miercuri, 20 august 2014

Scriitorul zilei: Zoe Dumitrescu-Bușulenga,   n. 20 august 1920 - d. 5 mai 2006 

          
Fiica unui jurist bucureştean, a făcut Şcoala Centrală, s-a înscris la Conservator şi din motive medicale a trebuit să opteze pentru Litere şi Drept, devenind licenţiată în filologie engleză şi germană; în 1970 îşi va trece doctoratul cu Renaşterea - Umanismul. Dialogul artelor. Din 1948 îşi începuse cariera universitară, în 1971 devenind profesoară, apoi şefa catedrei de Literatură comparată şi Universală. Până în 1957 fusese redactor la Editura pentru Literatură, apoi cercetător la Institutul de Istorie şi Teorie Literară, unde devine director în 1973. Un an mai târziu va fi membru corespondent al Academiei Române, titular din 1990 şi vicepreşedinte al Academiei, între 1990-1994. Din 1991 până în 1997, director la Accademia di Romania din Roma.
A scris nenumărate cronici literare, studii, prefeţe din domeniul literaturii comparate, critică şi istorie literară, filosofia culturii, prezentări ale scriitorilor români şi străini, contemporani sau clasici, antici etc.
În ultimul deceniu de viaţă s-a retras la Văratic, apoi s-a şi călugărit, sub numele Benedicta (nu Benedictina, cum scrie Alex. Ştefănescu, într-o rememorare unde îşi face mea culpa pentru a nu o fi apărat cu destulă hotărâre pe Z.D.B., distinsa profesoară a sa şi a multora dintre literaţii încă în viaţă, de învinuirile nedrepte şi nedemne ale unor sicofanţi - învinuiri ce se referă îndeosebi la "curtarea" de către prof. acad. a cuplului prezidenţial de tristă amintire. Oricum, astăzi astfel de acuze nu-şi mai au rostul, după ce la timpul cuvenit gestul de pocăinţă nu a avut rezultatele scontate.)
În ale lor Istorii privind literatura română - bucoavne în taină râvnite de orice condeier, şi unde biet scriitorul român ajunge ori prea târziu ori mai degrabă deloc - Marian Popa şi N. Manolescu nu-i acordă o atenţie anume  profesoarei domniilor lor, primul considerând că universitara nu a evitat "platitudinile" şi a dovedit "neglijenţe ştiinţifice", iar al doilea, pe aceeaşi direcţie, o prezintă ca fiind foarte informată, însă "fără contribuţie personală".

Opera critică: Ion Creangă,  Ed. pentru Literatură, 1963; Eminescu, , Ed. Tineretului, col. "Oameni de seama", 1964; Surorile Brontë, 1967; Sofocle şi condiţia umană, , Ed. Albatros, col. "Contemporanul nostru", 1974; Eminescu - cultură şi creaţie,  Ed. Eminescu, 1976; Renaşterea, umanismul şi destinul artelor,  Ed. Univers, 1975; Eminescu şi romantismul german, , Ed. Eminescu, 1986 ed. a II-a,  Ed. Universal Dalsi, 1999); Eminescu. Viaţă - Creaţie - Cultură, , Ed. Eminescu, 1989; Ştefan Luchian, 1993, (în colaborare); Muzică şi literatură, (în colaborare cu Iosif Sava), , Ed. Cartea Românească, 1986 (vol. II, 1987; vol. III, 1994). 
Studii de comparatistică: Renaşterea, umanismul, şi dialogul artelor, 1971; ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, 1975; Valori şi echivalenţe umanistice, excurs critic şi comparatist, , Ed. Eminescu, col. "Sinteze", 1973; Itinerarii prin cultură, (culegere de articole grupate în patru capitole: I. Portrete pentru o istorie a culturii române, II. Literaturi străine, III. Miscellanea, IV. Gânduri de umanist),  Ed. Eminescu, 1982. 
Impresii de călătorie: Periplu umanistic, 1980,  Ed. Sport-Turism, 1980 (însemnări eseistice despre  Grecia,  Italia,  Anglia, Suedia, Olanda, Franţa). 
Memorialistică: Caietul de la Văratec. Convorbiri şi cuvinte de folos, Ed. Lumea Credinţei,  2007
Citeşte mai mult: http://ro.wikipedia.org/wiki/Zoe_Dumitrescu_Bu%C8%99ulenga
 http://www.romlit.ro/ce_urt_ne-am_purtat_cu_zoe_dumitrescu-buulenga
 http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/CULTURA/busulenga.htm

ion lazu: Odiseea plăcilor memoriale 
3 iunie 2007 (...)  De acolo revin pe Griviţei, mă abat pe Buzeşti, să revăd placa memorială a lui Eminescu pe când locuia „împreună cu Veronica Micle, în primăvara anului 1882”, trec apoi pe la nr. 74, unde a fost sediul întreprinderii la care am lucrat în primii zece ani de geologie - ca să ajung pe Semicercului 1, pentru Zoe Dumitrescu-Buşulenga. Spre Calea Griviţei sunt nişte magazine, iar intrarea pentru locatari e prin spate. Cumva intru în imobil, cumva dau la etajul II peste Flori, administratoare, la cam 40 de ani, alegră, amabilă,voind să pară măcar cu zece mai tânără (o prea înţeleg: am zărit un domn mişcându-se în cadrul uşii spre cealaltă cameră), îmi dă telefonul unei Sorina, care stă aici mai de mult şi lucrează la Academia Română. Flori îmi spune că dânsa e cea mai veche de pe scara asta, de prin 94 şi nu-şi aminteşte de dna academician Z.D.B., cu atât mai puţin ceilalţi locatari, mutaţi toţi de curând. Dar dacă avem adresa de la Uniune... Obţin cele două telefoane de contact.


5 mai 2007:       (...) Trec bulevardul, ajung în Ghica-Tei, caut numărul 22, pentru Valeriu şi Ştefan Ciobanu, prof. univ. de ist. lit. vechi, cândva Ministrul Culturi şi Cultelor, unul dintre cei 6 care s-au opus, cu N. Iorga, Inculeţ, Pelivan etc. semnării Ultimatumului. Văr primar cu bunicul meu matern, pre numele său Timotei Ciobanu. Iar lui Valeriu C. i-am scos post-mortem un volum antologic de poezii la Minerva, în 1984. Haina de brumă. „Mi-a pus poezia pe umăr / O haină de brumă...” Ar trebui să-i caut mormântul, undeva în spatele Spitalului Colentina, şi să-i citesc această poemă teribilă, din frumoasa-i antologie, care totuşi nu a stârnit nici un singur ecou în presa literară festivistă, ticăloşită, a ultimilor ani ceauşişti, nici măcar din partea colegilor de la institutul G. Călinescu, unde fusese unul dintre cei mai reputaţi cercetători. Căci divinul critic îl oculta ca poet, din prea omenească invidie, altfel cum?! Vorbesc cu fam. Nicoară, rudă cu Sandu Mancaş, soţul Allei, sora mai mare a lui Valeriu; doamna N., altfel bine trecută, vrea să ştie: de ce nu pun placa dincolo, la Dorel Mancaş, de ce face pe scorţosul şi inaccesibilul? Dar Valeriu, unde a locuit, pe vremuri? Aici, desigur! L-am găsit în arhiva Institutului, cum altfel...(Forţez nota, dar ce-mi pasă!) Îmi dau seama că sunt probleme de-ale lo, de rude care se freacă între ele, din orgoliu, din interese divergente.

Alţi scriitori:
Nichifor Crainic, 22 dec. 1889 - m. 1972
Dimitrie Bolintineanu, m. 1872
Al. I. Ştefănescu, m. 1984



Poezia zilei: Valeriu Ciobanu

Solie

Gâște sălbatice, zburând spre sud,
Spuneți acelor lunci, acelor ape line, pline
De mâl,
De gemetele ce aici se aud.

Că n-a fost uitată jungla nici pustia barbară
Nici de acele dintre noi căzute flamuri
Doborâte de armă amară,
Nici de canarii lovind ciocul în geamuri.

Aici, undeva la circ, între gratii, tigri și lei
Au îmbătrânit ursuzi și grei.
Și eu am îmbătrânit, nu revin
Stând înfipt într-un spin.

Gâște sălbatice plecând convoi
Spre locuri încă mai pustii, încă mai bune,
Să ne aduceți înapoi
Mireasmă de mare, stepă și dune. 

(din Haina de brumă, ed. Minerva, 1984, antologie de Ion Lazu) 



Tudor Cicu - Alergând după o himeră, cap.10 (ed. Rafet, 2014)
  Fotografie

10.  Egali cu Nero, pe dalele de piatră…

              Motto:

                Moşule, straşnic mai eşti. Tu n-ai niciodată odihnă.

                Nu erau oare prin tabără alţii de-ai noştri mai tineri,

                Care puteau mai curând să dea fuga la crai orişiunde

                Şi să-i deştepte pe toţi?...”.

       (Homer, „Iliada” – C.X, v.153-156)



Mă gândeam, pe timpul vizitei la Templul lui Zeus, aflat mai jos de Acropole (unde se zice că Byron îşi scrijilase, la baza unei coloane, numele), pentru ce luptase poetul contra turcilor? Pentru ce Byron nu se mulţumea cu lupta sa prin condei? Cine va şti să răspundă la această întrebare? Nu găsim un cronicar credibil şi sincer, ce ne-ar fi putut lăsa câteva gânduri scrise, despre frământările poetului, la acea vreme. Dacă ar fi existat unul singur, probabil acum ar fi însemnat cât o mină de aur pentru noi. Încerc să acopăr această lacună a acelor vremi, şi continui (în pofida nedumeririlor din partea unora şi altora) să scriu şi să descifrez, în tainiţa unor gânduri ale mele, viitoare răspunsuri. Byron moare ca un erou, în regimentul de voluntari, pe tărâmul Greciei. Grecia ordonase un doliu naţional de 21 de zile, dar Anglia? Anglia nu-i atinsă de această durere şi-i refuză îngropăciunea de onoare, când cadavrul poetului soseşte în Englitera. Poetul era periculos, până şi după moarte. Dumnezeu m-a călăuzit să mă aplec asupra poemelor sale din ciclul „Pelerinajul lui Childe Harold”, din care aş vrea să vă reproduc acest verset: „O trestie de-ar fi acest catarg,/Şi-o zdreanţă pânza – n-aş opri deloc!/Ca iarba mării sunt, târâtă-n larg,/Împinsă de curenţi din loc în loc/Purtată de furtuni ici, colo, la noroc” (C. al III-lea, v. II). Versuri care mi-au salvat romanul meu - „Iarba de mare” - de la o neînţeleasă interpretare. Dacă ştii să asculţi, „vei merita într-o zi să stai la masă cu zeii” (Homer).

Cu aceste gânduri, urc panta abruptă a muntelui Parnas, către Templul lui Apollo. Întâlnim (situată pe dreapta) fântâna nimfei Castalia. Cândva, izvor sacru -  unde, preoţii şi pelerinii îşi spălau mâinile (un ritual al purificării, cred), înainte de a ajunge la sanctuarul divin. De la câţiva turişti răzleţi aflăm că Gymnaziul şi Templul Atenei sunt închise. Aruncăm o privire văii care ascunde privirilor noastre, Gymnaziul. Deocamdată. „Spectacolul lumii”, oferit de Valea  pe care se ridica, cândva, renumitul Gymnaziu (treapta cea mai de jos a acestui decor magnific de la Delphy), e acel suflu necesar contemplaţiei, introspecţiei şi imaginaţiei omului de azi, muritorul de rând. Iris Murdoch spunea, elocvent, că „minţile noastre lucrează fără încetare, ţesând un văl tulbure, care uneori ne protejează, iar alteori ascunde lumea”. Pesemne, suntem, ca orice fiinţă raţională, dar nutrită din sentimente, sclavii unor forţe neînduplecate  - „egoiste ale naturii” pe care, de cele mai multe ori, nu le înţelegem. E o bucurie să constaţi, peste timp, unele rânduri, scrise mai demult, fie şi sub forma unor note de călătorie. Pesemne, e acea fericire pe care pescarul din „Bătrânul şi marea” o avea, numai în visul său, urmărind „să vadă dacă vor mai veni şi alţi lei şi se simţea fericit”. „Beat de cântec şi îmbrâncind ziua cu cotul...”, cum sună un vers esenian, aştept, în imaginaţia mea, ca Luna să se spargă ca un ou şi să se ascundă sub o muche de deal, unde sufletul meu pândeşte mai liniştit o nouă întâlnire cu ceea ce se afla alături de Apollo: cultul lui Dionysos, care întregea atmosfera spirituală a momentului antic. Pesemne, se împletea, precum degetele la cele două mâini, cu fiorul şi extazul necesar inspiraţiei divine a Pythiei, transmiţătoarea de profeţii oraculare şi inspiraţii poetice, încropite sub forma unor catrene eliptice.

Urcăm treptele spre templu prin dreptul Tezaurului lui Sicyonians, din care au mai rămas câteva ziduri şi o coloană în altar. La stânga noastră, un templu cu două coloane frontale şi priveliştea văii (în jos) flancată de versanţii muntelui Parnas. Păşim cu emoţie peste lespezile de piatră ale Templului lui Apollo (din care au mai rămas, în picioare, cinci coloane) cu celebrul oracol ce lega, în jurul zeului, lumea antică. Dinaintea altarului lui Chios (aflat în dreapta noastră), ne rugăm pentru zorii zilei de mâine şi pentru cei rămaşi acasă. După alţi câţiva paşi, suntem în faţa Teatrului lui Dionysos, cel care juca un rol important în sanctuarul zeului Apollo. De pe treptele teatrului, ni se înfăţişează ochilor privelişti magnifice ale râului Pleistos, ce curge în vale. Fac ochii roată, de-a lungul celor 35 de rânduri ale teatrului Dionysos. Pesemne, efigiile lui Homer, Hesiod (ori, cum citesc pe pliantul oferit la intrare), Pindar, însuşi, îşi avea, aici, scaunul său rezervat. Nu mă îndoiesc (presupun, nu?) că şi Platon trecuse pe aici, conferind lui Apollo, delphycul rol de a conduce, prin legile descrise de el, neamul grecesc. Nu zărim (ce ne-am fi aşteptat!) surâsul misterios al Sfinxului din Deplhy. Pesemne l-au mutat în muzeul pe care avem să-l vizităm mai la urmă. Teatrul le oferea grecilor, în afara unor jocuri phytiene şi religioase, jocul actorilor, dezvoltat mai cu seamă în tragedia vremii. Cândva, spectatorii au stat pe scaune de lemn sau pământ, întrucât abia din sec. al IV-lea s-a construit aşezământul de piatră al teatrului. Din timpul regelui Eumeros al II-lea al Pergamos-ului, teatrul (se spune) ar fi dobândit forma actuală. La construcţia sa a fost folosită doar piatra locală. Teatrul (de dimensiuni, totuşi, reduse – 5000 de locuri -) are doar 35 de rânduri sub formă circulară. Nero a vizitat Delphy, prin anul 67 după Hristos, contribuind la restaurarea vechilor ornamentaţii la coloane, dar şi la ridicarea de noi frize la templu. Facem poze pe treptele teatrului. Egali cu Nero, pe dalele de piatră! Surâd forţat, la ivirea unui astfel de gând. Abia la muzeu, aveam să remarc surâsul abia schiţat al zeiţei Nefertiti, ce pare a ne ascunde ceea ce vedea ea de cealaltă parte a lumii, iar noi nu vedem.

Ion Lazu spune, în „Himera literaturii”, că pusese ochii pe profesorii de gimnaziu alegându-şi, dintre ei, pe câţiva, drept modele umane, fiindcă nimic nu i s-a părut mai important în viaţă. Dacă i-aş urma exemplul, eu ce modele mi-aş alege, din acest muzeu al antichităţii? Mă mişc, în faţa exponatelor, de pe un picior pe altul, semn că nu m-am decis, încă. Chiar Cervantes - scrie Ion Lazu -, încă de la prima pagină a cărţii despre acel iscusit hidalgo, „ne avertizează că de atât de mult citit şi de atât de puţin gândit, omului aceluia i se uscaseră creierii în cap”. Atenţie, îmi zic! E o taină aici... e una ce nu-ţi va dărui nici Dumnezeu cu toate bogăţiile pământului. Ca elev, Ion Lazu avea să constate, că, „în jurul meu, se trăieşte încă foarte prost, la 10-15 ani după război, că se fură mult, că se minte fără ruşine”. Şi, să mai spui, că istoria nu se repetă? Marii ruşi – spune I. Lazu –, cu lecturile lor, i-au fost şi reazem şi stâlpul speranţelor viitoare. Vis şi speranţă. Din asta a trăit tot românul însetat şi aplecat spre cultură. Din literatura rusă, aminteşte pe Cehov, Tolstoi, Dostoievski..., mai apoi Bunin, etc. Cel mai puternic, se simte atras de Cehov, în care află „puterea de înţelegere a omului, forţa cu care l-a pătruns în profunzimea mobilurilor care-l animă pe om”. Din această abureală romantică avea să se trezească pe la 22 de ani, când, la spectacolul vieţii, îi pusese Dumnezeu în mână un aparat „Smena”, ce însemna „schimbare”, şi, în paralel, i-a venit ideea să ţină un jurnal. Asta da inspiraţie!, spunem noi, cei care i-am citit (mult mai târziu) Jurnalele sale. Comori adevărate. Fiindcă jurnalele au păstrat, mereu, în ele, formulări sibilinice: „acea urmă de cenuşă, de la care pornind aş fi reuşit să dezvolt unele teme, unele situaţii explozive”. Peste aceşti ani - imortalizaţi în note și fotografii de sertar - „istoria nu poate să treacă”, spune, răspicat, poetul Ion Lazu. Şi, aici suntem de acord, nu-i aşa domnule Paler? Doar dumneata spuneai că, atâta timp cât a pictat, Rembrandt a fost răsplătit de negustorii din Amsterdam. Pe măsură ce a început să renunţe la pictură, Rembrandt a devenit suspect şi concetăţenii săi au început să-l ocolească. „Numai că - spune O. Paler - de peste 3 veacuri, râsul lui Rembrandt din autoportretul unde seamănă cu un saltimbanc sună din ce în ce mai sarcastic şi mai semnificativ”. Un Rembrandt (spunem noi) care seamănă tot mai mult cu Don Quijote, în încercarea sa de a se face zid dinaintea încercării de demolare a miturilor de către concetăţenii planetei pe care şi el a locuit. Nu seamănă cu munca de „sisif” şi încercarea lui I. Lazu, aceea de a-şi vedea „Rămăşagul” pus în scenariu de film? Câte piedici, câte orgolii rănite, ce luptă inegală şi nesfârşită cu birocraţia din cultură, cu obstrucţioniştii etc... Citim din capitolul „Am căutat faţa umană”, de I. Lazu în volumul Himera literaturii, toate aceste „calvaruri”, şi ne crucim. Cităm: „Ar fi prea simplu să dai frâu liber lacrimilor, pe o coală albă de hârtie. Dar aşa, întinzi pe o coală materia stelară a unei picături albastre. O împingi încolo şi încoace, o desparţi în cuvinte - şi e de parcă în interiorul picăturii de cerneală s-ar afla un „ce” viu şi neostoit, care încearcă să răzbească afară din punga elastică – un spirit vital, care împinge orbeşte, nereuşind să iasă la lumină, blestemat să se zbată acolo veşnic”. Ion Lazu publică prima sa carte la 30 de ani, iar numele său, necunoscut breslei scriitorilor, atrăgea o ridicare nemeritată din umeri: „Cine-o fi şi ăsta?”. Mircea Cărtărescu scria, în schiţa „Aripa secretă”, că generaţia sa a plătit  – „în plin comunism” – mizeria şi suferinţa din care s-a ivit. Dar, până la urmă (spune M.C.) „poezia ne-a împăcat şi ne-a adus de aceeaşi parte a baricadei”. Spunea Ion Lazu că, tot căutând oameni cu faţa umană, s-a găsit, la un moment anume, şi printre oameni adevăraţi, ca: Mircea Ciobanu, Constantin Popovici, Ludovic Antal, Dumitru Alexandru etc... Pentru solidaritatea unor astfel de oameni, spune I. Lazu, merită să perseverăm, fiindcă, nici în literatură, nici în dragoste nu-i altfel: „Asta e magia. Multul/puţinul care ne ţintuieşte deasupra paginii albe. De la vrăjmăşia cuvintelor, de la gâlceava cu ele, ajungi cândva, nu se ştie când şi cum, la starea de graţie, când cuvintele încep să curgă lin şi să cânte, pe alocuri”. Şi eu care credeam că, pe treptele cele mai de sus de la Delphi, eram egal cu Nero pe dalele de piatră...„Se pare că nu poţi cunoaşte preţul libertăţii decât atunci când ea îţi este suprimată, şi că, tot aşa, poţi cunoaşte magia cuvântului doar când cuvântul ţi-a fost interzis” – scrie I. Lazu, în carte. Dar, cum îmi aminteşte maestrul Eugen Simion: „blestemul meu este să duc lucrurile până la capăt” – încerc să urc şi alte trepte, mai sus de teatrul lui Apollo. Mai sus, himerele după care alergăm cu toţii, probabil, se vor estompa în albastrul cerului. Sau, cel puţin, aşa credeam, în clipa în care am început să urc treptele teatrului lui Dionysos.  
  Va urma.



Ion Lazu - Fotografii din Grecia, II... (drum cu autocarul spre Atena, 2012)



Antichităţi descoperite la săparea Metroului...



În coasta dealului, o carieră de marmoră... Elade e o peninsulă de marmoră asediată din toate părţile de Mare... Thalassa, Thalassa!

Deasupra localităţilor, un abrupt inabordabil, cu tufișuri - fără păduri, fără păşuni...

Marea ajunge în mijlocul uscatului...

Unde e un golf, e şi o insulă, măcar...

Relief abrupt - localităţile se aciuiază la baza versanţilor, lângă Mare...




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu