duminică, 29 martie 2015

Scriitorul zilei: Constanța Buzea, n. 29 martie 1941 - d. 30 aug. 2012

           

Acolo unde cred că eşti

Acolo unde cred ca esti
Nici trenurile nu strabat
Acolo ca de sticla par
Padurile de brad brumat.

Tot mai departe simti si taci
Adaugat la rest mereu
Si nu mai pot inainta
Decat pierzandu-ma si eu.

Cum ninge, alb e orice drum
Si alb respira-ntregul timp
Nici nu te-as recunoaste-acum
Desperecheat si fara nimb.

Mi-e mila si sa-mi amintesc
Dar nici sa uit nu ma indur
Cata parere-i in destin
Cata greseala-i imprejur.

Cu degete de frig adun
Ca sub un sal inzapezind
Sufletul nostru inca bun
Miscarea lui catre argint.

Cum ninge, nu s-ar mai opri
Si fi-vor brazii ingraditi
Acolo unde cred ca esti
Printre barbari meteoriti.

In fiecare an astept
Sa ninga, sa te pot vedea
Daca privesti, daca asculti
Daca mai intelegi ceva.

 Naivul Răsplătind Pe Cel Ce Minte


Aceleasi drumuri si aceleasi tinte
Aceiasi porumbei pe-un blid de linte
Naivul rasplatind pe cel ce minte.

Mi-e dor de tihna si de lucruri sfinte
De-o lacrima întreaga si fierbinte
De umilinta si de rugaminte
Catre duioase mume-morminte.

Dar duc povara câtorva cuvinte
Mi le atârn de gât cerând în minte
Ochi pentru ochi si dinte pentru dinte.

 ***
Viitoarea poetă s-a născut într-o familie modestă din mahalaua Olteniţei-Giurgiului, din sudul Capitalei. A terminat facultatea de Filologie în 1970. A debutat cu poezii încă de pe băncile liceului şi a publicat un număr impresionant de volume, impunându-se drept unul dintre marii poeţi ai ultimei jumătăţi de secol XX. Redactoră la revista Amfiteatru între anii 1974 şi 1990, după care a trecut la redacţia România literară, unde a deţinut rubrica de Poezie şi pe cea de Poşta redacţiei, promovând generaţii succesive de poeţi. 
S-a căsătorit în 1971 cu poetul Adrian Păunescu, au avut doi copii, după 15 ani de convieţuire s-au despărţit. Unele aspecte dureroase ale iubirii cu poetul tribun sunt narate în scrierea autobiografică Creştetul aisbergului (2009).
Debutând în volum cu De pe pământ, 1963, în colecţia care avea să devină faimoasă "Luceafărul", deci la 22 de ani, poeta era deja foarte cunoscută din  colaborările sale intense la toate revistele literare, căci puţine erau pe-atunci, inclusiv la revistele pentru copii şi tineret. A trebuit deci să selecteze pe cât posibil din ceea ce scrisese şi se publica în plin proletcultism, dimpreună cu ceilalţi colegi de generaţie care băteau impetuoşi la porţile poeziei, la "Poarta cetăţii", cum şi-a intitulat Gh. Pituţ prima carte de versuri.  Până prin 1965 nici nu se putea debuta altfel în poezie. Ilie Constantin, Adrian Păunescu, Gh. Istrate, alţi prieteni din grupul respectiv, dar şi Cezar Baltag, Nichita Stănescu, Ana Blandiana au plătit acest tribut.  Apoi , cu un nume deja făcut, fiecare a continuat în felul său personal, s-au salvat de la fundătura partinicului doar cei care au avut specială înzestrare pentru poezie. Singura salvare fiind talentul, nimic altceva. Ultima redută. "Ultima Thule". Pe alţii lipsa talentului i-a scos din cursa pentru poezie, chit că au continuat să publice ani la rând şi decenii, în virtutea inerţiei, nevoiţi să îngroaşe latura militantismului, a ceauşismului naţionalist. Un exemplu ar fi Ion Crînguleanu, altul A.I. Zăinescu, sau... dar sunt destui. Constanţa Buzea este exemplul salutar, fericit, al salvării prin talent şi prin conştiinţă artistică înaltă. Iar pe partenerul dsale, nu lipsa de talent, ci arivismul, lipsa caracterului l-au dus spre derizoriu şi circ. Puternică a fost la Constanţa Buzea şi ardoarea cu care s-a devotat cuvântului, înainte de orice altceva, înainte chiar de fericirea personală. Jurnalul publicat până acum arată într-adevăr doar vârful aisbergului nefericirii sale personale, marele dezastru adus în viaţa ei de iubirea pentru bardul de la Bârca. Restul de durere, muntele de gheaţă şi de durere se află ascuns vederii directe, disimulat în lunga elegie a poeziei sale de-o viaţă. Agonice, Sala nervilor, Răsad de spini etc etc.
Opera: De pe pământ (1963); La ritmul naturii (1966) , Norii (1968); Agonice (1970); Coline ( 1970) Sala nervilor (1971; sonete); Leac pentru îngeri (1972; antologie) , Răsad de spini (1973) , Pasteluri (1974), Ape cu plute (1975); Limanul orei ( 1976);  Poeme (1977; antologie); Ploi de piatră (1979);  Umbră pentru cer (1981); Cină bogată în viscol (1983); Planta memoria (1985); Cheia închisă (1987; antologie); Pietre sălbatice (1988); Ultima Thule (1990; sonete); Pelerinaj (1997); Foșnet fabulos (1997; antologie); Pastelul amoros (1998; antologie); Pretext de conversație (1998; antologie); Roua plural (1999, ed. adăugită 2007; antologie); Făcutul meu cuvântul / Mon sort le mot (2006; antologie bilingvă în traducerea poetului Miron Kiropol); Netrăitele (2004); Netrăitele II ( 2008); Creștetul ghețarului: jurnal 1969–1971(2009)

Poezia zilei, Lidia Lazu: 

*
                 poetei Constanţa Buzea

Astfel era una dintre părţile vieţii -

Ca o coajă de pîine
Înmuiată în zloată şi ciugulită
De păsările cerului

Iar cealaltă parte
Era ca o pată de ulei
Pe asfaltul încins

Nimeni nu le-ar putea uni
Într-un singur cuvînt
Măcar pentru o clipă.

*
             To the poet Constanta Buzea

Thusly was one of life’s parts
Alike to a crust of bread
Soaked in mud and pecked at
By the birds in the sky

And the other side
Was like an oil spill
On the hot pavement

None could unite them
Within a single word
Even for a moment

(din volumul Cuvântul care stă să mă nască/ The woed poised to birth me, Ed. Vinea 2008)


Alţi scriitori:
I.A. Bassarabescu, m. 1952
Perpessicius, m. 1971




Ion Lazu: O pagină de jurnal, 2006

26 mai 2006, continuare: Tot zilele astea i-am dus alte cărţi Corneliei Segărceanu, m-am văzut cu Marin Codreanu care mi-a dat asigurări prieteneşti că textele lăsate la MLR au să apară pînă-n iarnă, inclusiv cel cu I.Murgeanu. 
Mă văd cu Valentina Pituţ şi îi spun de poezia cu Pituţ, apoi cu Simona Kiselevski, care pare să fi învins boala cea rea şi în final cu Radu Aldulescu. A aflat că vin la VR, unde s-ar fi angajat el, căci la Argeşul nu-i dau decît 1 milion. Îi spun că n-a fost iniţiativa mea, mi s-a făcut oferta şi sunt în aşteptare, nu mă duc peste ei. Că a fost la Niki şi nu i-a dat nimic. Îl sfătuiesc să meargă la vicele Vosganian şi-mi spune că se duce chiar acum, să vedem…
Citesc în cîteva reprize După vînzare de Ioan Lăcustă şi termin aseară. 210 pagini, nu propriu-zis un roman, ci un text de confesiuni, notaţii, memorii-spovedanii, toate aduse în jurul vînzării casei părinteşti de la Luncaviţa-Tulcea, după ce i-au murit ambii părinţi (mama după ce o adusese la Bucureşti) şi fratele mai mare. Amintiri, relatări, portrete, scene din liceu, mai ales. O consăteancă arzoaică, i se dă după ce el reuşeşte la facultate, după ce avusese un prim  eşec la admitere şi făcuse serviciul militar. Rămîn în dragoste, din cînd în cînd, el nu este un bun familist, de undeva reiese că plăteşte două pensii alimentare. Interesante totuşi cîteva coincidenţe cu destinul meu: mama basarabeancă, se căsătoreşte cu un învăţător, sunt deportaţi în Bărăgan, după plecarea ruşilor au voie să se mute în nordul Dobrogei, stau pe la diverse gazde şi în final cumpără o casă – ai mei îşi construiseră una – cea pe care umblă acum să o vîndă. Aceste detalii care îl apropie de biografia mea. Şi o anumită abordare francă, directă, fără fasoane stilistice, un  fel de nerăbdare-exasperare. 
Însă e ceva ciudat: după ce îşi pune cenuşă în cap pentru laşitatea de a fi minţit amar de ani ca gazetar zelos, lustruind o realitate penibilă, falsificînd-o, după ce dă vina şi pe alţii care au procedat la fel, falsificînd şi derutînd masele, vezi că de fapt, trecînd la relatări de după ’89, autorul nu găseşte chiar nici un cuvînt bun de spus despre nimeni şi nimic, el vede în jur alţi ticăloşi, alţi mincinoşi, alţi corupţi – ceea ce e just, însă nu constată schimbările reale: libertatea de mişcare, de expresie, de proprietate. Descrie mulţi intelectuali, cu ocazia unor vernisaje, lansări etc, însă nici un cuvînt bun, numai răutăţi, nici o speranţă de nicăieri. Rioara, iubita consăteancă, moare de cancer la sîn, în rest nu întîlneşti decît femei care vor să facă sex, căşună pe narator – în tren, în sala de aşteptare a gării, în lift, oriunde. Schimbul de noapte de la o fabrica din cartier îi asigură poftele curente, un cămin de studente, vecina, fiica unei colege, etc., etc., un lung şir de copulări, uneori cîte 3-6 pe zi-noapte, ceea ce poate fi adevărat în fapt dar este excesiv în carte. După ce realizase pagini atît de frumoase, mai ales în partea a doua a cărţii, nu în prima parte, care cade în păcatul stalinist al autocriticii, ci cea în care îi prezintă pe cîţiva dintre consăteni – văcăriţa, femeia cu macrameuri, Grecul şi mai cu seamă ultimele lui întîlniri cu Rioara – şi visul cu ea, după ce murise – pagini de o frumuseţe stranie, pe care aş vrea să le fi putut scrie şi eu – după aceste reuşite scriitoriceşti, are ideea suspectă de a termina cartea cu un jurnal al caimacamului (sexul bărbătesc în acest caz) – o cavalcadă de scene licenţioase, scrise de altfel cu un limbaj cronicăresc bine strunit, ingenios chiar. O performanţă fără relevanţă în plan artistic, păcat. Şi iată cum autorul a reuşit să-şi strice cartea. Va fi vrut să spargă piaţa cu scene de sex? Să obţină o glorie – orice fel de glorie, în lipsa celei care l-a şi ne-a ocolit pe toţi în comunism? Oricum, o socoteală greşită… Acum am o strîngere de inimă, i-aş da telefon ca să-l laud pentru roman, dar ceva mă reţine şi nu-mi vine să-l mistific – de astfel de lucruri va fi avut parte din plin.



Fotografii: 29 martie 2013 în parcul IOR



..

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu