Scriitorul zilei: Virgil Ierunca, n. 16 aug. 1920 - d. 28 sept. 2006 

         
  

Vâlcean din comuna Lădeşti, dintr-o familie de ţărani, Virgil Ierunca (nume la naştere Virgil Untaru) a făcut liceul Al. Lahovary din Rm. Vâlcea, apoi studii de Litere şi Filosofie la Bucureşti şi concomitent a debutat în gazetărie, 1939, publicând intens la Timpul, 1940-1944, ţinând o rubrică permanentă la Vremea ("Caiete franceze"), dar şi la Ecoul, Fapta, Meridian, Kalende; în 1942 propria revistă  Albatros  este suprimată de cenzură, iar  Agora, revistă iniţiată cu Ion Caraion este şi ea suprimată de la primul număr. După 1945, ca om de stânga, va scrie la România liberă, la Scânteia, va fi în redacţia Editurii de Stat. Înţelegând cam ce avea să urmeze sub dominaţia bolşevică, pleacă în 1947 cu o bursă a statului francez. Urmează o perioadă destul de lungă şi cu deosebire dificilă, trăind din expediente, în dezbinare cu exilul românesc şi primit cu mefienţă de intelectualitatea parisiană, pro-comunistă. Aceste aspecte reies din fragmentele de jurnal publicate, restul manuscrisului fiind distrus chiar de autor.

Va colabora la Radiodifuziunea franceză (1951-1974), la emisiunile în limba română şi de asemenea la Europa liberă, emisiunile binecunoscute, bine-ascultate de milioane de conaţionali: Actualitatea românescă  şi Povestea vorbei  (pagini uitate, pagini cenzurate, pagini exilate); a colaborat la revistele exilului, înfiinţate de N. Rădescu, Gr. Gafencu, C. Vişoianu, de asemenea la Luceafărul, Caiete de dor, iniţiind el însuşi revista Ethos, unde a susţinut rubrica Antologia ruşinii, despre scriitorii din ţară, aserviţi regimului comunist. Figurează cu poezii în antologia lui Vintilă Horia.

Este foarte interesant de citit în paralel prezentarea pe care i-o fac, în Istoriile lor, N. Manolescu şi Marian Popa: N.M. îl tratează în chiar ultimul capitol, printre "memorialişti de ieri şi de azi", alături de Steinhardt, Acterian, Pandrea, Ioanid, Comarnescu, Lena Constante, I. D. Sârbu şi alţii; aminteşte despre dificultăţile începutului, "într-un Paris dominat de o stângă prosovietică, pe cât de naivă ideologic, pe atât de agresivă verbal" (în ce mă priveşte, cred mai curând că nu era naivă, ci ticăloasă, adică bine plătită de sovietici...), consideră că partea valabilă rămâne jurnalul din anii 49-60, "unul dintre cele mai bune jurnale intime din câte avem"..., dar şi cartea despre experimentul Piteşti; în privinţa criticului literar, textele acestuia îi par "mai degrabă inflamate stilistic decât expresive", autorul este "deseori emfatic", având "aerul de cenzor moral"..." pe care autorul şi-l arogă fără nicio ezitare." (p. 1434-1435).

La rându-i, Marian Popa, abordându-l oarecum de la celălalt pol al vieţii literare din comunism, deci dinspre tabăra lui Eugen Barbu (menţionând chiar faptul că acesta "e continuu atacat"), îl plasează pe Ierunca între "criticii de front", aserviţi ideologic: unii regimului comunist - I. D. Bălan, Al. Oprea, Mihai Ungheanu, A. Silvestri, Dan Zamfirescu, C. Sorescu, lăudători până la capăt ai literaturii proletcultiste, apoi ai celei naţionalist-comuniste; alţii, printre care şi V. I., înregimentaţi pe frontul "inamicului"; din această perspectivă aproape tot ce produce V. I. este privit cu suspiciune: omul, plasat la Paris, rupt de realitatea la care se referă obstinat, scrie numai şi numai despre situaţia din ţară şi cu deosebire despre literatura de acolo, pe care nu o poate cunoaşte decât incomplet; aserţiunile sale sunt totdeauna maniheiste (scriitori lăudabili sau criticabili), autorul în discuţie este ori aservit regimului - şi atunci nimic din ce scrie acesta nu are valoare literară, sau dimpotrivă, când autorul încearcă să-şi păstreze independenţa politică, prin acest simplu fapt valoarea textelor este asigurată, indiscutabilă, proclamată ca atare. Stilul criticului literar "n-a depăşit nivelul gazetăriei politizate de comandă"; stil tarat de "grandilocvenţă şi vanitate"; la adăpostul imposibilităţii de a i se replica, de a se verifica referirile la opere ce nu au fost traduse la noi. Etc.

Iar până la urmă, niciunul dintre cei doi autori de Istorii ale literaturii nu îl discută pe V. I. decât ca un caz aparţinător Europei libere şi perioadei războiului rece dintre cele două lagăre.

Opera literară: Fenomenul Piteşti (Ed. Humanitas, Bucureşti, 1990; reeditat în 2007); Româneşte (Ed. Humanitas, Bucureşti, 1991; reeditat în 2005); Subiect şi predicat (Ed. Humanitas, Bucureşti, 1993); Dimpotrivă (Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994); Semnul mirării (Ed. Humanitas, Bucureşti, 1995); Trecut-au anii (Ed. Humanitas, Bucureşti, 2000); Poeme de exil (Ed. Humanitas, Bucureşti, 2001).

Poezia zilei, Lidia Lazu: 

***

             lui Mircea Ciobanu

Ardea un capăt de lumânare

Rămasă de la botez

Pe masa împinsă de-o parte

În încăperea nemobilată

Ea singură lumina dansul nostru

Şi arunca pe pereţii cubişti

Frânturi de trupuri în căutare frenetică

De parcă n-am fi fost

Demult îmbrăţişaţi

Şi-ntreaga noapte era

Sub stăpânirea noastră

Cu tot cu stele şi ger

Cu tot cu crengile pe care mugurii

Stăteau la pândă ca în tranşee

Să nu piardă cumva

Clipa asaltului de primăvară

5 oct. 1996

(din volumul Balansoarul umbrei, ed. Vinea, 1999)

Alţi scriitori:

Pan M. Vizirescu, n.16 aug. 1903 - d. 26 ianuarie 2000.

Ov. S. Crohmălniceanu, n. 16 august 1921 - d. 28 aprilie 2000 

Ion Gheorghe, n. 1935

Ioan Adam, n. 1946 

Poezia zilei: Ion Gheorghe, n. 1935

La Matcă

Zac ţărăncile, pe grămezi de porumb;
incovrigate pe sacii de grâu si-acoperite
Cu sămânţă de floarea-soarelui:
Nu putură să le ia nici-un grăunte: muşcând,
Rupând cu ghearele si-au apărat
Hrana copiilor;
Le-au bătut cu cizmele-n burtă: pe
Grămezile de porumb; cu sacii de grâu la piept; ingropate-n sămânţă le-au dat boala.

Si noi, pe cand eram copii, traiam la arie; prin
Poloagele de paie ne tranteam; in recile
Gramezi de grau ne scufundam; in movile
De samanta de porumb si floarea-soarelui;
Ne scaldam cu boabe, ca pasarile-n pulberea
Drumului;
Ca puii de castor inotam prin gramezile
De graunte:
Intram dinspre apus, cu capul intre umeri,
Si ieseam la rasarit: ne-am nascut, ne-am fatat, ziceam abia
Tragandu-ne sufletul si cazand in branci -Din pantecele semintelor izvorandu-ne
De mai multe ori pe zi -Noi, in samanta ca pestele-n apa, noi in graunte
Ca apa-n matca, la teapa noastra;
Prin capitele de iarba proaspata treceam -
Iesind din malul de paie, ca izvoarele
Din stanca, taras; dand cu capul de piatra
De moara, a soarelui -M-am nascut, m-a fatat, era piuitul
Si mugetul nostru!
Iar toamna, cand mama spala graul de samanta,
Cu sfiala nemarturisita plecam de-acasa.
De parca se nascuse sora-mea -
Trist ca-mi uzurpase locul la san;
Toamna fiind, pe cand sangele nostru
isi incepu coacerea,
In strugurele inimii; cand dadu-n fiertul sau
Zvacnind pe caile de alambic,
Ale fiintei noastre-ntortocheate -
Cand auziram multe despre lucrul barbatului
Cu femeia; tarziu, cand pazeam caii, cadeam
Cu fata-n jos, pe gramezile de iarba:
Se voiniceau organele noastre; barbatule
Ne dadeau durerea barbatului;
Scheuna tanarul animal cu botul in capcana -
Suspinam nebuni - cu fata-ngropata-n zolul

Movilelor de boabe reci, pe arii.
Zeita insasi ne stingea boala; adormindu-ne:
in gramezile de graunte ramaneau gropi mari.
Cuiburi de pe care zburasera lebedele -
Scobituri din care se vedea ca iesise
Cineva - nascandu-se din noi si din movilele
De grau: scurmatura de orbeti in seminte:
Cineva se izvodise din imbratisarea
De-o noapte a gramezii de grau - cu noi,
Ce nu cunoscuseram femeia.
Pe capitele de iarba, pe gramezile de porumb.
Si pe movilele de grau - ca pe pantece
Gigantice -
Au fost batute tarancile cu cizma; in matca a lovit zdrobitorul -
in ulciorul burtii - pan-a dat apa din el;
Au iesit copii ca pestii risipiti,
Zbatandu-se sub laba; in amorfa pantecului de femela a taranului
A dat cizma - pe gramezile de seminte.
Eu, dormind inca-n pantecul clasei
Materne; eu, ca pestele-n matca raului,
Eu ca fetusul in lichidul primordial,
Eu, ca puiul de pasare-n matricea oului,
Eu, ca mielul in casa nasterii -
Am fost scapat pe lume, din durerea
Loviturilor in burtile tarancilor
Batute pe gramezile de porumb, incovrigate
Pe sacii de grau, si-acoperite cu samanta
De floarea-soarelui - de-si apara si-acuma
Painea si laptele pentru copii.
Ci eu in templu,
Ma-nfrunt cu inteleptii mincinosi.
(preluare de pe Internet) 






NOTĂ: Am cerut prietenului scriitor Nicolae Ciobanu permisiunea de a posta pe-al nostru blog acest text al Dumisale, o bijuterie literară şi de omenie:

Nicolae Ciobanu-Roman: Două femei dintre ceangăii fără noroc: Bunica şi Mama

Bunica mea (de după fratele-mi vitreg) de baştină din Răchiteni se căsătorise în Săbăoani şi era singura care vorbea cu "s" în loc de ş: săcusor, oras, foras; şi-n plus, mai era şi gîjîită. Şi deşi avea aproape un pol de urmaşi direcţi, ea era singura care l-a păstrat pe "s" nealterat de ş... Era, pesemne, amprenta graiului lor străbun, fiindcă nu toţi ceangăii provin din aceeaşi ancestrală vatră. De aceea, numele localităţilor lor prezintă locurile de mai veche provenienţă: Adjudenii, Răchitenii; ori ale unui strămoş comun: un Sabău pentru Săbăoani, un Pildea, un Simion ori un Sascu pentru Pildeşti, Simioneşti, Sascut. Ciudat mai este că în genericul ceangăi, pentru Moldova, intră şi cei care şi-au păstrat graiul originar, dar şi cei care neam de neamul lor n-au mai grăit ceangăieşte, dar nici curat moldoveneşte. Fiindcă fiecare sat avea un grai de comunicare aparte, prin care - de exemplu la tîrguri şi iarmaroace - oamenii se puteau lesne identifica, fără să-şi spună de unde sunt. Este, în practica satelor moldovene de dinainte de şcolarizarea obligativă, o "amprentă" prin care (alături de elemente de port) se ghiceau lesne; că săbăonenii se osebeau lesne de megieşi, dar şi de mai îndepărtaţi conaţionali. Eu nu am trăit acolo sub isteria de după 1990, cînd toţi ceangăii au ajuns să se considere maghiari, la instigarea popilor papistaşi şi a ude-mereilor. Iar legăturile mele fireşti cu ceangăii erau mai mult firave. Fiindcă, în familiile mixte au existat două forme de existenţă: cele tolerate de comunităţi şi cele "judecate". Cele tolerate cu servilism, le ştim, dar ai mei nu au făct parte din ele.

În fond, nu exista o limbă, nici măcar un idiom ceangăiesc, ci un ghiveci de ungureşte cu romîneşte: primele mai vechi, celelalte neologisme pentru care vorbitorii nu aflau echivalenţe traductibile. Chiar nu ştiu cum se mai spunea mamă, tată, frate, bunici… Băieţii erau gher’mec, fetele lan’i; taci=holgoş, tu=te, eu=in; ce mai faci = micinals; salutul era religios-catolic, cei care salutau altfel se vădeau străini; unde mergi = hovo mens; la oraş = na varajbă.

Mama, deşi orăşenizată, a vorbit toată viaţa stîlcit romîneşte, expertă în dezacorduri. Abia aştepta să întîlnească pe cineva consîngean, ca să – vorba tatei – „bleotocărească pi limba lor”. Nu pot fi metodic, argumentativ, că în viaţa mea nu am visat să ajung vreodată să vorbesc despre ceangăi. Generic, nu-i ştiu, decît de foarte muncitori (cădeau ca boii pe brazdă, nici pe vreme rea nu aveau astîmpăr în casă; în casă, „la pat” nu zăceau decît betegii, iar vara pe un ţol, pe prispă; în casă, doar la vatră ori la război; torsul şi împletitul se făceau din mers între două alte treburi). Pruncii erau înfăşaţi strîns şi puşi într-o covăţică ce se legăna de obicei c-un picior, mîinile fiind ocupate cu treabă. Iuţi la vorbă şi la mînie iute stinsă, după prima lovitură. Beţivi notorii, femei cot la cot cu bărbaţii, dar ce-i drept: aveau grijă „să-nchine” fiecare duşcă, după o formulă incantatorie, ca de rugăciune. Umblau desculţi chiar pe ger, în zăpadă şi zloată şi sumar îmbrăcaţi. Hainele de sărbătoare şi încălţările, podoabele capului erau numai pentru biserică şi pragurile de trecere, ori deplasare la tîrg, cu treabă, necazuri, pe la „domni”. Fetele se nunteau abia nubile, cine împlinea 14 ani acasă era tratată de fată bătrînă. Flăcăii se însurau şi ei tineri, sperînd să scape de armată, dacă au copii mulţi la vîrsta recrutării. Dacă nu izbuteau, era musai să se căsătorească în primul an de la eliberare, altfel riscau să rămînă holtei. Foarte prolifici, copiii se tot creşteau unii pe alţii, subt ochiul şi gura vigilente ale mamelor, nu mai mari decît primul născut, decît cu vreo 12 ani. La 40 de ani erau stoarse şi şterse de atîta roboată în gospodărie şi pe ogoare. Însă, unele foarte longevive, depăşindu-i cu mult pe bărbaţi. Bunica a trecut de 90 şi la 82 a luat un „tinerel” răchitean de doar 75. L-a îngropat şi pe acela lîngă ceilalţi vreo 5, cîţi avu. Mamă eroină cu 18 copii, din care 12 în viaţă, pe cont propriu. Pe mulţi i-a îngropat, după ce i-a nuntit, dar nu a uitat pe nimeni. Cînd se apuca să le facă pomelnicul, treceau ceasuri pînă termina cu toţi. Analfabetă, Istoric local şi vie Enciclopedie de ştiinţă ţărănească, aşa cum în cărţi nu ai să afli. Candela de la icoanele-căpătîi nu s-a stins niciodată, cum nici focul din vatră, unde – sub spuză – afla mereu un tăciune de la care aprindea paie şi găteje, suflînd tare şi nuanţat din bojogi, pînă cînd flacăra era destul de vie ca să aprindă lemne uscate. Se trezea şi se culca în rugăciune, la fel la mesele zilei, ori cînd pornea şi termina un lucru. Erau momentele sale de reculegere de peste zi. Nopţile, dacă nu avea somn, iar o auzeai rugîndu-se murmurînd, ori sfătuindu-se cu „stîlpul casei”, în ce mai au de făcut. Aşa era Bunica şi mai la fel toate femeile de ceangăi care îmbătrîneau trudind, fără să se plîngă, niciodată, deşi multe lacrimi vărsau. Certa, dar nu cu mînie, nici violenţă şi tot ea-şi cerea iertare, că nu s-a ştiut stăpîni. Lăcrima des, că amintiri dureroase ori numai de dor de înstrăinaţi o năpădeau deseori. În rest, nu-i tăcea gura şi nu i se opreau mîinile, decît în somn. Nimeni din familie n-a venit să-i fie sprijin la bătrîneţi nonagenare, a adoptat un cuplu de tineri săraci, pe care i-a făcut stăpîni pe bordei şi gospodărie. Pămînturile şi le-au „asumat” moştenitorii.

Un caz interesant mi se par denumirile satelor de ceangăi de după Săbăoani, precum Gherăieştii măturari (în nici un caz Nu de la gheară; mai degrabă de la "ghera-ida", dar de ce), Nis'poreşti (cei dintre Nisipuri, din stepă), Barticeşti (?, ce-o fi însemnînd diminutivul curent Bartic+el). Ori Tuchilaţii de lîngă Hanul contestat azi al Ancuţei, a căror vestită ceapă era opera ceangăilor de la malul Moldovei. Că, de mic, eram obişnuit a deosebi: ceapa de tuchilaţi; barabula săbăoneană rozbaba (treceau trepăduşii primăriei cu secerile prin grădini, să distrugă floarea vestiţilor cartofi, să taie cocenii verzi ai porumbului "de măligă", cu bob mic, des, chihlimbariu şi chiar ca rubinul, ca să impună hibrizii care francezi, care sovietici), usturoiul de adjudeni şi kapusta răchiteană. Multă vreme sezonieri la bulgarii care arendau cernoziomul de pe valea Siretului, de sub Izvoarele din coasta pintenului de podiş ce separa Moldova de Siret (dovadă că Moldova se scurge-n Siret şi pe subt pămînt), mai toţi ceangăii de pe platoul şi coastele şi luncile Romanului deveniseră experţi în legumicultură, deşi bulgarii făceau moarte de om, dacă li se fura din sămînţă, din rod.

În Traian (unde a profesat şi Ioan Ciuchi, eminescologul fără noroc şi unde şi eu am apostolit) mai era un bătrîn ceangău poreclit Bulgarul, care  trăia şi se chivernisise chiar, numai de pe urma legumelor cultivate-n grădina sa, de peste şipotele fermei legumicole de stat. Se numea parcă Dumea, ori Dămoc, dar nu mai bag mîna-n foc. Într-o iarnă i-a luat casa foc de la soba încinsă cu rumeguş umed bătut cu maiul (au fost cazaţi în vechea şcoală haretiană, aripa de la stradă) şi pînă-n toamna următoare îşi ridicase iar casa, mai frumoasă decît era. Dar, eu nu l-am văzut niciodată, decît robotind; chiar şi cînd avea chef de vorbă, afla ceva de lucru cu mîinile: îndrepta capete de sîrmă sau cuie, ascuţea ţăruşi cu aceeaşi hărnicie din vorbe. Şi avea ce povesti, păcat că eu nu mi-am făcut timp suficient pentru acea comoară vie de înţelepciune sătească. Nu-mi imaginam, pe atunci, că o să ajung a "povesti" despre viaţa mea şi a altora.

La bătrîneţe, singură, mama a refuzat să mai stea la Căminul de pensionari, unde-am adus-o, spre întremare, după ce a fost stîlcită de ţigani. Deşi a fost lăsată să-şi încopească o grădinuţă de legume, de care profita şi bucătăria căminului, a tras-o-napoi aţa la mizeria sa. După doi-trei ani, s-a întors între proastele vecinătăţi (ciorditori şi violatori), unde-a murit, de inimă, fie şi rea, într-o seară de februarie 199?, pe cînd aprindea chibritul să facă foc în sobă. A doua zi pe-nserat, cînd am ajuns, ţigănimea nu intrase-n casă, dar ciordise tot ce mai era de ciordit din curte şi magazie. După ce am înmormîntat-o pe un ger sadovenian (pămîntul era-ngheţat bocnă pînă la 1 m), am golit odăile de orice putea fi furat. Am dat multe de pomană, iar ce nu s-a primit şi s-a putut da focului, am făcut un rug în mijlocul grădinuţei care ne-a hrănit o viaţă şi care ajunsese la batjocura relelor vecinătăţi, nu le-ar mai răbda Pămîntul!

Casa nu mai există. Pe locul ei, deşi n-am vîndut şi mai plătesc impozit, şi-au instalat alţii şatra. Ne ducem, fiecare pe-a sa cale, de Soartă mînaţi, ca se-tindă-n locu-ne „bunii” doar la rele. 

Ion Lazu: O pagină de Jurnal, 2002
20 dec. Continuare: (Pagina fericită): Urmează tot din sală Anatolie Paniş, bătăios, despre curajul de a scrie o asemenea carte cînd despre basarabeni se tace, nimeni nu ne ajută, consideraţi şi azi tot venetici; nici scriitorii basarabeni nu iau atitudine, am rămas cîţiva care încă ne luptăm, acum pentru drepturi pe care cei din Cadrilater le au din ‘97 etc. Propune romanul pentru premiul Uniunii. Şi apoi tot din sală Leurda, care vine în faţă, se recomandă, basarabean venit de cîţiva ani, nu a învăţat la şcoală o boabă româneşte, numai în limba rusă, învaţă acum din carte lui Ion Lazu, om adevărat, o onoare să-i fii prieten, lucrăm împreună la o companie americană, H. se numeşte, ei au avut aici condiţii mai bune, nu ca în vremea refugiului de care este vorba în carte. Mă felicită, se adresează cu urări sălii, să aibă toți inima tînără a dlui Lazu. Viu aplaudat şi el.

Mi se dă cuvîntul. S-au spus lucruri prea frumoase şi poate doar în parte meritate. Strategic ar fi să închei aici, cu mulţumiri. Dar pentru că s-au amorsat cîteva probleme... şi precizez că nu e vorba despre armata română, ci despre unele elemente care au luat pe cont propriu acţiuni punitive. Ideea e că eu cunosc numele evreului Marcu, al mamei sale Deibora şi al fetiţei, cei trei au fost împuşcaţi şi eu nu mai am dreptul să tac. “Poetul cînd adoarme în lanul plin de maci – dacă eu tac, tu mîine n-ai nici un drept să taci”, spunea Mircea Dinescu. Am citit enorm pe această temă, dar eu nu vin cu o lucrare ştiinţifică, am organizat materialul după legile ficţiunii, pun probleme, nicidecum nu dau rezolvări, cred în mîntuirea prin cuvînt, prin adevăr.

Îl conduc spre ieşire pe Emil Constantinescu, îi dau un autograf pe colţul canapelei, apoi unei doamne care se grăbea, iar pe Florin M. şi pe toţi ceilalţi îi rog să trecem la masa din sală. Dau autografe, vreo 38 la număr, inclusiv lui Soviany care îmi cere cartea în mai multe rînduri şi promite: vreau să scriu despre cartea ta, iar maşina de scris cadorisită o va lua după 7 ianuarie. Ecovoiu, înţelegînd că sunt la greu, îmi aduce un pahar de vin, pe care nu apuc să-l ating, prins în discuţie amicală cu cei înşiraţi pentru autografe. Apare şi Radu Voinescu, a ajuns cu greu, spune că a început să citească romanul şi parcă a intrat într-o lume privilegiată. Va scrie despre carte. Asemenea dra MMM şi se pare că Marin Mincu, după ce a stat în primul rînd şi a ascultat cu atenţie şi mirare ce s-a spus despre Veneticii, aflu că i-a cerut cartea lui Ţone şi e posibil să scrie despre ea. Venise o dnă care colaborează la Ziarul, a dat anunţul lansării, inclusiv poza color a copertei.  Discuţiile se lungesc în sală, plecăm ultimii, cu V., în vervă, gură mare ca totdeauna, Sanda nu reuşea să-l urnească. Ţone o zbughise, trebuind să fie la cealaltă manifestare, a lui Gheorghiu-Cogealac. Plecăm cu Barus şi cu Aurelian Chivu, care ne duce pînă jos la metroul din Roamnă. Acolo ne regăsim cu Barus, vorbim pînă la Unirii, foarte plăcut impresionaţi de toată lansarea asta emoţionantă, mult deosebită de ce se întîmplă îndeobşte.

Rămaşi singuri, Lidia nu mai poate de bucurie, exultă: totul a ieşit peste orice aşteptare, foarte bucuroasă ca la un triumf. Îmi spune că cei de la TV cultural m-au solicitat pentru un interviu de 15 minute la 21:45. Îmi spune că în hol a apărut şi dna Nadia Constantinescu, ea a crezut că e sora  lui Gigi Faraon, aşa că s-a repezit la ea şi a spus: Eu sunt LL, dv cine sunteţi? Sunt NC,  a fost răspunsul, L. a condus-o în sală, dar nemaifiind locuri, l-a rugat pe un domn să-i ofere scaunul. Probabil Dumitru Prodan, colegul Gretei de la matematică, despre care mi-a spus că a publicat o carte de curînd.  I-am făcut un semn de recunoaştere.

Va urma




Ion Lazu - Fotografii din Buşteni, III