consemnări, poezii, eseuri

Scriitorul zilei. Mircea Iorgulescu, n. 25 aug. 1943 - d. 7 iunie 2011

Din părinţi ţărani, cu ascendenţă elină, viitorul critic literar şi eseist M. I. s-a născut în satul Schiau, comuna Valea Călugărească, a făcut şcoala primară în satul natal, pe cea secundară la Valea Călugărească, liceul la Urlaţi, terminat în 1961, după care a urmat Filologia la Bucureşti, cu licenţa în 1966. A fost redactor la Munca, la România literară, între 1971-1981. În 1989 s-a exilat în Franţa, colaborând la secţia română Radio France International, dar şi la Europa liberă, mai întâi la Paris, până în 1992, apoi la Munchen, până în 1996 şi în final la Praga, până la pensionare, în 2008.

A debutat în publicistică, 1964, literar în 1966 la Revista nouă din Ploieşti, iar editorial în 1974, cu Rondul de noapte; în 1976, Al doilea rond, peste 2 ani Scriitori tineri contemporani. Şi au urmat alte cărţi de critică literară, eseuri, exegeze despre Panait Istrati, despre lumea lui Caragiale. A scris articole critice, prefeţe, studii, a editat Dinicu Golescu, C. D. Gherea, Panait Istrati, a editat corespondenţa lui Florin Mugur. A deţinut rubrici de critică literară în numeroase reviste: Astra, Ateneu, Tomis, Cronica, Tribuna, practic scria nu doar la revista unde era angajat, ci la aproape toate revistele literare din ţară. Mereu sagace, făcând şi desfăcând glorii literare.

În 1976 fusese racolat de securitate ca să informeze despre deviaţiile ideologice din lumea scriitoricească. În paralel, el însuşi având dosar de urmărire. Participant activ al vieţii literare, cu zbuciumul şi răsturnările şi protestele doar în parte ajunse la cunoştinţa publică, M. I., combativ, plasat în gruparea modernistă, iar nu printre cei aserviţi ceauşismului, din diverse motive, etc, de fapt M. I. îşi turna pe cei mai apropiaţi prieteni. Este posibil ca şi exilul său parisian să fie tot parte a unui scenariu securist, de infiltrare a exilului românesc, de intoxicare a echipei de la Europa liberă.

Plângerile au venit foarte târziu, din partea unuia dintre prietenii apropiaţi, scriitorul Bujor Nedelcovici, dar şi din partea fiicei lui Jebeleanu, care au găsit în propriile dosare de la CNSAS delaţiunile lui Mirel şi Dorin, cele două nume de cod ale lui Mircea Iorgulescu. O întîlnire, nişte discuţii cu vechiul prieten B.N., pe care încercase să-l convingă să schimbe unele fraze din cărţile respinse de cenzură şi să nu se ralieze Mişcării Goma, discuţii continuate în presă, nu au avut rezultatul scontat, M.I. negând până în ultima clipă că ar fi scris acele note informative mârşave.

Criticul literar a murit la Paris, la 67 de ani, după o suferinţă atroce de cancer care în ultima fază îi afectase vorbirea...

În Istoriile pe care le am spre consultare, Marian Popa îl tratează pe critic cu toată asprimea, acţionând oportun, cu mijloace ideologice simpliste, dar luând printre literaţi atitudinea unui moralist ferm; iar N. Manolescu îl citează de câteva ori, mai ales la Bibliografie şi în rest, îl plasează printre Scriitori de dicţionar.

Opera critică: Rondul de noapte, 1973; Al doilea rond, 1976 Scriitori tineri contemporani, 1978; Firescul ca excepţie, 1979; Critică şi angajare, 1981; Ceara şi sigiliul, 1982 ;Prezent, 1985; Spre alt Istrati, 1986; Marea Trăncăneală. Eseu despre lumea lui Caragiale, 1988 (ediţia a II-a, 1994; ediţia a III-a, 2002, tradusă în limba maghiară în 2000); Celalalt Istrati, ediţia a doua, revăzută şi adăugită, 2000; "Postalionul cu boi" [2010],Editura Karta Graphic, Ploiesti "Panait Istrati-nomadul statornic", ediţie definitivă (2011), Editura Karta Graphic, Ploieşti.

publicate în Franţa: Panait Istrati, Oxus Eds, Collection Les Roumains de Paris, 2004.

Citeşte mai mult: http://ro.wikipedia.org/wiki/Mircea_Iorgulescu

http://www.adevarul.ro/actualitate/eveniment/Mircea_Iorgulescu-dovedit_turnator_0_424758049.html

http://www.adevarul.ro/cultura/literar_si_artistic/retro/In_memoriam-_Mircea_Iorgulescu-firescul_ca_exceptie_0_499150556.html

http://www.liviuioanstoiciu.ro/2011/02/membru-privilegiat-al-pcr-criticul-literar-mircea-iorgulescu-a-turnat-scriitorii-care-ridicau-probleme-de-ordin-ideologic/

Alţi scriitori:

Ion Budai Deleanu, m. 1820

Costache Negruzzi, m. 1868

Poezia zilei, Marian Drăghici
***
pe măsură ce se însera
am privit pagina albă goală
cu disperare crescândă: pe un câmp luminos luminos
oare ultimii funigei întunecară harul meu poetic sau
albul dinților tăi femeie
răsăriteană? De departe cred că aveam
o uimire-a figurii de bătrân ce nu-și mai poate duce
biserica rămășiței
de la masa de scris pân-la marginea patului
de la marginea patului pân-la masa de scris

și lin începe să plângă - și plângi și plângi -
pe treptele acelei biserici
a rămășiței
cu albul ochilor întorși mult în timpul din urmă
unde iar se văzu

tânăr și liber
într-un fel, între toate
cel mai mult iubind în înserare
aerul înserării plin de idealitate.

(din HARRUM cartea ratării, ed. Vinea, 2001)

Tudor Cicu: Alergând după o himeră, cap. 14 (ed. Rafet, 2014)

14. Pe urmele lui Heracle... la Argos.

Motto: „Taică, tu stai la taifas şi înşiri la poveşti ca în vremea

Când era pace şi nu ştii că straşnic încins e războiul.”

(Homer: Iliada – C. II, v.785-786)

Odiseea drumului spre Argos îmi aduce aminte de acel vers scris de Homer: ”...pe tracul Tamiris/Muzele l-au întâlnit şi luatu-i-au darul cântării/Când de la craiul Evrit din Ehalia el făcea drumul”. Un drum, spune legenda, făcut de Heracle spre cetatea Micene, unde îl aştepta regele Euristeu cu cele 12 porunci. Într-un amurg de vară, se spune, ar fi ajuns Heracle la Poarta leilor, într-un început de vară ajungem şi noi la poarta cu lei de la Micene. Germanul H. Schliemann a cercetat fortificaţiile de pe coline şi aici. Într-unul din mormintele excavate s-ar fi găsit masca mortuară a regelui Agamemnon, văzută de noi în Muzeul de Arheologie de la Atena. Nu ne plac mormintele, dar şi timpul ne presează. Aşa că o luăm printre livezile cu măslini, lămâi şi portocali, mulţi portocali prin părţile acestea, spre Argos. Îi lăsăm netulburat mormântul regelui Agamemnon, cel plecat să-i dea lui Menelau (soţul Elenei) o mână de ajutor, în războiul de zece ani de la Troia. Nu vreau să-l rup din „Iliada” lui Homer, să-l aduc aici la Micene, deşi aceasta era patria peste care fusese el rege, cândva. Noi, pe urmele lui Heracle, am pornit la drum. Şi lui Heracle nimeni nu-i mai poate lua acest dar, al unei izbânzi continue, deşi drumul spre Argos, spre care a pornit la prima poruncă a lui Euristeu, pentru a răpune Leul din Nemeea, nu pare a fi ieşit din sfera poveştilor minunate. Un drum pe care l-am făcut cu automobilul, printre livezile cu portocali şi măslini, mergând pe ruta indicată de GPS, prin câteva serpentine din care nu mai credeam a ajunge undeva. Dar, ne-am descurcat, în cele din urmă. Pe drum, le spun celor de lângă mine, soţiei şi fiului, că am cam încurcat poveştile. Răpusese Hercule, leul din Nemeea care îi atrăsese slava poporenilor din Argos, dar, în ţinuturile mlăştinoase ale Lernei, spre Argos, Hercule plecase să ucidă Hidra. O altă himeră, după care tot umblu, de o vreme, prin Grecia. Asta, pentru că, în casa fără poveşti, fusul sare singur de pe laviţă gata să-ţi depene o poveste uimitoare, soba începe a umbla singură prin casă, dracu mai ştie de ce, şi un cal iute ca focul, încă mestecând jăratec îţi zboară de sub nas precum o pasăre. Ca pe vremea copilăriei, când bunica ne depăna poveşti. Ai mei par neîncrezători şi-mi spun că e ceva suprarealism în toată tărăşenia asta şi, gândesc, ciudat mai e făcută şi lumea asta, unde – după spusele lui Gogol – „fiecare maimuţăreşte pe celălalt”.

Să nu spui şi tu, cititorule, că basmele mint şi că, numai asupra lui (a naratorului), toate lucrurile îşi aţintesc ochii. Alătură-te celor deja scrise de mine, în aceste eseuri, şi vei auzi cum, cuvintele îţi vor părea precum o viforniţă... şi ce viforniţă! Dar acum vom trece în luntrea cronicarului şi a celor întâmplate în călătoria noastră, să ne minunăm de un ţinut aşa fabulos, pe care-l vom trece cu vâsla cuvintelor... mai departe. Argos, cândva cel mai vechi oraş locuit continuu din Europa (fondat prin anul 2000 î.Hr.), este un orăşel înconjurat de livezile de portocali şi lămâi, cu o reţea modernă de clădiri, străzi înguste şi întortocheate, dominat, de pe vârful unui munte din apropiere, de Castelul Larissa construit de franci, prin sec. al XIII-lea. De la distanţa unde facem un popas, la marginea unei livezi cu portocali, ni se pare un castel fantomatic. Îi zărim doar zidurile în contrast cu pereții clădirilor din jur. Ne plimbăm pe străzi pentru a ne dezmorţi oasele, prin micul Argos, care va să zică. Lângă o impunătoare biserică, facem poze. Dar, sub palmierii din curtea bisericii admirăm priveliştea din jurul nostru, de pe nişte bănci unde ai mei se aşează pentru a-şi trage sufletul, iar eu să refac, în minte, legenda fioroasei Hydre răpusă de eroul antic, unul dintre fii pământeni ai lui Zeus.

Ciudat, dar nimic din ce zăresc în jurul meu nu-mi aminteşte că pe aici a trecut Hercule. Pesemne, la Tiryns (o localitate din apropierea Argosului), zidurile ciclopice din bolovanii de calcar, cu o înălţime de cca 7m, să ne reamintească de puternicul Hercule. Grecii antici credeau că aceste ziduri uriaşe fuseseră ridicate de giganţii asemenea ciclopilor cu un ochi în frunte, cum aflasem din „Odiseea”, de la Orbul Homer. Peste gardul de sârmă, o creangă cu două portocale, mult ieşite în afara livezii, îmi fac cu ochiul. Doar ridic mâna, şi-mi cad pe lângă braţ. Le pun în torpedoul maşinii, pentru mai târziu. Castelul de la Tiryns pare distrus de un incendiu mare. Suntem în drum spre Navplion, un oraş port despre care se spune că a fost prima capitală a Greciei libere. Căldura excesivă a acestor locuri ne îndeamnă mai departe, spre mare. Spre briza şi răcoarea Mării Mediterane. Marea ne atrage... Tot marea! Spre deosebire de Mircea Cărtărescu, „întâlnirea” mea cu marea s-a petrecut pe la 9-10 ani. Am povestit asta în schiţa „Dincolo se afla marea”. Şi, deşi n-am dat, pe atunci, ochii cu marea, ci doar am simţit-o în apropierea mea, nici nu pot spune ca M. Cărtărescu: „Cerul e uriaş, dar nu atât de uriaş cum îmi închipui marea”, pentru că pentru mine cerul e într-adevăr uriaş. Numai când îmi ridic ochii şi privesc la el, mă apucă groaza că mă poate „aspira” în hăul imens, iar marea îmi dă doar senzaţia apelor neţărmurite, de nesfârşită întindere a unui tărâm miraculos. Ceva mereu amânat „dincolo”, ca în schiţa amintită. Cum, de altfel, amintea şi poetul Ion Murgeanu, despre succesul său literar mereu amânat, în cap. (X), intitulat „Întoarcerea la Eden” – necuprins în carte şi rămas la stadiul de manuscris. Romanul „Edenul” a pornit din dorinţa poetului de a istorisi povestea „vieţii noastre de la Zorleni” şi, în afara unor corespondenţe care „veneau de la sine”, ce i se poate întâmpla miraculos unui scriitor era să dea un roman fascinant pentru cititorii săi. Şi crede Ion Murgeanu că a scris romanul „cu o infinită iubire”, şi „au fost pagini pe care le udasem cu lacrimi sentimentale”. Cu alte cuvinte: „ce e fascinant într-un roman, când îl scrii, observam, de altfel, încă de la prima cotitură e şi mai bine să le arunci”. După apariţia cărţii, a avut parte de câteva cronici „dar nu din partea monştrilor sacri ai criticii profesioniste”. Cartea a încăput şi pe mâinile unei mătuşi şi a câtorva rude din Zorleni. „Faima şi otrava fiind de când lumea”, mai ales otrava rudelor, s-a năpustit cu furie şi asupra autorului. Asta, ca să se adeverească, încă odată, că poetul rămâne <cu toate, în veac nepotrivit>”. Să nu fi existat nicio mângâiere în toţi acei ani, deşi un Mihai Ursachi şi Dan Laurențiu (ca şi el, poeţi veniţi din partea Moldovei) câştigaseră în admiraţie prin poezia lor? „Singurul complex de la tinereţe (notează Ion Murgeanu – n.n.), de care am fost marcaţi: <complexul culturii> s-a evaporat de foarte mult timp; şi cred că am făcut demonstraţia cine sunt şi cât pot să fiu”. Are în vedere, volumele de poezie: Turnul onoarei; Confesorul şi Metafizica practică. Altfel ar sta şi acum şi ar contempla „în tăcere mizeria literaturii care se scrie în prezent de cei tineri, sub ochii autoritari, fezandaţi, ai bătrânilor, care descoperă, în fine, limbajele dezinhibate, şi le place...”. Întrebat de un amic: „Mai scrii? Pentru ce scrii şi tot scrii?”, poetul I. Murgeanu are o replică uimitoare, genială dar tristă: „Scriu pentru Dumnezeu”. Că, nu-i aşa, poetul e ca acel tânăr bălai, şi cu fruntea înaltă „şi cu ochii să-i sorbi dintr-un strop de rouă”, care i se înfăţişează lui Dumnezeu (din parabola lui Murgeanu, cea cu atribuirea meseriilor), iar Domnul i se adresează nehotărât: „Tu băiete, să mai treci din când în când pe la mine, serile, când termin treaba, să mai vorbim”. Şi doar Dumnezeu „când îi dă, când îi ia cuvintele, şi munca lui e mai grea decât a brutarului şi-a teslarului şi-a fierarului la un loc”. Desprinderea de casa părintească, cu toată opunerea sa în faţa surorii bogătane şi hrăpăreţe, ce-şi doreşte doar partea ei de moştenire, în bani lichizi, cu toate visele mamei care se opunea, de acolo, din ceruri, e povestea tristeţii cu care poetul se desprinde, definitiv, de Zorlenii lui dragi. Şi ultimele fraze n-au cum să ne lase nesimţitori: „A doua zi am plecat şi după un bun obicei deprins poate de la antici nu m-am uitat înapoi nici o clipă. Viaţa este aşa cum este ea; tale quale…De ce s-o mai complicăm şi noi, inutil? Deşi am promis, ştiam că din acea clipă pentru mine copilăria mea, şi Zorlenii, cu toată viaţa mea de acolo, şi cea viitoare, deja se mutaseră-n cer”.

Va urma

Ion Lazu: Fotografii din Grecia,2013...