luni, 16 martie 2015

In memoriam Eusebiu Ștefănescu
(O filă de jurnal, 15 ianuarie 2012)

Eminescu Forever

La Muzeul Satului, am descins (la demisol) în marea sală din corpul principal, unde mai erau etalate Măştile expoziţiei de la sfârşitul anului (Trei sute de participanţi!). Ce-i drept, anul abia s-a schimbat, pe stil vechi... În organizarea Uniunii Naţionale a Femeilor din România, preşedintă dna Ileana Mândrilă, vom participa la omagierea poetului naţional: Dor de Eminescu, titlul ce se repetă, chiar la distanţă de câteva ore, dar nu ne formalizăm. Protagoniştii erau deja acolo, luaseră loc în capătul sălii: Studioul de muzică veche condus de soprana Georgeta Stoleriu, cu Anca Iaroşevici la viola da gamba şi Verona Maier la percuţie; actorii Cristina Deleanu şi Eugen Cristea, Eusebiu Ştefănescu şi Lidia Lazu. 
Actorii având îndeobşte un program mai încărcat (iar de ziua Eminescului, ce să mai vorbim!) recitalul este deschis de cuplul Cristina Deleanu-Eugen Cristea. C.D. ne citeşte câteva sentenţe din Eminescu, apoi împreună cu E.C. ascultăm Glossa, în română şi traducerea în engleză, urmată de La steaua, citită de actor şi câteva aprecieri ale Poetului la scară internaţională, selectate de C.D.. Fiecare cu talentul său, precât i s-a dat; cât despre învăţatul pe dinafară al poeziilor, nici acesta nu este obligatoriu, ci este de fiecare dată salutară stăruinţa pe text, asimilarea lui în fibra sufletească. Străduinţa de moment lasă bună impresie, dar abia iubirea de poezie face minuni. M-a intrigat să constat cât de grav poate să-mi pară faptul că un cuvânt este înlocuit cu altul. Lumina stelei... nu doar că se află... la ani lumină de Icoana stelei..., dar chiar este altceva, din altă ordine a lucrurilor.  (Cum dincolo, la Academie, însuși onor Președintele I.H. citise: Vremea trece, vremea vine... , greșeală inimaginabilă, impardonabilă...) O dovadă în plus, de care n-ar mai fi fost nevoie, că în poezie fiecare cuvânt e de neînlocuit...
... Şi a venit rândul lui Eusebiu Ştefănescu. Un admirat de mine interpret al poeziei româneşti. Să fim bine înţeleşi: actoria este ceva, iar recitarea poeziei se situează în alt plan estetic. A crede că un actor talentat este şi un bun recitator înseamnă a nesocoti specificul poeziei. Eusebiu Ştefănescu începe prin a ne spune un fel de basm: ... în trecute vremuri, cu ierni generoase, de  un 15 ianuarie se afla în faţa Ateneului. Apare ca o fantomă albă, din ninsoarea potopitoare însuşi poetul Nichita Stănescu. Îi explică actorului: Tocmai mi-am schimbat nesuferitul de ghips de la picior cu altul mai suplu, mai cochet, anume ca să pot veni până aici, să-i depun o floare, o lumânare şi o rugăciune Poetului. Şi pleacă împreună de la Monument, actorul conducându-l pe Nichita cel cu piciorul în ghips înapoi spre casă, la două colțuri de stradă mai încolo,  în Piaţa Amzei. Îl opreşte Nichita şi îi şopteşte: Iată acolo, în acel pridvor al fostei case a lui Ion Slavici a scris conu Mişu poema Kamadeva. Aici a chiar scris-o. Dar spune-ţi: Ţii cu mine un Kamadeva? Actorul, intimidat, dar înbărbătându-se în sine, răspunde: Ţin! Şi începe Nichita: De durerile iubirii / Voind sufletul să-mi vindec.., la care vine replica actorului: L-am chemat în gând pe Kama / Kamadeva, zeul indic... Şi tot aşa, poezia de la un capăt la altul, câte două versuri ale fiecărei strofe, după schema: Zice Nichita: Eu:... Nichita:... Eu:... La sfârşit, cei doi recitatori de suflet s-au îmbrăţişat, ne povesteşte Eusebiu Ştefănescu. Continuând astfel: Şi eram alb pe dinafară dar şi pe dinăuntru: alb pe dinafară de ninsoarea fără contenire, mirifică, iar pe dinăuntru alb de emoţie – căci nu mă pregătisem dinainte. Deşi, cum se înţelege, dusese recitarea la bun sfârşit... Se vede totuşi că nu fără tâlc ne-a fost povestită întâmplarea, se vădeşte că ea l-a pătruns pe actor. 
Iar în continuare ne ţine un fel de dizertaţie, recitând alternativ din Eminescu, sărbătoritul zilei, şi din Nichita – cu înţelesul că a-l iubi pe Eminescu înseamnă a iubi marea poezie de limbă română, indiferent de numele autorului. Cum se apropie Eminescu de tema timpului? Iar Timpul creşte-n urma mea. Mă-ntunec... Dar Nichita?  Care este abordarea privind spaţiul, privind iubirea...Leoaică tânără, iubirea... Lumina. Tristeţea.  Mama. Copilăria. Rugăciunea: Crăiasă alegându-te... Ilustrându-şi aserţiunile cu un întreg poem de Eminescu, apoi cu strofa a şaptea dintr-un poem de Nichita, şi cu o altă poezie de-a acestuia, recitată până la sfârşit. Cu lista temelor în faţă şi cu opera poetică a celor doi autori pe masă, și încă n-ar fi fost uşoară demonstraţia, din partea unui critic şi istoric literar, din partea unui destoinic eminescolog; ci nouă ni se prezintă lucrurile ca un joc al memoriei, prodigios, ca o dublă oglindire a unor fantasme poetice, mai vii decât lumea din jur. Impresie copleşitoare, de iubire pătimaşă a poetului Eminescu, a poeziei ca atare; sentiment de jubilaţie în preajma marilor texte ale liricii româneşti. Pot spune că am citit şi recitit integrala poetică a lui Nichita, cu toată atenţia şi comprehensiunea. Dar abia acum am avut sentimentul că lirica lui Nichita este cu bătaie foarte lungă, ascunzând profunzimi pe care ai putea să le ratezi. Or, această punere pe două coloane a celor doi mari poeţi, departe de a-l scădea pe vreunul dintre ei, dimpotrivă, potenţează sensurile, le relevă adevăratele dimensiuni şi frumuseţi estetice. Permanenţa lor în timp şi în durata poeziei.
Urmează muzică medievală, apoi colinde în varianta cultă, interpretate de soprana Georgeta Stoleriu. O baladă de Ioana Stuparu, o poezie de Petru Solonaru. Căci, oricât de puţini, scriitorii noştri nu lipsesc de tot de la sărbătoarea poeziei...
Iar la finalul sărbătoririi lui Eminescu, ce se va relua mereu în eternitatea limbii române, „Luna tremură pe codri, se aprinde, se măreşte / Muchi de stâncă, vârf de arbor, ea pe ceruri zugrăveşte ... Purpura se mișcă-n freamăt de al undelor cutrier, /  Iar în iarba înflorită, somnoros suspină-un grier…” şi un tril de încheiere din fragmentul de recital Eminescu – Frumoasa fără corp al Lidiei Lazu. 





Eusebiu Ștefănescu recitând din Eminescu, la Sala Euterpe, 12 oct. 2012

Actorul Eusebiu Ștefănescu, criticul de artă Corneliu Antim, pictorul Viorel Mărginean, la Sala Euterpe.



E





Scriitorul zilei: Bujor Nedelcovici,  n. 16 martie 1936.

     
 Fiu de fost ofiţer, se naşte la Bârlad, îşi face liceul la Ploieşti şi Facultatea de Drept la Bucureşti, absolvită în 1958, când devine avocat la baroul din Ploieşti. În curând tatăl viitorului scriitor, deja în vârstă de 66 ani, este arestat şi condamnat la 10 ani detenţie pentru vina de a fi criticat Regimul. Prin consecinţă cadristă, tânărul avocat este radiat din barou, nevoit să meargă la munca de jos, pe şantierele din Bicaz, Braşov, Bucureşti. Este trauma care îl va marca definitiv pe tânăr, acesta realizează faptul esenţial că regimul  este mereu discreţionar, el nu ţine seamă de activitatea efectivă a persoanei, nu are răbdare şi buna credinţă să afle cine eşti cu adevărat, ci te abordează "la grămadă", după criterii de provenienţă socială, de apartenenţa sa la o fostă clasă socială, de regulă duşmănoasă. Unul dintre cei mai importanţi romancieri din a doua parte a secolului, BN va debuta cu mare întârziere, abia în 1970, cu romanul Ultimii, aplecându-se tocmai asupra rămăşiţelor acestei clase de "foşti", acum decimaţi de regim, supravieţuitori la marginea societăţii, trăind prin subsoluri, nedreptăţiţi, tânjind după o altă înţelegere din partea societăţii. Fosta actriţă de mare succes din vecini, trăind la limita subsistenţei, cu bovarismele de rigoare, murindu-i soţul, se teme că va fi suspectată că l-a suprimat, cineva o va acuza, ea îl omoară pe acela, apoi se va sinucide.
Alte trei romane din anii 70 sunt apoi reunite în Somnul vameşului,1981, o cronică de familie în care tema trecutului ca balast social dar şi genetic, îl obsedează pe Iustin Arghir, care deschide o minuţioasă anchetă printre rubedenii, în dorinţa de a depista acel ceva care îl trage în jos, împiedicându-l să ducă o viaţă potrivit aspiraţiilor şi disponibilităţilor sale. Între timp îi apăruse romanul Zile de nisip, 1979, cu subiect aşa-zicând poliţist, în fapt o investigaţie în psihologia unui medic de succes, care se vede frustat de simplul  fapt incidental că un puştan îi fură lucrurile de pe plajă. Aparenţele înving, tinerelul este trimis la puşcărie, fără  alte probe decât cele obţinute abuziv, la anchetă. Se face un film pe acest subiect: Faleze de nisip, interzis de însuşi Ceauşescu, nu pentru că ar fi sesizat eroarea judiciară, ci din motive propagandistice, precum că autorul înfăţişează tendenţios clasa muncitoare, realizatoarea măreţelor înfăptuiri socialiste.
Fapt este că între timp BN devenise redactor-şef al Almanahului literar, dar şi şef al secţiei de proză. Şi cu toate acestea, se prezintă la Cartea românească cu manuscrisul unui roman Al doilea mesager, nici mai mult nici mai puţin decât o parabolă, localizată ce-i drept într-o insulă-colonie franceză, dar relatând despre un Guvernator de tip sud-american, conducând discrţionar, slăvit de supuşii săi - însă toate datele utopiei sunt transcrise după realităţi din România ceauşistă. Nu e vorba despre simple aluzii, ci de o demascare minuţios articulată, de un protest cu adresă explicită. Semn cum nu se poate mai clar că BN nu a luat trista sa experienţă (cu scoaterea din barou) drept o chestiune personală, în fond încheiată, căci era acum foarte bine văzut, avea mari perspective etc. Ci se obstinează să pună în discuţie, fără echivoc, conflictul ireconciliabil, strivitor, dintre persoană şi Sistem. Şi, în subsidiar, se arată îngrijorat de soarta scriitorului, ca reprezentant al conştiinţei semenilor săi, nevoit să colaboreze cu Guvernatorul... Manuscris mereu amînat, apoi respins de editură, lucru foarte de-nţeles, în fond, pentru că autorul a refuzat orice modificare a textului său; aşa că BN îl prezintă editurii Albin Michel din Paris. Va apărea în 1985, abţinând Premiul Libertăţii al Pen-Clubului francez. 
La începutul lui 1987 scriitorul se exilează la Paris. Devine redactor la revista Esprit. Publică eseuri, articole, un foarte incitant Jurnal infidel, dar şi romanele: Cartea lui Ian ÎnţeleptulÎmblânzitorul de lupi, 1991, Dimineaţa unui miracol, 1993, Provocatorul, 1997. Texte în care epica şi construcţia romanescă trec în plan secund, eseistica pe teme de filosofie, religie, morală, etică ocupînd prim-planul. Pornind de la nuclee poetice, de la intuiţii artistice-psihologice, atras de ascunzişurile şi chiar ciudăţeniile firii umane, doar în parte stăpân pe soarta sa, apăsată de trecut, de eraditate, de indescifrabile pornici transmise de "bătrânii din bătrâni", în continuare scriitorul se doreşte un cronicar al vieţii, apoi un înţelept ce ni se adresează prin parabole, ca mai de curând să abordeze frontal probleme de etică-morală-religie. Ar fi deja postura unui factor de influenţare a cititorilor, cum se visează uneori creatorul de artă.

 Citeşte mai mult:
 http://www.romlit.ro/bujor_nedelcovici



ion lazu: fotografii cu Bujor Nedelcovici: 




























Poezia zilei, Radu Brateș, n. 16 martie 1913 - d. 10 iulie 1973

Lângă apa Prutului *

Lângă apa Prutului,
Cale nu-i , cărare nu-i,
Numai mlaştină şi stuf,
Numai trudă şi năduf.

Vânturi vin din răsărit
Să dărâme ce-am clădit.
Vin arşiţe şi furtuni
Peste anii noştri buni.

Stăm la margine de ţară.
Urcă soarele, coboară;
Îl privim şi ne-nfioară,
Căci e numai foc şi pară.

Creşte seceta, se-ntinde,
Parcă-n braţe ar cuprinde
Lumea toată s-o sugrume
Să aducă altă lume.

Altă lume. Crudă lume!
Plecăm capul sub teroare:
Plânsul doare, râsul doare.

Îşi dezbracă ţara sânul
Să-mblânzească pe străinul,
Pe străinul, pe hainul,
Care-i râvneşte puţinul.

Iar străinul nu se-ndură,
Cere fără de măsură.
Ne tot fură şi ne fură,
Face gol în bătătură.

Ne mişcăm din loc în loc, 
oameni fără de noroc!
Anii vin şi se perind,
Noi ne stingem suspinând.

 (din Volumul Trăite și scrise-n furtună, apărut  în ediţie anastatică în anul 2010, prin grija maestrului Ion Brad, fost elev al poetului R.B., la Blaj)
* Poezia face parte dintr-un ciclu scris în cei doi ani de detaşare de la Blaj tocmai în comuna Rogojeni, pe malul Prutului.) 


Alți Scriitori:
Margareta Sterian, n. 1897
Serafim Saka, n. 1935
Ștefan Ion Ghilimescu, n. 1947
Haralambie Grămescu, m. 2003


Ion Lazu - O pagină de jurnal, 2006

12 mai. Ieri, pe ploaie şi cu umbrela, am fost să recuperez cele două afişe de la Viața rom. – mică discuţie cu Mircea Cîrstea, după care trec pe la Minister pentru sponsorizare şi, nefiind Buliga, îi las cartea la secretară, idem lui Bogatu, după ce aşteptasem, el foarte ocupat cu cifrele de plan – iar între timp urc la Bobi şi Puia, povestindu-le cîte ceva din aventura noastră italiană. Cînd aduc vorba de Tina Miheşan, se dovedeşte că a fost colegă de clasă cu colegul din spatele Puiei, iar cu Puia au fost împreună într-o excursie şi s-au împrietenit. Ce mică e lumea! Însă Italia rămîne partea binecuvîntată a acestei lumi. Trec şi pe la BCS, oferindu-le cîteva exemplare din Sălbaticul, spre jena mea se dovedeşte că achiziţionaseră deja 5 exemplare de la Editură, ceea ce ei nu mi-au spus. Nu mi-a venit ideea să le fi făcut propunerea cu cele două volume ale lui Murgeanu, dar nu e prima dată cînd nu sunt pe fază. Revin acasă şi Cornelia Segărceanu, deja la noi ca să-i ia un interviu Lidiei, îmi ia şi mie unul de aproape o oră. Rămînînd să le transcrie şi să încerce plasarea lor în cine ştie ce revistă. Cu un an mai mică decît mine, a terminat Matematicile în ’62 şi reiese că a publicat una-două cărţi de poezie. Despărţită, văduvă de-acum şi a avut un copil care i-a murit. Toate astea nu-l ajută pe bietul om să stea bine cu nervii. Obţine de la Lidia cîteva cărţi cu împrumut, iar de la mine două cărţi de versuri şi împrumut Ningea... Promite să le returneze cît de curînd.
Dar vestea cea minunată este că Andrei a dat test la Romtelecom şi a fost admis pentru interviu, astăzi. Deci după 6 luni de supraefort la mizerabilul V., care cînd A. i-a cerut mărire de salariu, l-a pus pe şeful direct al lui A. să-l persecute, problema pare să-şi găsească rezolvarea justă, adică un program de numai 8 ore şi un salariu aproape dublu. Dar prin ce emoţii a trecut A., care avusese unele ezitări la test, şi prin ce emoţii am trecut noi, care am simţit momentul dificil prin care trece. Să sperăm că azi lucrurile se vor tranşa cu bine şi imediat le va trînti uşa în nas. Iar Lidia nu-i va spune Floricăi nimic despre aceste purtări odioase ale fiului ei mult prea iubit, ci o va lăsa să afle singură, de la V. Va fi, să sperăm, o palmă, de altfel meritată de fiu, iar nu de biata bătrînă care se agaţă disperată de plodul ei cu suflet de monstru. Nu l-a învăţat nimic despre omenie, îi zic Lidiei. Păi cum să-l înveţe, dacă nici ea nu are habar de aşa ceva, este replica Lidiei. De nu l-aş vedea şi de nu i-aş vedea o mie de ani! Oameni cărora, cînd îţi apar în faţă, ai imboldul de a le-o spune direct: Nici o plăcere, nici o plăcere să te văd, caricatură umană! Mutantule!
Va urma



Fotografii

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu