consemnări, poezii, eseuri

Scriitorul zilei: Ion Simuț, 26 august 1953

Fiu de ţărani români din satul Hotar, a făcut clasele primare în satul natal, liceul pedagogic din Oradea (1968-1973) şi Filologia la Cluj, secţia română-franceză (1974-1978), revenind pentru un timp ca profesor de franceză în comuna natală (1978-1986). Devine redactor la revista Familia, începe o carieră universitară la Oradea, parcurgând treptele până la cea de profesor titular; din anul 2000 prodecan al Filologiei orădene, iar din 2008 decanul respectivei facultăţi. În 1997 a trecut un doctorat cu o temă despre Liviu Rebreanu dincolo de realism.

Debutase în revista Familia. În perioada studenţiei clujene a fost ataşat grupării de la Echinox. A publicat peste 700 articole de critică, istorie literară, eseuri, studii, sinteze; a colaborat la redactarea unor volume colective; a editat şi prefaţat numeroase volume importante. Colaborator şi în prezent la cele mai importante reviste literare ale noastre, România literară, Viaţa românească, Vatra, Familia etc.

Opera critică: Diferenţa specifică, Cluj Napoca, 1982; Incursiuni în literatura actuală, Oradea, 1994; Revizuiri, I, Bucureşti, 1995; Critica de tranziţie, Cluj Napoca, 1996; Confesiunile unui opinioman, Oradea, 1996; Rebreanu dincolo de realism, Oradea, 1997; Arena actualităţii. Confidenţe, Iaşi, 2000; Augustin Buzura, Braşov, 2001; „La ţigănci" de Mircea Eliade în cinci interpretări, Cluj Napoca, 2001; Liviu Rebreanu, Braşov, 2003; Clepsidra răsturnată. Convorbiri cu D. Ţepeneag, Piteşti, 2003.

A îngrijit şi prefaţat ediţii din Teodor Scorţescu, Octavian Goga, Mihail sadoveanu, Tudor Arghezi, Mircea Streinul, Paul Georgescu, Dinu Nicodin, Eugen Lovinescu...

Citeşte mai mult: http://www.crispedia.ro/Ion_Simut http://www.uoradea.ro/attachment/791672704232e82e41d0a31a6bc16159/9e8bc96c819b45b245aaf79a57274e46/Simut_Ioan_CV.pdf

http://www.romlit.ro/ion_simu_i_coala_sa_de_critic

Poezia zilei, Mariana Ionescu / Vicenţia Vara

(n. 26 august 1947)

***

„Chipul meu răstignit

în toate lucrurile lumii acesteia

te învăluie în lumină de lacrimă,

gândul meu cu parfum

de scorţişoară şi mosc

coboară spre inima ta,

pasăre de argint care

s-a lepădat de cântec.

Vremea zgomotoasă înghesuie

în imensul ei pântec

soldăţei cu pumnii muşcaţi de secunde

înfipte în carnea străvezie a timpului.

O lacrimă a căzut în aripa vegherii,

strălucitoare,

viaţa se schimbă în amurg

şi în aşteptarea cea mare

a învierii”

***

„Uneori, mă întorc în duminica aceea când

tot ce atingeam cu privirea

se transforma în aşteptare

şi împodobeam dantela gândurilor

cu îngheţaţi clopoţei de argint.

Prizonieră într-o mirare ca într-o

încăpere străină,

schimbam cu răsuflarea mea

obiectele din jur în spectre de lumină

şi o mulţime de ochi carnivori

mă-nconjurau pe nesimţite strigând

cu glasul tăcerii:

Regină, Regină, Regină…

Timpul îşi rărise secundele cu aripi de înger,

pe un perete strălucitor

se legăna şovăielnică umbra

singurătăţii mirosind puternic a mosc.

Îmi uitasem numele şi începusem să cred că

M-am întors în văile copilăriei şi sunt

Pedepsită să aştept să mor.

Uneori mă întorc în duminica aceea când…”

Am preluat poemele din articolul dlui Tudor Cristea: http://agonia.ro/index.php/essay/13925587/index.html

Alţi scriitori:

Panait Cerna, n. 1881

Val Condurache, m. 2007

Tudor Cicu: Alergând după o himeră, cap. 16

16. Spre portul Corinth, în cohorta gândurilor mele…

Motto: „Dat de la Zeus de sus să ducem povara osândei.”

(Homer: Iliada – C. X, v. 65)

În drum spre Corinthul modern (tastăm pe GPS, ca direcţie finală: port Corinth), discuţia cu ai mei curge la un moment dat despre profesorii pe care fiul meu i-a avut la liceu. Le povestesc şi despre ultima carte a profesorului şi scriitorului buzoian Gheorghe Postelnicu, despre care n-am scris, încă, niciun rând. O carte-dicţionar al profesorilor din Pârscovul lui V. Voiculescu. „La ce foloseşte un astfel de dicţionar?”, m-a întrebat soţia. Ce să-i răspund, dacă n-am citit-o? Mă gândesc la postările unui prieten scriitor(Ion Lazu), pe blogul său, cu privire la date despre scriitorii noştri şi cărţile lor. Un dicţionar al scriitorilor? Ehei! „- Ce tot tulburi lumea, Fadei?” „- Am ceva de vorbit cu boierul”. Era discuţia dintre nişte slujitori, din „Întoarcerea ţărânei în pământ”, de Ion Druţă. Tristă şi jalnică va fi aşteptarea noastră (poate şi a lor), când nu se va mai scrie, în oricare blog, despre scriitori. Vom rămâne ca cei din „Toiagul Păstoriei”: „Şi... n-avea oi”. Ion Druţă cred că ştia mii şi mii de lucruri din viaţa scriitorilor, şi părea că a fost adus pe lume anume pentru a nu se pierde sămânţa „scriitorilor” despre care vorbea, şi chiar era mândru de înalta lor misiune... Dar, vorba lui: „N-avea oi”. Amicul scriitor nu era dezamăgit, pe cât de uimit, de ce nu-i întorceau, la comentarii, un rânduleţ, oricare, acei scriitori contemporani, despre care scria. Îi dădusem eu un răspuns, situat de pe poziţia celui rămas, încă, dator pentru tot ce făcuse pentru mine: „Apoi, cum ai vrea să vă sune şi să vă laude, domnule Lazu, când „amestecaţi de-a valma” (după ei) pe scriitori, între ei? Orgoliile lor? Aţi uitat că au orgolii? Dar să nu cădem în patima generalului Belliard, care-i raportase lui Napoleon (pe frontul războiului din Rusia) că ruşii sunt pierduţi. „- Dumneata eşti prea aprins, Belliard, zise Napoleon. În vâltoarea focului, e foarte uşor să te înşeli” („Război şi pace”, cap. 34, vol 3). Să luăm, aşadar, aminte!

Şi, nu pot încheia, decât amintindu-vă, reprodusă acum, întrebarea lui Ivan Alexeevici, după pledoaria lui Stockman, care nu primi nici un răspuns la: „- De ce tăceţi ca peştii?” („Donul liniştit”, de M. Şolohov - cap.24, vol. 3). Şi atunci? Şi, totuşi, rămân cu acest semn de întrebare, precum Nichita, bâlbâind ultima silabă din moartea altora: „aşa aş vrea să fiu de departe/ca şi cum aş avea bărci/aşa aş vrea să fiu călătorit/şi să mi se pună în mâna dreaptă CHEIA/ şi să mi se spună: deschide!”. Coranul spune că, în ziua Judecăţii, oricine va fi plăsmuit „ceva” nemuritor, în scris, va primi porunca de a o însufleţi, şi de nu va izbuti să o facă, va fi azvârlit, cu ea împreună, în flăcările osândei. Cred, ca şi Ion Murgeanu, după ce am citit „Himera literaturii”, că „fitilul se va aprinde de la cărţi, (dacă se va aprinde) şi IADUL - celor pentru care scrisul va fi, astfel, răzbunat – va fi cutremurat. Dar, cine ne stabileşte nouă „erorile”? Şi, cine suntem noi, a le judeca? <Cine m-a ales pe mine judecătorul lor?> („Himera literaturii”, pag. 213). Nici azi nu-mi pot explica de ce Dostoievski scrisese următoarele, despre Puşkin: „Nu poate să existe pe lume un asemenea om care să fie doar ticălos şi nimic mai mult”. Nu-i trecuse şi lui, glonţul pe dinainte? Se pare că acesta fusese înlocuit cu „tunul” cuvintelor. Şi, de atunci, am luat aminte. Scriind cartea de eseuri despre poezia lui Liviu Ioan Stoiciu, mi-am imaginat-o ca pe o călătorie prin subteranele poeziei lumii, spre a-i descifra cititorului meu tainele aduse la lumină de către poet; precum se întâmplă cu acele pietre preţioase aduse la lumină din subteranele pământului de către mineri. Căzându-mi în mână dicţionarul personajelor lui Dostoievski, de Valeriu Cristea, la început, doar am frunzărit-o, din curiozitate, mai apoi m-a captivat cu totul. Şi pot afirma că mi-a folosit. Se poate spune şi aşa: Valeriu Cristea a fost ursit să scrie despre personajele lui Dostoievski. Pesemne, cineva, de acolo de sus, chiar dorea asta. Să ne amintim numai cele scrise în partea a IV-a, unde bătrânul Eropegov, tatăl lui Ganea, blestemă casa, vroind să plece în lume. „Vezi ce-ai făcut?, spuse Varia fratelui său. Te pomeneşti că se duce iar pe acolo şi ne împroaşcă cu noroi”. Aici ne oprim. Ce anume poate fi mai dur, decât această acuzaţie adusă Omului? Dumnezeu ştie, ce grozăvie vrea să facă un oarecare, din lucruri de nimic! Stări, pe care Dostoievski (ce geniu!) le exploatează. Tot Dostoievski spune un lucru cert: „Se înfruntă două femei, Femeia înţelege pe femeie”. Elocventă mi se pare această constatare, pentru a pune în taler, pe Nastasia Filipovna şi Aglaia Eropegov. Nenorocirea e că, acum, Valeriu Cristea, m-a făcut să pierd şirul. Pesemne, Valeriu Cristea chiar căzuse în plasa Aglaiei, care, cu privirea sau cu jăratecul din priviri, îl fulgera pe prinţul Mîşkin: „Spune-mi totul!, porunci Aglaia” (cap.8, vol II). Oare, chiar se poate spune totul? Homer rosteşte istoria războiului troian, în câteva mii de pagini. Şi, totuşi, nici acum omenirea nu a înţeles totul. Marii scriitori aduc cu ei o lume, dar lumea aceasta poate fi surprinsă în fel şi chipuri. Stau şi mă întreb: de ce Van Gogh (luat la întâmplare) a fost constrâns să picteze în trei, patru ani, ceea ce, în mod normal, ar fi trebuit să picteze în zeci de ani? Despre o anume narare, John Steinbeck spunea că dacă această (luaţi-o ca atare) istorisire este o parabolă, atunci poate că fiecare îi va afla un tâlc şi îşi va citi în ea propria viaţă. Cu aceste gânduri după mine, automobilul ne duce direct în portul Corinth. Dar nu tot gândurile sunt cele care ne hrănesc cu acea speranţă, ce şi lui Ulise i-a fost dată să viseze la Ithaca lui? „Secolul nostru n-are timp să aştepte”, scria O. Paler. Şi el avea dreptate.

În cel de-al XI-lea capitol, (rămas şi el în stadiu de manuscris) Ion Lazu are o frază lămuritoare pentru toţi cei care se hrănesc din gânduri, atunci când se aşează la masa de scris, pentru a-şi aşterne istorisirile, aşa cum fac şi eu acum. Să-l cităm pe poetul Ion Lazu: „…până în 1980 scrisul m-a ajutat să nu capotez, să-mi iau câmpii, la propriu am scris ca să rezist între atâtea necazuri, dezamăgiri, perspective ratate, în cele aproape două decenii în care mi-a mers din rău în mai rău; iar din 1980 încoace, am scris din bucuria de a trăi”. Dacă nuanţăm cele scrise, în acest capitol, de cel de-al doilea autor, putem afirma că lui Ion Murgeanu i se pare că în viaţa dintotdeauna s-a zbătut între <comedie şi mizerie> (Thomas Mann), dar nu e rolul poeziei „şi-a focului sacru de a coborî tot timpul până la comedia erorilor; Dante închipuia „Divina Comedie” care, chiar de aceea a rezistat şi e modernă până azi, iar nu post modernistă… fiind divină şi angelică, nu luciferică şi satanistă…”. Cu alte cuvinte, Ion Murgeanu are o mai mare veneraţie şi încredere în clasicişti decât în postmodernişti. Vorbind despre postmodernism, poetul „legiferează”: „noua poezie, cu toată salata de zei şi religii cu draci paranormali mai mult decât iluminaţi, ce ne-o serveşte adesea, emană… dintr-un luceferism şleampăt şi neconvingător, nici năvală şi nici avânt…”. La fel crede şi Ion Lazu, că „modernismul, postmodernismul… se va sfârşi”, şi se arată îngrijorat de tineretul acesta, răpit dinaintea cărţilor scrise de către internet şi de răsfăţul calculatorului. „Numai că răsfăţul acesta nu este, din nenorocire, decât o iluzie, o nouă himeră” – constată poetul. De aceea, poate mai corect, noile vremuri ar trebui să se numească: epoca paradoxului. Cu privire la efectul terapeutic al scrisului s-a vorbit de atâtea ori, s-au dat şi pilde, începând cu aceea a Şeherezadei, din epopeea Orientului „O mie şi una de nopţi”, apoi cea a fierarului Ilmarinen, din epopeea populară finlandeză „Kalevala”, până la isprava lui Ivan Turbincă al lui Ion Creangă, cel care ajunsese să-i poruncească morții, după pofta sa. Pentru frumuseţea ei ideatică, să reamintim cititorului şi scurta istorisire al lui Ion Lazu, amintită în această „Himeră a literaturii”. Îl ascultase, povestind la TV, pe unul dintre supravieţuitorii deportărilor în Siberia, cum se murea pe capete în acele vagoane ferecate, fără hrană, fără apă… La fiecare oprire a bou-vagonului (povestea acela), pe terasamentele căilor ferate, în fiecare haltă, se clădea câte o stivă de cadavre. Asta, până când unuia i-a venit ideea să-şi povestească pe rând vreo întâmplare, carte citită, film… orice îşi aminteşte. „Am început să povestim (spunea acela), fiecare ce-şi aducea aminte. N-a mai murit nimeni”. O frază genială!, consemnează Ion Lazu. După o astfel de istorisire, mai are sens să pledezi, în continuare, pentru efectul terapeutic, pentru necesitatea de a învinge, prin scris, moartea? Nu credem că mai trebuie să insistăm. Luăm aminte şi transmitem mai departe. Căci şi noi credem că fericirea ţine de acea taină a sufletului şi că ea chiar este un secret al fiecăruia dintre noi. Deopotrivă, scriem şi citim din bucuria de a trăi. Nimeni nu ne poate răpi această bucurie. Şi privim viitorul „cu încredere la limită” – cum notează în subtitlul capitolului, poetul Ion Lazu.

Va urma