miercuri, 3 decembrie 2014

3 decembrie: Mara Nicoară, n. 3 dec. 1948

   
Ardeleancă din comuna Cozma, fiica unei muncitoare şi a unui ofiţer, a făcut şcoala primară în comuna natală, liceul la Tg. Mureş, cu bacalaureat în 1968, Facultatea de filologie la Bucureşti, cu licenţa în 1974, dedicându-se scrisului. Debutase editorial încă în 1972, la recomandarea profesorului Al. Piru. Va scrie poezie, va publica interviuri, reportaje, cronici literare şi teatrale, iar din 1980 va fi redactor la Contemporanul. După 1990 a înfiinţat editura Miron, în parteneriat cu poetul Ion Lilă, soţul ei de pe-atunci, şi a făcut mare succes de librărie cu traducerile în serie a romanelor Sandrei Brown.
O poezie vitalistă, impetuoasă, jucând candoarea şi frecventând pe rând tema timpului care le macină pe toate: corpuri, sentimente, frumuseţi, graţie, natură, cosmos, idee care induce o foame insaţiabilă de trăiri la maximă intensitate. Stilul evoluează de la candid-impetuos la hieratic, apoi la simplităţi bine asimilate din Cântarea Cântărilor şi se opreşte apoi la prozaisme, la autoironie şi dezabuzare. O traiectorie lirică ce a stârnit  intense comentarii ale criticii de întâmpinare, dar nu a reuşit să instituie un nume de primă linie în lirica feminină a vremii.

Opera literară:   Cuvintele, frumoase flori, Bucureşti, 1972;• Biciul albastru, Cluj Napoca, 1974;• Inorogul alb, Bucureşti, 1976;• Mai mult pasăre decât înger, Bucureşti, 1978;• Boala crinilor, Bucureşti, 1980;• Obiectele verii, Bucureşti, 1980;• Existenţa poetului, Bucureşti, 1982;• Vara pierdută, Bucureşti, 1989;• O poveste de-o zi, Bucureşti, 1990;• Mai mult pasăre decât înger, Bucureşti, 2002.
Citeşte mai mult: http://www.crispedia.ro/Mara_Nicoara

Ion Lazu: Scene din viaţa literară, Ed. Ideea europeană, 2007, pag. 83
13 aprilie 1980. Am scos din maşină prefaţa la Pietre.
Între timp am dat o fugă la Slatina. M-am întreţinut cu Aurel Gagiu, pe temele noastre dintotdeauna: prieteni comuni, literatură, scene de viaţă. Pe tren, la ducere, cîmpul sub apă, după o iarnă cu mari nămeţi şi o primăvară cam tîrzie, ploioasă. Să vezi piaţa, la vară! Pe tren am citit poeziile Marei Nicoară – e o poetă, totuşi, iar invenţia metaforică e de necontestat; însă multe imagini sunt reluate, motivele trec de la un text la următorul şi, mai mult, există o desfăşurare a frazei previzibilă, de la un punct încolo. Îmi închipui că o astfel de poezie poate fi încercată şi pe calculator, mai ales că are şi episoade iraţionale, stranii, aleatorii. Unele poeme par confecţionate cu material cărat de la poeziile de alături. Însă îşi trăieşte poezia, şi ar fi de înţeles că mizează totul pe ea.
                                   

Poezia zileiMara Nicoară
Ars poetica

Să nu aud secunde cum pindesc
Fosnind plaminii de lupi suri
Sa nu aud de vreme cum albesc
In garderoba hainele la cusaturi
Neauzit sa iti prelingi
Pisoi cuminti cu pasii in mers
De teama ca-nfiori peretii
Cuvintelor nu da un sens invers
Si aerul sa nu-ndraznesti sa-l superi
Cu gest altfel ca de statuie
Intoarce-ti pasarile-n gene
Ca singele-mi albit il suie
Si nici in vis sa nu deschizi
Spre-aiurea vreo bolnava usa
Caci pleoapa cerului intoarsa
Va cerne in oglinzi cenusa.

Șoseaua cu plopi

Inalti sint plopii acestia oprind zapezile
Cazind in valuri din cer, de pe cimp venind
Dar eu intru sub pleoape si trag bine zavorul 
Calatorim cu viteza prin lume
Si credem ca e bine si ne miram
Cind umbra dreapta a unei pasari
Ne leaga privirea de-o stea
Pe frunte
Lumina imbatrinita asaza miini vestede 
Inaintam, inaintam pe uda si cenusie
Frunza plopului care nu stim unde duce.

Patrie

Tu esti in singele meu cum este timpul in pietre.
Desigur, primavara padurea isi desface aripile   si se ridica,
Desigur, intotdeauna zapada pe munti e albastra
de umbra stelelor,
Desigur, de atitea vise pornind in zbor orasele sint mai aproape de luna,
Desigur, parul fecioarei palide e mereu tinar in lanurile de porumb,
Dar, patria mea, pentru ca tu in singele meu esti, cum timpul este in pietre
Primeste in fata portilor tale cintecul meu Vesnic arzind cu flacara inalta.
ginduri de toamna



Dumitru Alexandru, n.  3 dec. 1929 - d. 27 apr. 1992

 

*** (inedit)

Ceasornicul secunda nu-şi mai bate
Iar timpul m-a şi smuls de pe oblînc.
Nimic nu mă mai mişcă în adînc
Tăcerea stăpîneşte peste toate.

Că doar cu vise viaţa mi-am umplut
Cît timpului i-am stat semeţ în şa
Dar n-am căzut, sunt între cer şi lut
Săgeată de la arc spre ţinta sa.

Nu-i rost de-ntors, nici să mă-nfig în ţintă
Cine-ar putea în ceas tîrziu să mintă?

De vină-s, căci cu vise mi-am umplut
Timpul ce m-a ţinut semeţ în şa,
Dar n-am căzut, sunt între cer şi lut
Săgeata de la arc spre ţinta sa.


Ion Lazu - Poezia 3 decembrie
             lui Dumitru Alexandru, in memoriam

Îngere şi îngere
Cin’ţi-a fost tăiat
Spre a noastră plângere
Aripile de zburat?

Ţi-au rămas doar cica-
tricele pe spate,
Ca dovadă şi ca
Rupte omoplate...

Cine-ţi dete, îngere,
Pentru zboruri vadul
Unde-s în atingere
Raiul şi cu Iadul?

Încotro mai năzui,
Care ţi-o fi ţinta?
Nu cumva tu răzui
Decojind oglinda?

Ori faci prăbuşirea
Inversă, zburândă –
Să ne mântui firea
Cu a ta izbândă
În ruină blândă?

1987
(din volumul Poemul de dimineață, 1996)
*
După lupte la baionetă cu colocatarii din blocul cu pricina, am reușit să pun placa memorială pentru scriitorul Dumitru Alexandru, în Aleea Someșul Mic, nr. 3, Bloc F-4, S. IV (Berceni, zona Străduinței)


Alţi scriitori:
Petre Ţuţea, n. 6 octombrie 1902 - d. 3 decembrie 1993.




Ion Lazu - O pagină de jurnal, 2004


 25 august. Dacă tot aşa cum ideea de Naţiune-Patrie ne aduce în suflet o teribilă tulburare iar în ochi lacrimi fierbinţi de devoţiune, de ataşament, am fi sensibilizaţi din pruncie la idea de dreptate, atunci ar mai exista atîta încrîncenare în lupta cu semenii noştri?, ne-am mai smulge unul altuia cu atîta ferocitate bucătura de la gură?
Dezamăgit rău de Cărtărescu –Orbitor 2 – se autopastişază, se calchiază, se reia şi se repetă la modul strident, rudimentar, aşa încît data trecută îmi stîrnise entuziasmul la maximum pentru universul lui straniu, pentru procedeele psihedelice, poate – iar acum nu mi se pare decît un biet grafoman, chinuit de idea că trebuie să scrie mai departe, orice, ca să nu dispere, ca să aibă fanii lui încă un subiect de admiraţie…orbitoare-oarbă!
În schimb citesc cu interes Preda-Jurnal intim şi atelier de creaţie, atent mai ales la evenimentele istorice de pe vremea lui Antonescu. Scîrbit rău de legionari, de Hitler. Iar Eugen Barbu, scandalizat de întoarcerea armelor la 23 august, îl înjură birjăreşte de mamă pe regale Mihai, pentru a-l fi arestat pe Antonescu, credincios pînă în ultima clipă marelui Hitler! Romul Munteanu l-a băgat la închisoare pe un profesor universitar – să aflu despre cine e vorba. Petru Dumitriu a scris foarte elogios despre debutul în proză al lui Preda, Întîlnirea din pămînturi, cu sensibilitate şi aplicaţie. Apoi s-au invidiat-concurat unul pe altul. Ciudat şi simptomatic: P.D. nu i-a citit Moromeţii lui Preda, doar s-a uitat prin roman şi atît. Probabil de teamă să nu-l inhibe? Nu avem disponibilitate pentru colegii de viaţă literară, nici măcar pentru cei din prima linie… Iar Aurora Cornu nu a citit Risipitorii, deşi ştia că acolo e vorba despre ea… Ciudat de tot!  Să fie forme de eludare a realităţii?

Lidia îmi spune astă seară, revenind de la Nicola – şi după ce se întîlnise la prînz cu Carmen Trocan, fosta colegă la școala populară de teatru, aceea într-o criză de isterie anti-Herbalife: Multe aş fi vrut să fie altfel în viaţa mea, în afară de un singur lucru: căsătoria noastră! În fine, recunoaşte verbal ceea ce era evident de altfel. Tot ea, gîndindu-se probabil la cele două cu care se văzuse, exclamă: Ce bine, ce noroc e să fii om normal!
Va urma



Am postat ieri pe blogul scriitorului Dumitru Augustin Doman următorul comentariu la o povestirea sa, apărută în cel mai  recent număr al revistei Hyperion:


Antologică povestire, prietene DAD! Am perceput-o ca pe un text care se înscrie pe drept în fondul de aur al prozei noastre dintotdeauna, deci de la preclasici la postmoderniști. Este aici tonul înalt al scriitorilor de mare forță care ne-au legănat tinerețea și ne-au indus alfabetul esteticului. În astfel de cazuri, lucru de mirare!, nici nu mai interesează numele celui care a mijlocit minunea. Îi vezi pe cei doi îndrăgostiți coborând din autobuz, croind-o peste luncă spre casa părinților Ninei, percepi îndată că fericiții localnici au cu totul alte griji ori îndeletniciri decât să-și repare gardul, să tencuiască pereții casei, să-i cârpească acoperișul sau, doamne ferește!, să scoată apă din fântână pentru cocoș, pentru purcei, pentru vaca bălțată. Edenul e chiar aici, în găleata cu vin nou, în ulcica de pe unica scândură îngustă a mesei, vinul s-a substituit apei practic peste tot, inclusiv în biberonul fericitului prunc trezit din somn de crampele burticii... . Și dacă vinul de viață lungă te îmbie în grădina edenului, atunci nici urmă de răutate între oameni, nici strop de ură ori gâlceavă, căci s-a instituit o frăție generalizată a localnicilor aghezmuiți la discreție, euforizați sine die. Iar lupta tradițională cu gheoagele dintre cele două cete de feciori consăteni, despre care toți am auzit câte ceva, nu are nimic meschin ori ultimativ, e doar o probă de bravură și un bun prilej al junilor de a se afirma în ochii excitați ai codanelor, nu?
Nici măcar o singură abatere de la acest proiect al fericirii generale: iubețul de sub tufa de măceș se oprește din coțăială numai cât să mai tragă o sorbitură din sticla pusă la îndemână, cu dichis; pescarul se dezinteresează de prada lui, prima fâță prinsă o aruncă în găleata cu vin rubiniu. Binecuvântată stare euforică... Să ne intre în cap: acești săteni de prin zona Hușilor au la îndemână panaceul fericirii obștești, mulțumirea de sine și de toată lumea. Bunicul unei coleg întru geologie, ajuns octogenar, nu cunoștea nicicum gustul apei ca atare!..Vaca beată se aruncă în unda Prutului, însă cei ce au îmbătat-o știu bine că grănicerii sovietici o vor mitralia și leșul va reveni la mal, spre folosință.
Îmi vin în munte, cu maximă acuratețe, impresiile din practica mea de diplomă, pe malul Prutului, în zona Darabani-Miorcani. Glasurile de dincolo, din Basarabia mea iubită, îmi răsunau în sufletul înlăcrimat. Ceva din atmosfera magică a tărâmului natal, pe vecie pierdut, însă aflat cu tot cu oameni și orătănii la două azvârlituri de băț a ajuns în filele micului meu roman de dragoste studențească: Ruptura. Cât despre Veneticii, nu mai aduc vorba...
Iată și motivul pentru care m-am cam aprins citind meșteșugita povestire.
Ion Lazu






Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu