consemnări, poezii, eseuri

INVITAȚIE LA SALA CALDERON : Astăzi, orele 16:00

GRIGORE VIERU - 80, ION LAZU - 75

Joi, 26 februarie, orele 16:00, la Sala Calderon (str. J.-L. Calderon nr. 39) va avea loc o Seară de Poezie:
- Remember Grigore Vieru - 80, prezintă Mihai Prepeliță;
- Aniversare Ion Lazu - 75, prezintă: Maria Urbanovici, Radu Voinescu, Ștefan Dimitriu, Marian Drăghici.
În deschiderea Serii de poezie WMP (Mișcarea mondială a poeților de pretutindeni), vor citi din lirica proprie 12 poeți bucureșteni;
În încheiere, un microrecital CELESTE: Felicia Popescu (chitară), Nicu Șandru (flaut).

Ion Lazu va dărui câte o carte cu autograf fiecărui participant.

Vă așteptăm cu mare drag !

Scriitorul zilei: B. P. Hasdeu; Viorel Sâmpetrean

ilazu.blogspot.com/2012/02/scriitorul-zilei-bogdan-petriceicu.html

Dan Lupescu, despre Poezii de dragoste de Mihai Nenoiu, III

1. Rafinata muzicalitate, triumful orfismului

Includem în fugitiva noastră călătorie prin tărâmul versurilor lui Mihai Nenoiu un citat din splendida carte a lui Doru Popovici: Mihai Nenoiu. Muzicianul-Poet. Redutabilul imnolog bizantin, muzicolog, eseist şi, el însuşi, poet de o forţă irefragabilă, Doru Popovici, apreciază ca narcotizantă tematica poeziei lui Nenoiu: ,,a iubirii, în sens petrarchist’’, în sensul că ,,poetul înalţă femeia, mult iubită, la dimensiune de mit’’. Subliniind rafinata muzicalitate a poemelor lui Mihai Nenoiu, Doru Popovici punctează decisiv: ,,Ele îşi găsesc corespondentul spiritual în capodoperele Orfeu şi Euridice de Claudio Monteverdi, Othello de Giuseppe Verdi, Tristan şi Isolda de Richard Wagner (…)’’.

Finalmente, încă o buclă, un recurs la criticii devoraţi şi înviaţi de patosul lucidităţii. Universului liric al lui Mihai Nenoiu i se potriveşte de minune aprecierea făcută de universitarul Ovidiu Ghidirmic, conform căruia: ,,Primul prerafaelit român declarat este (…) simbolistul Ştefan Petică, al cărui poem Fecioara în alb impresionează şi astăzi prin puritatea liniilor, prin diafanitate şi prin transparenţa imaginilor.’’.

Privind din perspectiva viziunii originale, unice a lui Ovidiu Ghidirmic, ne îngăduim să afirmăm că Mihai Nenoiu poate fi considerat un prerafaelit, la fel ca Ştefan Petică, dar şi ca Nichita Stănescu, definit ca un liric al transparenţelor şi al diafanităţilor, al elanului ascensional.

Accentele senzuale din poezia lui Mihai Nenoiu, care drapează focul mistuitor al iubirii carnale, aşteptarea ori numai visarea înfrigurată a iubitei, ca şi spaima aproape animalică de a nu rămâne captiv în cuşca solitudinii, intră în consonanţă – pe fondul structurii înfrăţite cu aceea a unui mare oltean: Tudor Arghezi, dar, fireşte, şi pe fondul aceluiaşi arhetip spiritual şi al aceluiaşi eon stilistic – cu aprecierile de evidentă subtilitate ale lui Pompiliu Constantinescu la apariţia ediţiei princeps a volumului Cuvinte potrivite: ,,Temperamentul său poetic e construit pe contrast: nota gravă, severă, îşi îmbină reflexele de plumb cu nota graţioasă, de o linie suplă şi simplă în puritatea ei; o ciudată îmbinare de virilitate şi graţie feminină, de dur şi melodios fuzionează într-o singură tonalitate’’.

La Mihai Nenoiu, nota gravă, severă o depistăm mai ales în ciclul Catrenelor pentru Laura, din care răzbate adesea o furie explozivă, cu greu mascată.

Nuanţând antitezele din poezia argheziană, cu ocazia apariţiei volumului Poarta neagră, Pompiliu Constantinescu pare a scrie, miraculos, anticipativ, cu decenii bune înainte, despre autorul Poeziilor de dragoste de astăzi, muzicianul-poet Mihai Nenoiu: ,,…grav ca un clopot şi fluid ca o reverie, el cântă în aceeaşi orchestră cu egală virtuozitate, deşi alternează mai multe instrumente. Le schimbă cu treceri insesizabile, cu mâini repezi şi pricepute, fără să le încurce, urmărind toate unduirile melodiei interioare.’’(apud Ovidiu Ghidirmic: Poeţi neoromantici, Ed. Scrisul românesc, Craiova, 1985).

Mihai Nenoiu şi-a jalonat drumul în viaţă şi destinul creator alegându-şi ca repere cardinale câteva pietre de hotar – pentru templul său – din aforismele profetului din Lancrăm, Lucian Blaga: ,,Drumul poetului e mereu către izvoare…’’; ,,Poezia e un veşmânt în care ne îmbrăcăm iubirea şi moartea…’’; ,,Fără de poeţi, femeile ar deveni văduve’’; ,,Trupul e marginea sufletului…’’; ,,Mireasma unei flori e ca mărturisirea unui păcat…’’.

Sigilat de specialişi cu sintagme sintetizate clar de Constantin Crişan: ,,intelectual rafinat, strălucit muzician, celebru fagotist, eminent pedagog şi – în toate ale sale – poet’’, Mihai Nenoiu s-a afirmat, se afirmă plenar ca un profesionist al scrisului, cu nimic mai prejos decât solistul virtuoz al unuia dintre cele mai dificile instrumente: fagotul (cu ancie dublă şi 32 de taste).

Poezia şi proza nu au rămas, pentru el, pasiuni de rang secund, gen violon d’Ingres, ci teritorii de creaţie performantă, de afirmare şi recunoaştere indubitabilă. Totdeauna, Mihai Nenoiu – chip luminos, în care zvâcneşte, năvalnic, Spiritul inconfundabil al Olteniei (care este o lume, Oltenia, faţă de Europa: un biet continent, după observaţia lui Ion D. Sîrbu) – a dovedit resurse lăuntrice atât de bogate încât a putut conjuga, rodnic, fratern, vocaţia muzicii şi vocaţia poeziei cu vocaţia iubirii pentru tot ceea ce este frumos, dar şi cu vocaţia prieteniei altruiste: torţă şi far, prin suişurile şi coborâşurile vieţii.

Mihai Nenoiu este un om şi un creator exemplar, în toate domeniile asumate, un ,,român-filoromân’’, cum îi place lui Doru Popovici să repete, preluând o scăpărătoare idee a lui G. Călinescu.

Numai cu asemenea personalităţi, neamul nostru poate supravieţui în veacul satanist, al noului internaţionalism: absolutismul bancar.

DAN LUPESCU

Craiova, 21-22 februarie 2015

Ion Lazu: O pagină de jurnal, 2006

1 martie, continuare: La revenire, trec pe la Facultate, acolo profesorul meu Th. Neagu, foarte încîntat de romanul meu pe care l-a citit cu delicii, „despre viaţa amărîtă a geologilor”, zice. Eu: „Mai ales dacă erau atît de proşti încît să-şi facă datoria...”. Încîntat şi de tabloul pe care i l-a făcut fratele unui pictor. Îi spun de Liviu, îmi spune de cancerul osos al lui Tolea, basarabeanul meu, acel flăcău frumos etc. I-a adus cumplita veste Popicu, plîngînd...

Azi spre prînz, mă văd pe la Lizeanu cu Ariadna Popa şi soţul ei, venind spre Obor. Pe-aici locuieşte fiul ei, deci sunt în cartier. Se miră ce mult scriu, referindu-se la prozele predate la Muzeu. Îi spun că sunt proze scrise în anii ’70; eu nu am scris pentru comunişti, textele au rămas valabile. O întreb dacă a citit Sălbaticul. L-a citit, dar cel mai mult i-a plăcut Ruptura, cu deosebire partea întîi, citită cu încîntare. Apoi se repetă. Ce se repetă? Unele idei. Dar prima parte... Îi notific: Mulţi mi-au spus că, dimpotrivă, partea cu bătrîna gazdă e cea mai impresionantă. Tace, bâțâind din cap, chinuită de necruțătoarea boală de nervi.
Şi îmi dau seama ce greu îi vine să spună un cuvînt de laudă. Invidia? Nervii. Că să nu mă supăr, dar ea este sinceră. Acea sinceritate care nu poate fi controlată şi temperată prin politeţe. Deci nervi neţinuţi în frîu. Îmi dau încă o dată seama că printre condeieri se înghesuie toţi „sensibilii”, dar şi mai abitir ambiţioşii. Aceştia nu sunt oameni ai convieţuirii, ai binelui, delicateţei, generozităţii, ci ai ambiţiei, ai orgoliului neţinut în strună, care ”vine, vine, vine, calcă totul în picioare...”.

Ieri, prof. Neagu rîdea cu gura pînă la urechi şi mă fericea că am scris o carte teribilă, iar această „blestemată de rusoaică”, pe care am ajutat-o să-şi publice cartea respectivă la Vinea, îşi dă drumul micimii ei sufleteşti, cîrteşte, ar vrea să mă tragă în jos. Şi tot aşa, îmi spun că în afară de cei afectaţi că nu i-am prezentat flatant în Sălbaticul, vor fi fiind alţii care s-au supărat că le-am luat-o înainte, sau că nu am scris despre ei, sau am scris mai bine decît ei. Cartea ei de la Muzeu e deja la tipar, şi tot cîrteşte că a durat cam mult. Probabil Ariadna e ciudoasă că nu-i laud cărţile, nici măcar de formă; şi că e nevoită să-şi publice cărţile pe banii ei. Îi spusesem că Ruptura a apărut după 12 ani. Zice: Pentru că ai aşteptat sponsorizarea de la stat! Or, ei, după cum mi-a reamintit, au avut noroc că ea a lucrat la Moscova, ca geolog, a venit cu bani şi a cumpărat două apartamente pe care le închiriază, din asta trăiesc şi tot de-aici pune de-o parte bani pentru a-şi tipări cărţile. Poate e a 4-a, a cincea carte, n-a avut nici o audienţă, nici o cronică laudativă şi totuşi se mobilizează în continuare, speră să rupă gura tîrgului. Pare să nu înțeleagă că pentru cel ce scrie nu e deajuns să-și pună la bătaie viața, povestind alte și alte scene și pățanii, ci musai să adaugi talent, viziune artistică, alte ingrediente ale esteticului. Iar talentul nu este dat de Dumnezeu tuturor și în egală măsură. Sunt talente uriașe, altele mai mititele, nu? Oricum, are o voinţă teribilă, l-a pus pe picioare pe soţul cu cancer pulmonar, iar ea însăşi se luptă din greu cu un Parkinson, cum de altfel şi Gherasie s-a luptat în ultimii lui ani.

Va urma

Fotografii cu scriitori