sâmbătă, 6 decembrie 2014


Nicolae Baltag, n. 6 dec. 1940 – d. 20 februarie 1975.

  

 Plecat în etarnitate la doar 35 de ani, criticul literar N. B., fratele mai mic al poetului Cezar Baltag, a fost victima unui destin nedrept - leucemia nu i-a dat nici o şansă. Aspirând ca şi Cezar B, la luminile cuvântului scris, a avut neşansa/inabilitatea să nu intre la Filologia pe care fratele mai mare o terminase în triumf, inclusiv cu un debut fulminant în poezie; a irosit 7 ani din tinereţea sa ca muncitor necalificat. După absolvirea din 1968 o filologiei bucureştene, are rubrică permanentă: Cronica debuturilor, unde lansează tineri precum Gh. Istrate, Marin Mincu, Titus Vîjeu, Ion Drăgănoiu, Marius Robescu, Dan Rotaru, unii foşti colegi de facultate în plină afirmare, alţii deja cu bună cotă în lirica momentului: Constanţa Buzea, Adrian Păunescu, Ioan Alexandru; dar scrie cu deplină siguranţă şi despre clasicii noştri: G. Călinescu, Emil Botta, Camil Petrescu, Zaharia Stancu. Boala neiertătoare i-a curmat ascensiunea. Poetul Gh. Istrate i-a editat volumul postum Polemos  vădind o vocaţie exegetică indubitabilă, din care nu trebuie să lipsească receptivitatea, acurateţea stilului, probitatea şi un simţ al scrisului pentru totdeauna.
Voi fi schimbat sau nu câteva cuvinte cu tânărul suplu, blond, luminos la chip - de nu va fi fost aici semnul ce avea să-l piardă fără vreme... Pentru fratele mai mare, o lovitură năucitoare, cum mi-a mărturisit. După dispariţia fratelui mai mic şi iubit, prematura plecare a Ioanei Bantaş, soţia. Câtă durere poate să îndure poetul? (Însă acum mă gândesc la ultima mea vizită la Cezar Baltag, la Fundeni, pe patul de suferinţă. Consternarea lui că anume leucemia îl ţintuise, când temerile lui şi ale medicilor se îndreptau în cu totul altă direcţie. Îşi va fi spus că este condamnat să plătească aceeaşi monedă ca fratele său.) Şi mă mai gândesc la dna Margareta, mama celor doi minunaţi fii, care i-a pierdut pe rând, după ce îşi pierduse soţul, pe preotul Porfirie. Asta poate pentru ca să înţelegem că nu există pe lume "cea mai mare durere" - când ne cutremurăm mai tare şi am spune că nu există un rău mai mare şi o altă limită a Durerii, viaţa ţine să ne arate că ne-am înşelat: există de fiecare dată o durere şi mai mare decât cea care ne-a încremenit...

Alţi scriitori:

O. W. Cizek, n. 1897
Elena Tacciu, n. 1933
Dimitrie Popovici, n. 25 oct. 1902 -  m. 1952
I. M. Raşcu, m. 1971



Alte cărți de Ana Calina Garaș: 

(Ieri am postat pe acest blog o cronică de Ion Lazu - apărută în revista Argeș din noiembrie 2014 - la romanul Jocul de-a viața de Ana Calina Garaș.)

   





 

 

 






COMEMORARE NICOLAE LABIȘ 





Florentin Popescu, Margareta Labiș, Emil Lungeanu

Manuela Hărăbor citind Moartea căprioarei, traducere în engleză de Daniel Ioniță






Recitând pe două voci din Labiș...

Margareta Labiș la concurență cu actorii...









 










Aseară, în preajma Sfântului Nicolae cel darnic cu noi toți, la Biblioteca Ion Creangă din preajma fostului MNLR , într-o sală însuflețită de duhul Poeziei, sora mai mică a lui Nicolae Labiș, Maria Margareta Labiș, flancată de doi cavaleri ai literelor românești actuale: Florentin Popescu și Emil Lungeanu, înconjurați de câțiva membri ai familiei Poetului, ni l-au evocat cu mare căldură și cu devoțiune demnă de toată lauda pe poetul exponențial al anilor șaizeci, supranumit ”buzduganul generației sale”, recunoscut unanim încă pe-atunci drept cel mai strălucit reprezentant al noii poezii, considerat până astăzi unul dintre numele de primă linie ale liricii veacului XX la noi. Nu va surprinde pe nimeni să spun că evocarea Margaretei Labiș a fost cea mai substanțială, cu numeroase detalii de mare preț din viața ”copilului minune”. Dar voi adăuga imediat că Florentin Popescu, autorul unei foarte temeinice monografii Labiș s-a impus atenției noastre coparticipative prin sinceritatea mărturisirilor privind scrierea monografiei. Reținem:”Am scris monografia Labiș cercetând documentele vremii, fără a lua legătura cu familia, cum procedasem și în cazul monografiei închinate lui Voiculescu, și asta anume ca să nu mă las influențat în percepția de ansamblu a autorului asupra căruia mă concentram.”.  Emil Lungeanu, glosând pe tema definiției poetului, a demonstrat că nicio caracterizare nu este pe deplin cuprinzătoare și că lucrurile pot fi tranșate fără greș în cazul unui Labiș enunțând cu îndrerptățire: Iată Poetul! Nu se va găsi nimeni care să conteste. 
Înconjurați de manuscrise de-ale poetului, de nenumărate tablouri-fotografii cu poetul și de o proiecție care ne deuula mereu imagini, pagini, copertele edițiilor, ale monografiilor, antologiilor, albumelor, festivalurilor naționale de poezie  etc, fotografii cu locuri din zona Poiana Mărului-Mălini, alte fotografii, desene, portrete, autoportrete, manuscrise.  Eu însumi scosesem din tașcă un exemplar editat de MNLR cu poezii olografe ale lui Labiș....L-am dat celor din preajmă, ca pe un mesaj nemijlocit de la Poet, care pândea prin ușa întredeschisă reacțiile noastre de cititori... Margareta Labiș ne vorbea despre iubirile Poetului: Natura, Pădurea, părinții și surorile, satul de sub culmea Tarcăului, oamenii din Mălini, poezia populară, apoi cărțile, patimă ivită pretimpuriu, direcționată sensibil de învățători, de profesori, de neasemuitul prieten și cicerone Ghiță Mărgărit. Dar și despre iubirile adolescentine ale lui Labiș, cele câteva, rămase în suspensie, nu înainte de a fi trecut în pagina de poezie. Cum rar se întâmplă, sora poetului și-a însoțit la tot pasul evocările de citate din poezia labișiană, de poeme întregi recitate cu impresionant talent, o adevărată revelație pentru unul ca mine. Dar au avut prilejul să citească din Labiș și trei tineri actori, nu chiar foarte tineri. Pentru a câta oară în astfel de ocazii suferim  constatând că actorii noștri nu sunt nicicum chemați să dea glas de suflet poeziei, poate ei înșiși s-au resemnat cu acest adevăr, și fapt este că prea rar ne-au dovedit că știu pe dinafară textele în chestiune - , pe când noi, cei din sală, le îngânam vers cu vers și strofă cu strofă, fiecare pentru sine și pentru vecinii săi, care și ei îl știau pe dinafară pe Labiș...Și cum să nu știi pe dinafară Moartea căprioarei, Miorița, Dans, Scrisoare mamei, Confesiuni... Sau ultimele versuri, dictate pe patul de spital prietenului Aurel Covaci...Am putut încă o dată să apreciez la maxim, ca pe o șansă  extraordinară, ca pe un noroc personal faptul că am crescut și ne-am format ca literți ai sfârșitului de veac XX sub lumina mirabilă a poeziei lui Labiș. 
 Pentru alții a fost întraltfel, pentru cei ce vin se pare că problemele se vor pune diferit, însăsensibilitatea generației ce s-a format în deceniile 6 și 7 ale trecutului secol se revendică de la lirica labișiană.  Labiș - un supraviețuitor. Răzbunarea unui destin nemilos, frânt la ”douăzeci de ani și încă unul”...
Ion Lazu

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu