Scriitorul zilei: Ion Chinezu,  n. 15 aug. 1894 - d. 10 dec. 1966

          

Dintr-o familie de ţărani, s-a născut în localitatea Sântana de Mureş, şi-a făcut şcoala primară în satul natal, liceul la Tg. Mureş, după care a studiat Teologia la Blaj. A renunţat şi a urmat Filologia la Budapesta şi la Bucureşti, cu licenţa în 1920, devenind profesor de liceu, mai întîi la Tg. Mureş, 1920-1925, apoi la Cluj, 1925-1940, când vine la Bucureşti; va fi trimis consul român la Cluj, în perioada Diktatului de la Viena; În 1944 este luat prizonier în Germania, de unde revine după un an.

În 1930 îşi luase doctoratul în filologie cu tema Literatura maghiară din Transilvania. Remarcat de N. Iorga, va beneficia de o bursă la Paris, 1930-1932.

În interbelic a desfăşurat o intensă activitate de publicist şi critic literar, colaborând la revistele lui Victor Papilian şi fondând revista Gând românesc, 1933-1940.

După război, a trăit retras, în mare discreţie, traducând intens din literatura maghiară clasică şi contemporană, dar şi din germană (Th. Mann) şi franceză (Seghers), dar semnând de cele mai multe ori cu pseudonim. Retragerea sa se explică prin rigorile comunismului care se instala dar şi prin faptul că Ion Chinezu aderase la mişcarea legionară. Încă din perioada budapestană, anii 1918-1919, existase o puternică polarizare a tineretului, nu numai în fostul imperou! - unii spre dreapta, alţii spre extrema stângă comunistă.  Mai ales fiind vorba de transilvăneni, Ion Chinezu a alunecat spre extrema dreaptă. . Este un simplu noroc că nu a fost trimis la Canal, ca atâţi alţii.  În schimb este de neînţeles faptul că, în 1940, veniţi amândoi în Bucureşti ca urmare a Diktatului, Ion Chinezu l-a denunţat pe fostul lui elev şi devenit între timp prieten Raoul Şorban ca element neromânesc, duşmănos... Doar intervenţia lui Emil Haţieganu a făcut să fie eliberat...

Însă despre acest prea trist episod nu s-a vorbit decât în ultima vreme. Literat emblematic pentru perioada interbelică, militant pentru corecta abordare a literaturii naţionalităţilor conlocuitoare, eminentul traducător din maghiară, franceză şi germanană s-a stins bolnav, aproape orb. Plin de regrete pentru fapta sa niciodată recunoscută, scuzată... O greşeală, în ceasul cel rău, de laşitate şi trădare, care îl va fi ros pe dinăuntrul sufletului...

În mod remarcabil, N. Manolescu îl plasează pe I.C. în "A treia generaţie maioresciană de critici şi istorici literari”, alături de alţi 8 critici interbelici de primă mână; consideră revista Gând românesc drept "cea mai serioasă publicaţie interbelică de la Cluj", iar pe I.C. "întâiul critic ardelean interesat de estetic şi nerefractar la poezia modernă"" (p. 801). S-a ocupat nu doar de scriitorii ardeleni, precum alţi coregionali, ci şi de mari scriitori din Regat, percepându-i just pe Cezar Petrescu, Gib Mihăescu, Arghezi, Zarifopol, Pillat şi avansând în ce-i priveşte "formulări nu numai memorabile dar şi valabile în timp", unul dintre motivele care îl vor fi determinat pe Ion Negoiţescu să-i editeze prima antologie de critică literară, 1969..

Numele Ion Chinezu îmi era prea cunoscut din scrierile admirative ale tuturor ardelenilor, mai ales ale cerchiştilor. Mi-a fost însă imposibil să-i aflu adresa ca să-i pun o placă memorială. Cornel Regman, care i-a fost elev şi apropiat în toată perioada posbelică, nu se mai afla în viaţă. Dna Zorina nu ştia decât în mod vag că Profesorul locuia pe undeva, dincolo de parcul Kiseleff, unde fostul discipol se ducea să-l viziteze...

Citeşte mai mult: despre alunecarea legionară a lui Ion Chinezu... http://www.ziaruldemures.ro/index.php?id=25&tx_ttnews[tt_news]=3814

Opera critică:   Aspecte din literatura maghiară ardeleană. 1919-1929, Cluj, 1930; Pagini de critică, îngrijită şi prefaţă de Ion Negoiţescu, Bucureşti, 1969.

Poezia zilei, Marcel Mihalaş (n. 15 aug. 1937 - d. 1987)

Vorbeşte-mi de dragoste

Vorbeşte-mi de dragoste, 
cerul să se legene peste plopii înalţi
Muşchii să mi se magnetizeze, ca pe arbori
Mugurii să ardă, cu explozii în lanţ.

Vorbeşte-mi de dragoste, 
pământul şi iarba la picioare
vor bate valuri, vor trece în mare
cu pulsul din vinele inimii tale solare.
Si flux, si reflux, şi vânt si furtună
Vor bate în mine cu muchii de lună, 
Ca finite-orizonturi, ce-n creste răsună.
Si, când pe vreun mal, lăsati-mă-vor poate
Am să simt spuma mării cum faţa îmi bate.
Vorbeşte-mi, vorbeşte-mi de dragoste.

Eu am plecat demult...

Eu am plecat demult de pe strada asta

pe care trec zilnic.

Eu am plecat demult,

încă din adolescenţă

când toţi fugim măcar o dată

pentru-a nunti

cu personalitatea noastră.

Acum strada asta s-a transformat în

timp:

Strada de dimineaţă, strada de seară,

liliacul de primăvară,

salcâmul de iarnă,

caisul de vară.

Vecinilor, şoptitul meu "bună seara"

Li-l aduc, obosit, de-atât de departe!

Mamă, tu ştii când îmi faci patul,

Că eu nu mai sunt acasă demult.

Chanson de geste

Ai în iubire o statură gravă

Şi-o platoşă a peştelui tăcut,

De parcă spada asta, pisc de slavă,

În vârful mâinii tale-a început.

Viteazule Roland! Ce fără pată

Sub braţul aprig zarea rămânea!

În timp ce vulpea aia blestemată

Sub platoşă muşca ironic şi râdea.

Aerul vorbelor

Aerul vorbelor noastre

face răni în aerul mare.

Strălucesc consoane albastre

prin unde de limpezi vocale.

Din consoane facem zid de casă

şi din fier bătut, din lemnării.

Un baraj de trepte luminoase

Pentru-a merge, pentru-a ne opri.

Cu vocalele cântăm şi-ţi mângâi părul

liniştit, într-un târziu.

Cu vocale legănăm copiii noaptea

când se scoală şi se tem

de aerul pustiu.

Casă nouă

Casa asta

e un inel

care ne uneşte.

Strig numele tău

şi el sună-n ferestre.

Noaptea

cădem aici din stele.

La fiecare etaj

e-o bătaie

a inimii mele.

Vino azi...

Vino azi pe la mine.

Am să-ţi dau un coniac

Sau dacă preferi ceva mai dulce

o sărutare.

O să ronţăim împreună

imagini

la televizor,

în timp ce trecem uşor

spre săptămâna viitoare.

Dar dacă vrei,

Dar dacă vrei să rămânem alături

pe malul celălalt

vino cu lună,vino cu stele,

cu alei necesare

într-o dragoste mare.

Ia mai lăsaţi poporul!

Ia mai lăsaţi poporul!

Poporul a obosit

să se tot adune

cu prilejul

unor vorbe.

Lăsaţi copacii

să putrezească în linişte

nu-i mai chinuiţi

cu cuvinte

Şi aşa

ei au o vedere largă

spre cer

şi nu clipesc niciodată

până la

concluzia finală.

Noapte...

Mersul lunii îmi netezeşte respiraţia

încât pot scrie pe ea. Descifrează

copacii

îngropaţi în întuneric

până-n cărbuni.

Noaptea o fi vreun reziduu al zilei.

Un culcuş de oameni, de plante, de vânt

Un ţărm al pupilei.

Un ajun de pământ.

Alţi scriitori:

Gh. Bejancu, n.1926

Adrian Munţiu, n. 1936

Ctin Novac, n. 1937

Lucian Avramescu, n. 1948

A apărut o nouă carte a scriitorului prieten TUDOR CICU: Alergând după o himeră, Editura Rafet, 2014.

Această frumoasă și suplă carte de eseuri (163 pagini), dăruită mie cu autograful autorului: Poetului și prietenului Ion Lazu - Pentru amirația ce o am față de una dintre scrierile sale ”Himera literaturii”, citită și... comentată în această carte, în alergările mele după o altă ”himeră” a vieții... și spre a-i confirma că ”amintirile” totdeauna, clădesc o altă lume. Cu drag, autorul Tudor Cicu, 11 aug. 2014.

Cartea are un ”Cuvânt înainte” (despre ”Himera literaturii - confesiuni în dialog epistolar” de Ion Lazu și Ion Murgeanu...ed. Curtea Veche, 2007... ”memoriile lor ne provoacă și nouă amintiri magice”..)  și este structurată în trei secțiuni: Alergând după o himeră (desigur, himera literaturii, ne asigură autorul, care face comentarii asupra textelor noastre, pe parcursul unei expediții în Grecia, pe urmele lui Heracles, care punea la cale uciderea Himerei; este secțiunea cea mai amplă, cuprinzând 107 pagini. A doua secțiune, de 28 pagini, este dedicată poetului Ion Gheorghe, iar ultimul capitol, despre ”Portretul lui Eminescu, cel răpus de boala singurătății veacului său”, încheie această carte de eseuri a poetului Tudor Cicu. O reușită din toate punctele de vedere. Amintesc faptul că fragmentele despre Himera literaturii au post publicate pe blogul de scriitor al poetului Tudor Cicu și preluate imediat, copy/paste,  pe blogul acesta.

Texte incitante, căci e vorba în fond despre soarta literaturii noastre și a actanților ei - în anii negri ai comunismului, dar și mai recent, când interesul pentru ”slova de foc și slova tipărită” (Arghezi)  a căzut, vai!, în deriziune...

Ion Lazu: O pagină de Jurnal, 2002

20 decembrie, continuare: Apăruseră doi cameramani, de la vreo televiziune, dar şi prietenul regizor Nicolae Corjos care începe să filmeze. În spatele sălii apare şi V., apoi şi Andrei, care se retrage din cauză că îl chinuieşte o păcătoasă de tuse. Din păcate nu aveam casetă în reportofon şi Ţone îl uitase pe al lui acasă; n-a venit nici Ionuţ cu camera de luat vederi, în care îmi pusesem speranţele. Aduce un reportofon Viorica Ghiţă Teodorescu, prietena noastră de nădejde, care îi mărturisise Lidiei că ar fi venit şi în genunchi pentru noi. Ţone prezintă pe scurt ultimele apariţii ale editurii, îi prezintă pe cei ce vor vorbi, îi dă cuvîntul poetei AB, nu înainte de a-i face propunerea de a-şi publica poemele în colecţia noastră de Ediţii definitive, nu din complezenţă şi formal, ci la modul serios; iar poeta mulţumeşte şi precizează că nu are încredere în poezia livrată în tone ci cu gramul. Începe prin a spune că este pentru prima oară cînd vorbeşte la lansarea unei cărţi de proză şi se bucură că după atîtea proze citite şi care nu au impresionat-o, este vorba, în fine!, despre o carte foarte bună, care i-a produs o impresie grozavă, luînd-o oarecum pe nepregătite, deşi îi e ruşine să recunoască asta, fiind vorba despre Ion Lazu, care scrie foarte bine. Ştiind că e vorba despre refugiul basarabenilor, s-ar fi aşteptat să se afle într-o sală de basarabeni, însă se dovedeşte a fi o sală de geologi. La care eu replic, de alături: o sală de geologi-basarabeni! Sala se însufleţeşte, se destinde, e foarte receptivă. Şi Blandiana vorbeşte despre Veneticii ca un roman care va intra în istoria literaturii, crede că e vorba de fapt de două romane, primul extraordinar, rotund, iar al doilea un mozaic de portrete şi fragmente de jurnal. I se pare că nu a citit niciodată un mai frumos omagiu adus mamei, romanul fiind un impresionant monument ridicat părinţilor, caz unic în literatura noastră. Şi remarcă faptul că nu a citit pînă acum o mai precisă şi mai dură descriere a oltenilor. O singură remarcă are de făcut: ea nu ştie, nu a mai auzit şi speră că  e  vorba de un caz izolat sau o extrapolare faptul că armata română ar fi lichidat evrei în timpul înaintării spre Nistru. Şi continuă prin a spune că pe vremea refugiului, ea fiind născută în ‘42, era foarte mică, dar a remarcat unele aspecte; tatăl ei era preot la Oradea, acolo se refugiaseră mulţi basarabeni, cît mai departe de Rusia, deci! şi dintr-odată s-a animat viaţa bisericii, s-a umplut de oameni; îşi aminteşte că basarabencele stăteau în genunchi pe tot timpul slujbei şi plîngeau mereu, probabil gîndindu-se la soarta lor nefericită; copiii din cartier erau foarte interesaţi de parastase şi cînd aflau că e un parastas al basarabenilor se înghesuiau, acele femei făceau nişte cozonaci cum nu se mai pomenise prin părţile Oradei; în timp ce localnicele purtau părul tăiat, basarabencele îl aveau coadă rotocol pe creştet, ceea ce le dădea alură de sfinte. Asta îşi aminteşte despre femeile din Basarabia, iar despre bărbaţi nu are absolut nici o imagine.

Fraze bine simţite, cu mare impact asupra ascultătorilor; în fapt, AB a vorbit cu mare emoţie, transmiţînd ascultătorilor fiorii pe care poeta i-a simţit la lectură. Mă felicită pentru această reuşită remarcabilă, speră că romanul va avea un viu ecou la cititori. Aplauze calde, prelungi, toată asistenţa însufleţită, emoţionată de acest expozeu electrizant, neobişnuit la lansările formale. AB se scuză că la ora 16 trebuie să plece, se va muta în sală, să ne audă mai bine.

Intervine NŢ, vorbind el însuşi despre roman, cu citate, apoi urmează MMM, emoţionată, voce mică, delicată, ar fi fost să se uite pe foi, dar pînă la urmă vorbeşte liber şi spune cîteva lucruri despre structura romanului, despre stil, limbă, despre funcţia specială a visului şi încheierea cu visul în oglindă, consfiinţind comuniunea sufletească dintre tată şi fiu, faptul că nici moartea nu poate opri iubirea filială. Dă cîteva citate. Un excepţional roman de familie, sentiment pe care nu-l vom regăsi decît la români. Din nou Ţone, care vede în partea a doua a romanului un poem în proză; spune că autorul face dovada unui stil impecabil, cizelat infinitesimal, de mare precizie şi proprietate, are o frază indestructibilă, care cîntă. De fapt IL este un poet remarcabil, a scos 3 volume, dintre care două la Vinea. Sunt scriitori în vogă, dar frazele lor sunt neglijente, perfectibile. Prietenul IL trebuie să înţeleagă că viaţa literară e o junglă, să înceapă a lupta pentru a-şi ocupa locul important pe care îl merită de multă vreme. Dă cîteva citate: politica, mare curvă… şi altul, poate şi un al treilea, la fel de bine ales. Dă cuvîntul lui Ecovoiu, care începe prin a spune că ”totul în carte este dramatic, iar uneori chiar tragic”. Roman foarte dens, plin de idei importante. Frază eficientă. Mama s-a oprit, la 82 de ani. Exprimare sintetică, elocventă în sine. Alt citat, episodul cu Iaşa Pascar, trimis înapoi pentru că s-a crezut că e român, iar evreii nu l-au trădat. Alt citat, cu Florea, care se gîndeşte: ”uite-l pe venetic, căzu măgăreaţa pă ei. Dar de ce Grigore nu stă cu capul la cutie, de ce saltă moţul şi încearcă să ne înveţe pe noi pe unde se pişă găina?!”

Apăruse şi Leurda, se agita în spatele sălii. Se ridică Aurelian Chivu, cu avînt retoric, şi laudă cartea şi pe autor, dramatismul cărţii este apropiat celui din Solemnităţile supuşilor, a regretatului Ion Ţugui. Ion Drăguşin, coleg întru geologie, care spune că într-o localitate a căutut la nesfîrşit gazdă, nimini nu-l primea cu soţia şi copiii. I s-a spus că dacă nu-l primeşte cutare nu are nici o şansă. L-a primit acea pereche de basarabeni. El nu a cunoscut oameni mai buni decît basarabenii.

 Va urma

Fotografii...