpuşi de câlţi uzate, două femei, creaturi subumane, încremenite veghind.

Pohodul, trei preoţi şi un diac bine îmbrăcat şi cu o voce, de altfel plăcută, de castrat. Unul din preoţi are, în schimb, vocea răguşită şi adâncă a unui Mefistofel bătrân şi alcoolic.

Mă bucur că ies, Nego îmi şopteşte că aici e obiceiul ca cei vii, supravieţuitorii, vreau să spun toţi cei ce participă la înmormântare să ducă sicriul pe umeri până la mormânt. Noi trei suntem singurii valizi, deci s-ar cuveni să..., dar ieşim precipitat, ca nişte poltroni ce suntem. Alarmă inutilă, cosciugul mereu descoperit e scos pe umeri de oameni de meserie, afară picură, plouă, e apă peste tot şi noroi. Sicriul e aşezat pentru câteva minute pe jos, preotul rosteşte ultimele rugăciuni, încerc să mă rog, nu pot, mi-e frig, deşi e mai cald aici decât înăuntru în capela glacială; mi-a intrat apă în pantofi, voi răci, de ce oare e întotdeauana frig la înmormântări? Sicriul e acoperit, introdus în cavou, familia intră şi ea, apoi preoţii, iar noi ceilalţi plecăm. Sanda Movilă ne mulţumeşte, "în numele generaţiei mele", că am venit.

Ruşine generaţiei sale, ruşine nouă, ruşine romancierilor, ruşine lui Vianu, ruşine lui Cioculescu, lui Streinu, lui Perpessicius, lui Chinezu, tuturor criticilor şi scriitorilor, ruşine prietenilor ei de la Sburătorul, ruşine literaturii române.

Aşadar a fost înmormântată fără discurs, fără prieteni, fără admiratori, ca un personaj din romanele sale, ilustra membră fondatoare a Romanului Românesc.

Despre moarta de pe castafalc, pe care la sfârşit Fiica şi Nepoţelul au sărutat-o, Nego spune că semăna cu Doamna Hortensia Papadat-Bengescu."

***
Am dorit să pun o placă memorială pe faţada casei unde romanciera a locuit în ultimii săi ani. Descinzând la faţa locului, la adresa pe care o aflasem în vreun fel - dar mă specializasem în detectivisme..., am constatat că imobilul fusese demolat cu ani şi ani în urmă, în vederea construirii magazinului Cocor...

Din Intruşii. Odiseea plăcilor memoriale, în manuscris:

Joi, 5 aprilie, 2007: (...) Înapoi spre Cocor, ca să ies în str. Bărăţiei, unde a trăit Hortensia Papadat-Bengescu înainte de moarte. Mai multe case la rând în paragină, ruinoase, unele părăsite, cu obloanele bătute; intrări dubioase, impracticabile, aici lla nici 100 m de chiar buricul târgului, unde metrul pătrat costă enorm; o florărie, etc. şi lipsesc chiar şi numerele. Dau de un nr. 54, deci pe această parte a străzii ar trebui să caut...; Dar, Doamne Dumnezeule!, nu aceasta este strada pe care am circulat fără excepţie, timp de 2 ani, la începutul studenţiei mele, în 1956 şi 1957, zi de zi, măcar de două ori, la ducere spre facultate şi la întoarce spre căminul studenţesc din Matei Basarab, colţ cu str. Călăraşi? O stradă oarecare, cu case vechi încă pe-atunci, majoritatea foste prăvălii, acum desfiinţate de comerţul socialist... (Dar la ce te-ai fi aşteptat, omule, după  timp de exact o jumătate de veac? Nu ţi-e clar că şi casele se depreciază în acelaşi ritm cu oamenii - asemenea tuturor lucrurilor pe care omul le edifică?) Reperele mele, pe-atunci erau: Sinagoga, Turnul Bărăţiei, biserica Sf. Gheorghe, biserica Colţei - şi îndată eram la Universitate...
Descumpănit, dar mai cu seamă întristat, privesc în lungul străzii; iese o doamnă, înţelege ce caut, numărăm înapoi, mai apare o doamnă cooperantă, stăm toţi în stradă şi încercăm să dezlegăm enigma. Doamna mai tânără se dumireşte că librăria din colţ, la care a lucrat cândva, se află la nr. 40, deci numărul 38, căutat de mine trebuie să fi fost pe celălalt colţ, unde acum se află curtea magazinului Cocor. Le spun că am luat datele din cartea de telefon a anului 1954, marea scriitoare H.P.B. a murit în martie 55. Tânăra spune că s-a născut în 53, deci la moartea marii scriitoare nu avea decât...Ce să-i fi spus? Că eu am apărut pe-aici la vreo doi ani de la decesul acestei scriitoare de care nici măcar nu auzisem, la acea vreme? Pe care literatura noastră avea s-o recupereze peste alţi 10-15 ani...

Fac două poze, în ideea de a fixa placa pe zidul curţii şi să menţionăm: În acest loc s-a aflat casa unde... (Aveam să citesc mai târziu, în Caietul Albastru, jurnalul lui Nicolae Balotă, că pe 8 martie 55, la înmormântarea scriitoarei, căzută în dizgraţie, - moşiereasă, scriitoare decadentă etc - practic uitată şi sfârşindu-şi viaţa în mizerie, nu s-a prezentat decât Balotă şi Nego, ambii provenind de la Cluj. Ciudate, strâmbe vremuri am trăit!).

(Iar exact peste drum, pe celălalt trotuar, la numărul 35 se află casa, acum practic impracticabilă, unde se adunau avangardiştii, la celebra pe-atunci "Lăptăria lui Enache..." Pe cele două laturi ale străzii, ca două pagini din două cărţi absolut diferite, alipite prin hazard: marele roman românesc interbelic şi avangarda, două abordări opuse, ireconciliabile, iar acum ambele şterse de pe faţa pământului...)

Poezia zilei: Ion Lazu

Neîntreruptul cântec.

Cântul continuă,

Cin’se gândeşte

Au care-i pasărea

Ce-l izvodeşte,

Ce-l înfioară

Şi îl ridică

Când alta zboară

Sau rece pică?

Codrul e veşnic

Proaspătă-i zarea

Şi fără istov

Spune-şi cântarea.

Şi printre triluri

Ce se-nfiripă

Altul mai meşter

Se-ndeasă-n pripă.

Toate-n lumină

Îşi cată partea

Dar jos în iarbă

În umbră,-n tină

Pe cel ce cade

L-înghite moartea.

Când bolta-naltă

Şi ramuri fine

În tril tresaltă

Şi le e bine,

Cine s-audă

Păsări sleite

Bufnind grăbite

În iarba scundă?

8 febr. 08.

Ion Lazu - O pagină de Jurnal, 2006

Continuare 29 martie 006: Nevoia de a reciti acestă carte de Nadejda M., pe care acum un an am citit-o cu creionul în mînă şi am umplut-o realmente de sublinieri, adnotări etc. Azi în zori mă izbise cît de multe am uitat din ceea ce atît de tare mă impresionase şi subliniasem, ca pentru a mi le imprima definitiv în cuget. Dîra de creion, care ar trebui să-mi mute cuvintele direct pe cortex pare să nu reuşească decît să alunece pe lîngă cuvinte, idei, fapte... 

Îmi veniseră pe loc cîteva versuri ale unei poezii despre ravagiile uitării. Acum vreau să reiau cartea, dornic să retrăiesc experienţa incitantă la maxim a acestui text cum nu sunt zece în secolul trecut. Dar de ce nu-mi mai sunt vii în minte cele citite? De ce nu mai ţin minte ca altădată? Mă tot frămînt. Ăsta să fie mersul descrescător al lucrurilor, odată cu vîrsta. E dezastruos.

Pe de altă parte, dacă nici acest text al soției lui Mandelștam nu a făcut explozie în Occident, apărut în anii 70, atunci al nostru, după 35 de ani, timp în care literatura a înregistrat un recul înspăimîntător, textul nostru, deşi bun spre foarte bun la rîndul lui, ce şanse are de a ajunge măcar la cititorii de limbă română? Să facă impresia pe care o merită... Aseară amicul I.M. spunea că textul merită să apară la Polirom. De acord, dar de acolo deja am primit un refuz. I.M. declară că nu e în stare să se lupte pentru carte, să facă eventual un drum la Iaşi... că doar pe vremuri se lua de piept cu toţi grangurii. Pricop, de la Paralela 45 pare că nu vrea să ne editeze, nu înţeleg de ce. Atunci trebuie să încerc la Cartea Românească. Şi la Curtea Veche, chiar la Corint. Să fac o ultimă printare, luni, să fac noi oferte pentru aceste 3 edituri şi să merg pe la redacţii, în speranţa că nu toată lumea este în concediu... O carte de 600 de pagini, pe care nu ştiu cine este dispus să o citească, poate rudele mele, poate cîţiva prieteni... Murgeanu notează că nu vrea să se mai lupte pentru ultima lui carte, o ţine sub pat... Şi pe de altă parte nu vrea să renunţe la titluri ce se referă la glorie. Nu e de tot ciudat? 

Va urma

Fotografiile de ieri...

Adăugaţi o legendă