Scriitorul zilei: Eusebiu Camilar,  7 oct. 1910 - d. 27 aug. 1965 

                

Bucovinean din satul Udeşti, la nici 20 km sud de Suceava, unul dintre cei şapte copii ai unei familii nevoiaşe, a făcul şcoala primară în comuna natală, apoi a urmat liceul la Suceava. A debutat cu poezii în 1929 în revista Moldova literară. Primul volum de poezii, în 1937 a fost urmat de romanul Cordun (semnalat de G. Călinescu, care îl citise în manuscris), inspirat din viaţa familiei sale udeştene, scriere care a făcut o extraordinară impresie. Au urmat cărţi de proză: Avizuha, câteva romane inspirate din experienţa de front a autorului.

A tradus titluri foarte importante din marea literatură a lumii: Gogol, Puşkin, Tolstoi, Gorki, dar şi din lirica chineză (poezie clasică, Li Tai pe), din persană, din sanscrită, din marii scriitori ai antichităţii: Ovidiu, Eschil etc.

S-a căsătorit cu poeta Magda Isanos şi au avut o fiică, Elisabeta Isanos, ea însăşi viitoare poetă, romancieră şi traducătoare din şi în limba franceză.

G. Călinescu îi face un paragraf  în a sa Istorie din 1941, evidenţiind "versurile promiţătoare, răspândite prin reviste" şi  proză de un "realism negru", inspirată dintr-o "chinuită copilărie moldavă" . Marian Popa îl citează în nenumărate rânduri, îi consacră nu mai puţin de 3 pagini în volumul I al Istoriei sale de azi pe mâine, iar în volumul II, pe care îl am spre consultare, remarcă o proză între mit şi miracol, mizând pe "ancestralitate"; îl situează pe Camilar între Sadoveanu şi Ion Druţă. N. Manolescu se referă numai la Turmele, considerat unul dintre scrierile de duzină ale momentului, iar despre romanele care i-au asigurat un loc în literatura noastră ni-l indică pe E.C. drept "scriitor de dicţionar".  Pare că literatura se constituie din eşecuri, când noi credeam că se edifică pe izbânzi romaneşti ce vor dura în veac.

Opera literară: Chemarea cumpenelor, 1937 (versuri); Cordun, 1942 (roman); Prăpădul Slobodei, 1943 (roman); Avizuha,  1945 (povestiri); Turmele,1946 (roman); Focurile,  1945 (dramă; coautoare: Magda Isanos); Valea hoţilor, 1948 (roman); Negura, vol. I-II,  1949-1950 (roman); Împărăţia soarelui,  1955 (note de călătorie în China); Poarta furtunilor,  1955 (povestiri); Inimi fierbinţi,  1956 (proză); Valea Albă,1957 (dramă istorică în versuri); Farmecul depărtărilor,  1966 (note de călătorie); Povestiri eroice,  1965; Viforul,  1966 (povestiri); Cartea de piatră,  1981 (jurnal). 

Traduceri: Nikolai V. Gogol, Însemnările unui nebun,  1945; Aleksandr S. Puşkin, Fata căpitanului, 1946; Alexei N. Tolstoi, Povestiri ruseşti,  1947:Maxim Gorki, Foma Gordeev, 1949; As Ma, fata ecoului,  1955 (poezie chineză); Din poezia chineză clasică,  1956; 1001 de nopţi, 4 vol.,  1956-1963 (basme arabe); Ovidiu, Tristele,1957; Eschil, Perşii, "Cei şapte contra Tebei", 1960; Li Tai-pe, Poezii,  1961; Aleksandr S. Puşkin, Dama de pică, 1963; Kalidasa, Śakuntalā,  1964 (dramă în limba sanscrită); Ovidiu, Epistole din exil, 1966.

Citeşte mai mult:  http://ro.wikipedia.org/wiki/Eusebiu_Camilar

 http://www.isanos.ro/ro/eusebiucamilar/eusebiucamilar.html

 http://pentruvoi.wordpress.com/category/festivalul-national-de-literatura-eusebiu-camilar-magda-isanos/

Poezia zilei, Eusebiu Camilar

Dansul

Mirat din somn urcat-am ca din adânc abis:
Vuise tamburina afarã sau în vis?

Te-acoperise ploaia în şaluri strãvezii?
Zãream la glezne, prinse, inele aurii -

Şi brâul plin de astre ţi l-am zãrit deodat,
Când fulgerul o clipã sub geam a luminat!

Din tamburine stinse ca picurii sunai...
Era târzie noaptea şi-n ritmul lor dansai!

Se desluşeau doar astre pe brâul auriu,
Şi cum se mlãdiazã mijlocul strãveziu,

Inelele de aur la glezne luminând -
Necontenita fugã a paşilor, crescând...

Când fulgera arare, vedeam sub ochii mei
Tipsia aurie a unei Salomei,

Apoi cu cât tipsia în dans se-nvârtejea,
Mai tare Salomeea râdea, cumplit râdea...

O, prea curând si dansul şi noaptea se trecu,
Şi nu stiu dacã ploaia o fi dansat, ori tu...


Marama de borangic

E noapte pe pãmânturi şi pân'la galaxii!
Frumoaso, cu marama de borangic sã vii,

S-o potrivim pe iarba adâncilor grãdini,
Asuprã-i sã se cearnã luceferii senini...

În infinitul spaţiu, de cine ştie când,
Maestrul timp, la roata fantasticã lucrând,

Planete şlefuieste în site şi tipsii,
Şi pulberea se-ntinde în urmã, galaxii!

II

O, parcã vãd în altã planetã, colo-n hãu,
O fatã stând, ca tine, lângã iubitul sãu,

Şi poate cã marama şi-a asternut-o jos,
Pe ea sã cearnã pulberi Pãmântul luminos,

Când se aratã-n spaţii, betealã picurând,
Pe mãri din alte sfere corãbii petrecând,

Şi iat-o cum tresare, privindu-l de la geam,
O fatã ca şi tine, cu trupul zvelt, de ram...


Primăvara 

Cu nourii tristeţea prelungã se pierdu.
S-au reîntors cocorii şi-astept sã vii şi tu...

Credeam cã vii, cu albul şi mãtãsosul şal,
Când vişinul cel tânãr a înflorit pe deal!

Cu braţele întinse visam şi asteptam...
S-a auzit deodatã un ciripit la geam!

Înmãrmurit la uşã am stat, am stat s-ascult:
Venise rândunica la cuibul de demult.

Oriunde rãmurişul cel zvelt se alinta,
Vedeam cum se alintã în mers statura ta...

Înalta iarbã linã mi-o perindam prin mâni,
Câmpia mângâind-o pe unduiri de sâni...

Nicicând, nãlucã albã, nu pot sã te cuprind!
Suspin şi azi, zadarnic, câmpia mângâind.

Spre PRIMÃVARÃ

De-atâtea nopţi, sub nouri prelungi, posomorâţi,
Mai dorm pãunii iernii, pe câmpuri coborâţi,

Şi-abia-abia din somnul de marmurã mai ies
Când Crivãţul cu goarna îi sperie ades -

Dar mâine-au sã porneascã, pe-al cerurilor drum,
Pãunii albi ai iernii în stoluri ca de fum,

Şi s-or zãri departe cum strãlucesc avan
Peneturi cu luminã de soare african,

S-or auzi cocorii ajunşi la Helespont,
Cu pliscuri de mãtase bãtând în orizont.




Sferele 

Se însera. Stam singur pe dealul meu natal.
S-a auzit în preajmã un fosnet stins de sal...

Eram în largul lumii ca un atom pierdut.
Când ai venit, tot cerul de astre s-a umplut!

Tãcuse universul ca la un semn. Curând
Se auzeau în preajmã doar ierbile crescând...

Tãceam. Apoi si firul de iarbã asculta,
În sfere depãrtate cum cântã cineva,

Asa de stins, cum noaptea pe lacul tropical
S-aude raza lunii când a lovit un val...

Se auzea vibrarea unei tipsii subtiri...
Sunau asa în spatii planetele-n rotiri?

Se auzea suspinul cuiva, adânc, în cer?
Demult pierise-n haos planeta-juvaer...

Cum ascultam, adâncã uimire ne-a cuprins:
Se auzea ecoul planetei ce s-a stins!

Demult s-a ros planeta în pulbere picând:
Îi rãmãsese sfera ecoului, vibrând!

Se auzea suspinul unei tipsii subtiri.
Vibra, vibra ecoul fanntasticei rotiri...

Demult îsi împlinise planeta orbul tel:
Vibra numai ecoul rotund ca un inel...

De-atunci s-au tors fuioare de borangic pe râu.
Trecut-a carul vremii cu lacrimi si cu grâu,

Si când mai urc adese pe dealul meu natal,
Astept sã simt în preajmã un fosnet stins de sal,

Si ca odinioarã, supus unei porunci,
Tot cerul sã se umplã de astre, ca atunci.


Sakuntala

Departe esti, frumoasa si preaiubita mea,
Si totusi ochii nostri tintind aceeasi stea,

La mii de ani luminã, ca-ntr-un adânc mister,
În fiecare noapte se întâlnesc pe cer...

Într-o clipitã lanturi de depãrtãri strãbat!
Pãtrund prin continente cu vânt înviforat,

Oceane mai tãcute ca piatra miscã-ncet,
Solemne, transparente puhoaie de magnet...

Si azi îmi pare Calea Lactee un mister...
Iar înspumatul Gange a puhoit pe cer! -

Si parcã niste umbre cu nalte cârji de lemn
Vin din adâncul noptii spre Gangele solemn:

Din muntii Himalaia, spre-un depãrtat serai,
Sakuntala coboarã în mohorât alai...

Cãzu o stea, sau poate în Gange, mai curând,
A scânteiat deodatã inelul ei cãzând...

Si azi, zãrind inelul, am înteles de ce
Luceafãrul de ziuã a fost si nu mai e:

Cum se goleste noaptea de-al Gangelui mister,
Rãmâne doar inelul Sakuntalei pe cer...

Alţi scriitori:

Leon Leviţchi, n. 1918

Mircea Zaciu,  n. 12 august 1928. - d. 21 martie 2000.

Zigu Ornea, n. 1930

Puși Dinulescu, n. 1942

Ovidiu Ghidirmic, n. 1942 

Tudor Cicu: Alergând după o himeră, cap. 17 

17. Final de călătorie

                       Motto:

                         „Unde ţi-e, Hector, acum vitejia ce-aveai înainte?”

                                  (Homer: Iliada – C. V, v. 463)

Ajuns, acum, la capătul călătoriei mele „alergând după o himeră”, vreau să cred că am dezamorsat, rând pe rând și una câte una, multe din temerile mele, răspunzând şi la întrebarea rămasă fără răspuns, din ultimul capitol al ”Himerei literaturii” (rămas şi el în stadiul de manuscris), al XII-lea „La închidere”, semnat de Ion Murgeanu. Iată ce scria poetul: „…căci mi-a stat în minte, cu gândul orgolios de altfel că cineva le va citi (toate cele scrise, în carte – n.n.) până la urmă şi le va nota…”. Acum, îi risipim şi noi orgolioasa sa sfâşiere „cum că aş fi dorit să scriu o carte să ajungă la inima omului şi să rămână-n ea”. Tu, cititorule, eşti cel în măsură (şi îndreptăţit) să dai acest răspuns. În ce mă privește, l-am dat, cu aceste comentarii.
Şi, ajunşi la capătul călătoriei, să-i risipim şi poetului M. Cărtărescu temerea că „de-acum încolo nimeni nu va locui în cărţi, aşa cum au făcut-o generaţia mea şi cele precedente. Şi că utopia lecturii va rămâne undeva, pe o colină îndepărtată, ca un mare labirint ruinat”. Aş împrumuta, la cele spuse, optimismul lui Eugen Simion, din „Moartea lui Mercuţio”: „Numai noi, spectatorii, îi putem urmări şi le putem judeca vorbele. Ascultându-i (pe scriitori – n.n.), privindu-i, le compar, în chip fatal, ideile şi destinele” – şi ceva mai încolo: „Consider doar că mi-am făcut datoria şi m-am străduit să nu-mi mint cititorii şi să nu încurajez prostia, impostura, teroarea în lumea literelor… Am crezut şi eu că sabia spiritului va învinge în timp şi am visat mai multă îngăduinţă în lume”. Dar e la fel de firesc să ne punem şi întrebarea lui Ion Murgeanu: „A meritat poetul să îndure suferinţa pentru nesimţirea tuturor?” Pentru a răspunde, va trebui, neapărat să-ţi spun, dragă cititorule, povestea acelei nopţi, când Ion Murgeanu şi prietenul său, Ion Lefter, plecaseră, în toiul iernii, cu adresa Bucureşti, ca să-și prezinte manuscrisele și să scrie G. Călinescu despre ei. Iat-o: „…mergeam printr-o zăpadă neatinsă în acei zori de zi, pe culmea unui deal spre gara Fârţăneşti, mai mult prin intuiţia cărării sau drumului, din timpuri normale metereologic, şi deodată, în paralel cu noi văzurăm un şir de lupi disciplinaţi, păşind „în armonie”cu noi, ai fi spus, pe-o culme paralelă… însă la „câţiva paşi” de noi…săltau, căci se hârjoneau cu paşi mici, iar noi înotam cu paşi minusculi…când am realizat iminentul pericol, ceva s-a slobozit din noi, resortul unui cântec nesfârşit (Cântecul Morţii?!) impenetrabil: realizam cum cântecul pe care-l inventam ad-hoc, era ultima soluţie, nu ne puseserăm cel puţin de acord, era discursul premiilor Nobel neobţinute niciodată, şi salvarea umanităţii în două exemplare imberbe şi inconştiente…Să vă mai spun că la auzul acelui cântec ieşit din două voci neacordate şi necomandate, lupii au mers ce-au mers şi o cotiră la un moment dat, în sens opus, iar noi nu ne-am oprit dintre zăpezi, şi nici cu o câtime din cântat, căci nici la gara Fărţăneşti ajunşi nu ne oprisem din cântat. Gara Destinului… ar fi putut să nu mai fie. Suiţi în trenul de Galaţi mai cântam încă…purtând cu noi oroarea inexprimată a unei întâmplări la limită, remodelaţi pentru vecie şi însemnaţi să reuşim altfel, decât atâţia alţii, mâncaţi de lupi prin valuri succesive, noaptea trecută, sau cu două săptămâni în urmă, cu o lună, cu un an, există folclorul omului păpat de lupi în zonă. De ce vom fi făcut noi atunci excepţie?!” 
O legendă din Mexic (îmi sugera, prin lectura cărţii sale, O. Paler) spune că arborele universului, cel care ne ţine în viaţă pe toţi, are două braţe: unul al Dragostei, altul al Durerii. Mă gândesc că am plecat în această călătorie şi cu alt gând: de a scrie o carte în durere, de a mă aşeza la masa de scris şi a evoca tot ce-am văzut, gândit şi imaginat, cu dragoste pentru cel care mă va citi, cândva. Cu un an în urmă, mă aflam pentru a doua oară în Grecia, tot într-un concediu, de zece zile. Îmi aduc aminte cum, atunci, tocmai citisem ceva din Gogol, şi-mi rămăsese în memorie o frază, care m-a cam pus pe gânduri. Suna aşa: „În oraşul Gluhov s-a adunat lume în jurul unui bătrân bandurar orb şi de-un ceas îl tot ascultă”. O astfel de frază n-avea cum să nu mă trimită la Homer şi a sa epopee „Iliada”, uitată de unii dintre noi, cartea cu care Alexandru cel Mare al Macedoniei dormea sub pernă. Aşa că am desprins, din raftul bibliotecii mele, cartea, şi ochii mi-au căzut, mai apoi, pe „Himera literaturii”, apoi de lângă ea s-au desprins alte două trei cărţi: „Polemici cordiale” a lui O. Paler, „Moartea lui Mercuţio”, de E. Simion, şi recenta carte a lui M. Cărtărescu, pe care nu le citisem, încă, în totalitate. Frunzărisem, doar, câte ceva. Era un bun prilej, în acest concediu, să recitesc cartea despre himere, şi să confrunt lumea ideilor din această carte, cu lumea gândurilor pe care mi le puteau „zgândări” celelalte. Pornisem spre Argos, în căutarea altei himere mitologice. N-am mai ajuns (atunci), decât până la Atena, deoarece o groaznică durere, pricinuită de un abces de măsea, m-a doborât şi mi-a tăiat elanul, pur şi simplu. În acele zile (când eu am făcut mai puţine deplasări, pe lângă fiul meu şi soţia mea) – pe plajele de la Paralia Katerini, Platamonas, Neipori, pe muntele Olimp, ori aflat pe Akropole etc...), am început să scriu primele eseuri din „Alergând după o himeră”. Leptopul fiului nu m-a ajutat (având alte configuraţii şi parolări pe care nu le-am înţeles) să-mi dactilografiez ciornele, sau să postez câte ceva, lucru pe care totuşi l-am făcut, de vreo două ori, la sosirea lui în cameră şi, numai la rugăminţele mele, s-a urnit ca să-mi arate câte ceva. Curios, că nici email-ul nu-mi mergea, posibil doar dacă intram pe email-ul cu parola lui care, nu ştiu prin ce minune, mergea. De altfel, îmi propusesem să scriu zilnic un eseu despre carte, dar n-am reuşit să scriu, acum un an, decât primele nouă eseuri. Voi continua, acum, după un an, cu speranţa că, ajuns la capătul unui drum demult plănuit, voi relua, definitiva şi gândi totul, de la capăt, pentru noua mea carte. 
Ajunşi, acum, aici în Corint, am parcat maşina în port şi ne-am deplasat de-a lungul danelor de ciment. În dreapta noastră, nu se zărea decât linia unui ţărm fără plajă, de-a lungul oraşului. În stânga, portul nu ne oferea nicio deschidere. M-am îndreptat către cei trei pescari amatori (un puşti de vreo zece ani şi doi tipi între 23-27 de ani), singurii de pe platoul de ciment. Dialogul a decurs cam aşa:

- Plis! Paralia... Where is the beatch?... Paralia! (repetam cuvântul plajă, în greceşte)

- ?!!... Nu m-au înţeles, ori nu puneam eu accentul cum trebuie pe un cuvânt grecesc.

Unul dintre ei, un tip cam la 23 de ani, cu perciuni până sub bărbie, faţă ascuţită şi oleacă măsliniu la faţă, mă întrebă uimit:

- Turist?

- Yes!...

- Country?...

- Romanian... (am vrut să-i spun că sunt român).

- Aaa? Gipsy!

Am făcut o grimasă de om lovit în plin plex. Cum adică: gipsy? Ăştia cum aud cuvântul rom..., cred că toţi suntem ţigani. Am dat să mă revolt, oarecum înfuriat de remarca făcută, dar am tăcut subit, în timp ce doi dintre ei, puştiul mai ales, se prăpădeau de râs, văzându-mi moaca pleoştită. A căuta o interpretare a faptelor, ori vorbelor rostite deja, e ca şi cum, în nori, ai zări niscaiva cai verzi pe pereţi, vorba celor cu cântecul. Îmi spuneam, precum filosoful neamţ, că faptele intervin foarte puţin în viaţa omului, că alţi factori sunt predominanţi: cei morali şi cei psihici. Eu credeam, pur şi simplu, că cei trei erau porniţi pe glume şi, uite, na, găsiseră omul. M-am retras, dând din umeri a lehamite, dar m-am răsucit pe un picior, şi l-am luat în primire pe amicul ce tocmai introducea râma în undiţă:

- Peşte? Fisch... ţi-ai dracu, cu un peşte în sacoşă, da faceţi pe şmecherii!

- Fisch?!... dădu el, nedumerit, din cap. Nu înţelesese nimic. I-am arătat plasa, de jos, cu singurul peşte prins. S-a repezit la plasă şi mi l-a arătat:

- Fisch?!..., mi-a repetat grecul.

Da. Era un peşte amărât, genul scrumbiei de pe la noi. Am dat din mâini, imitând peştele înotând liber prin apă. Păreau că au priceput. „Paralia?...”, şi mi-au arătat partea din stânga oraşului.

- OK! Bye, bye...

 Fiul meu şi soţia au râs tot timpul drumului. „Gypsi... aha... Gypsi!...”. Prostia părea, acum, culmea gândirii greceşti, deşi, Nietzche a preferat stilul lor monumental, stilului dialectic a lui Platon. M-am gândit că unii preferă să fie intimidaţi, decât să fie convinşi, şi mi-am amintit şi ce spunea Petre Ţuţea, că una dintre prostiile debitate (de!, la tinereţe) a fost: „Am vorbit odată, într-o sală de puşcărie, terminând cu cuvintele: mi s-a făcut onoarea de a muri pentru poporul român”. Azi, pare a avea dreptate. Despre prostie..., dar mai ales despre „Imperiul Prostiei”, scria Matei Călinescu, următoarele: „Ambiţia spre total şi unic lipseşte prostiei, a cărei forţă stă în capacitatea de a accepta placid orice teorie (chiar falsă) atunci când, pornind de la ea, poate atinge rezultate practice”. Dar, dacă până şi Schiller spunea că mergând pe stradă găseşte atâta prostie, atunci, nu are scriitorul a se văita de subiecte de scris. Îl credem pe cuvânt, şi spunem că e OK! Cioran mă învăţase (prin textele sale) că trebuie să mă obişnuiesc cu asta, şi să mă pregătesc pentru alte surprize. Să se fi înşelat Cioran când spunea că Omul abandonat în Imperiul prostiei este un „animal fără viitor”? Avea, însă, dreptate. Domeniul e fabulos. Numai inteligenţa şi bunul simţ sunt limitate, prostia şi ipocrizia n-au limite. 
o baie în marea Ionică (pe o plajă ca la noi, în Mamaia), ne-am întors spre Atena, oprindu-ne în dreptul Canalului Corint, început în 1882 de o companie franceză şi terminat de greci 11 ani mai târziu. Canalul a ajutat Pireul să devină cel mai important port al Greciei. Să priveşti, de pe pasarela pietonală de trecere peste canal, la o adâncime de peste 80 de metri, nu cred că poţi rămâne indiferent la prăpastia ce se cască sub tine. Pe mine m-au trecut fiorii. „N-aş vrea dar eu a mă pune cu zeii cei pururi ferice”, cum bine a spus Homer. Aşadar, spre Atena şi, de aici, din nou către casă. Himera din visele mele rămăsese mult în urmă.

Sfârșit.

Ion Lazu: Fotografii din Grecia...
Frize expuse la Muzeul Acropole din Atena:
  

Muntele Ymittou, văzut din suburbia Vrilissia.

Lidia Lazu. Un salut din Nafplio. În fundal, dealul cu Castelul Palamidis.