Scriitorul zilei: Paul Miron, n. 13 iunie 1926 - d. 17 aprilie 2008     

 

     

Sucevean din comuna Giuleşti, avea doar 15 ani, în toamna lui 1941 şi era elev la liceul militar din Iaşi când, după o întrunire a Frăţiilor de cruce la care luase parte împreună cu Valeriu Gafencu şi alţi câţiva colegi, li s-a intentat un proces de răsunt şi au fost condamnaţi pentru uneltire împotriva Statului, primind condamnări de 15 ani, în cazul lui Miron, de 25 de ani în cazul Valeriu Gafencu, ce va deveni în timp unul dintre "sfinţii închisorilor". După 3 ani de calvar în închisori precum Galata, Cetatea Albă, Aiud, Alba Iulia, este graţiat pentru că încă nu împlinise vârsta de 18 ani... Îşi găseşte familia refugiată în Banat şi, în momentul întoarcerii armelor, înţelegând că, datorită opţiunii sale creştine nu are nici o şansă într-o ţară sub ocupaţie bolşevică, s-a retras împreună cu armata germană şi s-a stabilit în zona aflată sub administraţie aliată. După încheierea ostilităţilor, îşi face studiile la Bonn, apoi la Paris, 1948 şi revine în Germania Federală, unde trece un doctorat în lingvistică romanică, 1951. În 1962 se stabileşte la Freiburg, iar în 1974 devine primul profesor universitar de origine română din Germania. În 1967 înfiinţase Societatea culturală Mihai Eminescu din Frieburg, care edita un anuar Dacoromania, cel înfiinţat cândva de Panfil Şeicaru. Prestigiosul profesor universitar, filolog, lingvist şi editor este poate persoana care a înţeles să-i ajute cel mai mult pe intelectualii români, invitându-i în Germania sau acordându-le burse de studii, participări la cele 24 colocvii internaţionale organizate de Societatea M. Eminescu. A reeditat Dicţionarul de limbă română veche al lui Tiktin şi Biblia de la Bucureşti, 1688. După 1990 a fost invitat în ţară, a devenit Doctor honoris cauza al unor universităţi; a publicat cărţi de literatură, convorbiri, corespondenţă (cu Valeriu Gafencu, cu Horia Stamatu, cu mulţi intelectuali pe care i-a ajutat, găzduit, publicat), memorii, poezii.

Citeşte mai mult: http://www.romlit.ro/paul_miron_la_80_de_ani

 http://valeriugafencu.wordpress.com/2008/01/29/elisabeta-ionescu-miron-despre-paul-miron-si-valeriu-gafencu/

Alţi scriitori:                                               

Al. Săndulescu, n. 1929

Gh. Bulgăr, m. 2002

Ion Lazu - O pagină de jurnal, 2000

Pentru Veneticii, 2. Vera: Grigore, sperios ca o femeie? Nu, nicidecum, totuşi firea bărbătească nu poate fi pînă într-atît de diferită de a femeii, aşa că bărbatul se mai aruncă un pic, sau un pic mai mult şi în partea femeii. Pentru că acolo, în pîntecul mamei, unde se plămădeşte fătul, au loc destule pregete pînă să se aleagă dacă viitoarea fiinţă va fi bărbat sau femeie – şi ceva din aceste pregete, din balansul încoace şi încolo, va rămîne ascuns în firea noii progenituri…

În repetate rînduri am încercat să răspund enigmei: de ce scriu? Mereu mi se părea că am găsit explicaţia valabilă (nu e vorba despre scuza în faţa celorlalţi!), chiar dacă nu un răspuns total şi definitiv, ci măcar o parte din adevăr – alte şi alte faţete, părţi ale unui corp scufundat în apă şi răsucit de valuri, arătînd la suprafaţă mereu alt colţ al întregului... Acum zic aşa: manie? Speranţă încăpăţînată că e important să consemnezi observaţiile personale privind realităţile sociale, cele intime etc.? Dar poate că nici nu ţine de mine şi de refulările firii mele, ci este o manifestare atavică – voi fi avut un strămoş mut, a cărui dorinţă de exprimare s-a transmis ocult pînă la mine, ca să fie răzbunată obida omului ce nu reuşeşte să se facă înţeles prin viu grai..  sau tot aşa, ar putea fi vorba de un străbun oier, singur în pustietăţile montane, însemnîndu-şi pe răboj gînduri însemnate, pe care i se părea că i le transmite Dumnezeu (acea dezgrădire a minţii singure, care lucrează de la sine şi face descoperiri, are revelaţii...) – numai că el se uita pe răboj, însă nefiind ceva scris/precizat, el nu-şi mai amintea exact despre ce fusese vorba, ideea care îl făcuse să tresară, de plăcere, de uimire, de admiraţie – şi de dorinţa de a o împărtăşi celorlalţi, rămaşi în vatra satului… În cazul nostru, ideea ar fi că pînă la urmă, scrisul este ceva fără de care nu putem trăi şi nu ne putem simţi în deplinătatea noastră, un sprijin al firii şi nu mai puţin, al memoriei – şi un sprijin aproape fizic – ne sprijinim în condei! – cam în felul în care ciobanul cela, dezamăgit de răboj, îl va fi folosit ca bîtă, pentru a pleca mai departe, cu turma… Şi încă un lucru: să nu uităm că Moise, personajul cel mai important din Biblie, conducătorul evreilor în perioada lor cea mai dificilă, era un bălbăit, practic nu putea să comunice cu oamenii decît prin intermediul lui Aron, cumnatul său.  Cu toate acestea, a scris partea cea mai consistentă din textul Bibliei.

Fotografii