duminică, 25 mai 2014


Scriitorul zilei, Henriette Yvonne Stahl, n. 7 nov. 1900 - d. 25 mai 1982

  

Născută chiar la începutul secolului XX, într-o localitate din Lorena-Franţa, familia se naturalizează la Bucureşti, tatăl  H. Stahl, devenind stenograful lui N. Iorga şi prieten de-o viaţă. Sora sociologului H. H. Stahl, afiliat şcolii lui Dimitrie Gusti, Henriette-Yvonne, cu mari probleme de vitalitate încă de la naştere, face şcoala primară în particular, apoi liceul şi urmează actoria între 1922-1925. Debutează în 1931 şi în acelaşi an se căsătoreşte cu poetul Ion Vinea. Duce o viaţă sentimentală mai ciudată, în 1945 se cuplează cu mult mai tânărul Petru Dumitriu, pentru încă 10 ani şi tot ce urmează în viaţa ei particulară nu e lesne de urmărit şi poate nici de înţeles. Oricum ar sta lucrurile din acest punct de vedere, care mai puţin interesează, fapt este că autoarea se afirmase în proza ultimului deceniu interbelic, (apreciată de Ibrăileanu şi de Sadoveanu) - aşa că G. Călinescu îi consacră o coloană în Istoria sa, insistând pe observaţia de mediu social dar în principal pe tematica feministă, cu subiecte în care femeia are prim-planul atenţiei naratoarei, luptând pentru fericirea sa, dar în fapt dând frâu liber unei sexualităţi  ce nu are legături cu moralitatea şi cu rânduielile sociale.
Cu instalarea Regimului pro-bolşevic, urmează douăzeci de ani de interdicţie scriitoricească, iar reintegrarea se va face în anul 1965, cu  Fiul meu, omul;  în anul precedent apăruseră, cu modificări de circumstanţă, spre a deveni publicabile, poeziile lui Ion Vinea,  Ţara fântânilor - exemplarul de semnal l-a primit pe patul de moarte! -, în acelaşi an avusese loc reapariţia lui Doinaş, a lui Ovidiu Cotruş; H. Y. S. apare un an mai târziu, în serie cu Dragoş Vrânceanu, cu Adrian Maniu, cu alţi câţiva, printre care  şi  vecinul de stradă Vladimir Streinu. E de meditat asupra destinului acestor mari scriitori, nevoiţi să tacă - şi să se teamă! - iar unii să facă ani grei de puşcărie politică - în perioada cuprinsă între 45 şi 65 de ani, de maximă putere creativă la autor. N-ar fi aici o explicaţie că literatura română, la 1989, recuperând cât s-a vrut şi cum s-a putut din opera scriitorilor interbelici, nu a reuşit să devină chiar ce s-ar fi cuvenit?
Traducătoare de mare forţă stilistică, a îmbogăţit cultura noastră cu traducerea integrală a ciclului  Forsyte saga, dar şi cu  La răscruce de vânturi, însă a tradus şi din autori japonezi, din palmaresul ei neputând să lipsească tocmai literatura franceză: Maurice Brion, Andre Maurois... Câteva romane de-ale sale au apărut în Franţa, în traducere proprie.
Capodopera autoarei pare să fie romanul  Voica,  1924, având subiect din viaţa rurală (a trăit într-o familie de la ţară, în copilărie, din cauza sănătăţii precare), apărut în foileton în Viaţa Românească, apoi în volum, reeditat în 1947 şi pentru care în acel an a primit Premiul S.S.R.
În 1928 apăruse  Mătuşa Matilda, un grupaj de 4 nuvele, în 1934  Steaua Robilor, în 1965  Fratele meu, omul,  în 1971  Între zi şi noapte, iar în 1972 Pontiful.

Fotografia pe care o reproduc aici, preluată de pe Wikipedia, pare să fie de la sărbătorirea scriitoarei, la Sala oglinzilor USR, la vârsta de 80 de ani, ciocnind cu Eugen Jebeleanu, eternul vicepreşedinte al U.S.R..

***
S-a întâmplat să asist la lansarea romanului Între zi şi noapte, 19171, la Librăria Sadoveanu, invitat de redactorul de carte de la editura Minerva. Autoarea, a venit însoţită de o altă doamnă în vârstă, presupun a fi fost Alice Botez, totuşi cu 10 ani mai tânără decât sărbătorita. Amândouă numai spirit, aş spune, căci pierite fiziceşte, slabe-pergamentoase, aproape nişte fantome, cu priviri fosforescente, halucinate.  Le priveam eu însumi fără să clipesc: fascinante, apariţii neverosimile în plin ceauşism, translate ca de pe altă lume, cu vestimentaţia de zile mari, din anii 30, cele două "foste" sprijinindu-se una de alta, mai ales la modul simbolic. Fragile, însă bravând triumful, iar în fapt doar neînfricate, decise să înfrunte viscolul ostilităţilor ideologice...
Aflasem de concubinajul cu mult mai tânărul Petru Dumitriu, care o preluase fără ezitare de la Ion Vinea. Se spunea că aceşti doi mai vârstnici scriitori, care nu întrevedeau nici o şansă de a publica ei înşişi, îi relataseră lui P.D., poate că îi şi scriseseră într-o primă variantă, întâmplările din  Cronică de familie, romanul ce l-a făcut celebru pe Dumitriu, după ce mai înainte se prezentase lamentabil cu  Drum fără pulbere, romanul descalificant despre măreţele înfăptuiri ale Canalului Dunăre-Marea Neagră. Ceva trebuie să fi fost adevărat în tot ce se spunea. Şi am avut o confirmare directă, chiar din partea lui Petru Dumitriu, pe care l-am întrebat, la întâlnirea din Sala Odobescu, în preajma alegerilor prezidenţiale din 1992 (venise invitat de Iliescu...): Este adevărat că aţi semnat traducerea lui Hamlet, efectuată de Ion Vinea?. Răspunsul a fost afirmativ, fără alte detalii, fără vreun mea culpa, doar cu menţiunea cinică: "Dar cine trebuia să ştie a ştiut..."
Imobilul în care a trăit Henriette Yvonne Stahl, B-dul Pache Protopopescu nr, 89, pe faţada căruia există o placă memorială: "Aici a locuit şi scris scriitoarea Henriette Yvonne Stahl."

                                                                                                                        


Eugen Simion, n. 25 mai 1933

      
      

Prahovean din comuna Chiojdeanca, a făcut liceul la Ploieşti (coleg cu Nichita Stănescu), Filologia la Universitatea din Bucureşti, va fi timp de 5 ani cercetător la Institutul de Istorie şi Teorie Literară G. Călinescu, apoi redactor la Gazeta literară 1962-1968, iar între timp începe o frumoasă ascensiune în cariera universitară, cu o acoladă de 2 ani ca lector la Sorbona IV, 1971-1873. În 1993 devine membru al Academiei Române, al cărei preşedinte va fi între 1998-2006, după care trece ca director la Institutul Călinescu. În tandem cu Nicolae Manolescu, a acaparat prim-planul sectorului exegetic al vieţii literare de după 1960, la început cei doi universitari colaborând intens, despărţindu-se mai apoi, într-o meserie unde "nu-i loc pentru al doilea"... S-au contestat unul pe celălalt şi au dat argumente în plus celor care aveau şi alte motive să-i conteste.
Operă prodigioasă de critic şi istoric literar, autor de studii, eseuri, ţinând decenii la rând rubrică săptămânală în revistele literare; autor de manuale şcolare, coordonator al Dicţionarului general al literaturii române, în 7 volume, 2004 -2009. Editor al unei ediţii integrale a manuscriselor eminesciene în 36 volume anastatice. 
În ce mă priveşte, în afară de cronicile săptămânale, m-au interesat eseistica şi încă mai mult jurnalele autorului. Timpul trăirii, timpul mărturisirii, Întoarcerea autorului, Jurnalul german etc.

Opera literară: Proza lui Eminescu, 1964;Orientări în literatura contemporană, 1965;Eugen Lovinescu, scepticul mântuit - (Eugen Lovinescu, the Redeemed Skeptic), 1971 (ediţia a doua, 1994);Scriitori români de azi, I, 1974 (ediţia a doua, 1978);Scriitori români de azi, II, 1977;Timpul trăirii, timpul mărturisirii. Jurnal parizian, 1977, (a doua ediţie, 1979, a treia ediţie, 1986), 1983 - ediţia în limba maghiară;Dimineaţa poeţilor, 1980, (a doua ediţie, 1995, a treia ediţie, 1998).;Întoarcerea autorului, 1981, (a doua ediţie, 1993);Scriitori români de azi, III, 1983;Sfidarea retoricii, 1986;Scriitori români de azi, IV, 1989;Moartea lui Mercutio, 1993;Limba maternă şi limba poeziei - Cazul Christian W. Schenk, colecţia Phoenix 1993;Convorbiri cu Petru Dumitriu, 1994;Mircea Eliade, un spirit al amplitudinii, 1995;Fragmente critice, I, Scriitura publică, scriitura taciturnă, 1997;Fragmente critice, II, Demonul teoriei a obosit, Fundaţia „Scrisul Românesc” & Univers Enciclopedic, 1998;Fragmente critice, III, Fundaţia „Scrisul Românesc” & Univers Enciclopedic, 1999;Fragmente critice, IV, Univers Enciclopedic, 2000;Ficţiunea jurnalului intim, (3 volume), Editura Iri & Univers Enciclopedic, 2002. 
Citeşte mai mult:  despre Eugen Simion  coordonator al DGLR, proiect de el iniţiat şi dus la capăt "cu toate mijloacele", cum s-ar spune: http://www.observatorcultural.ro/Eugen-Simion-un-cal-troian-ramas-din-vremuri-de-curind-apuse*articleID_17298-articles_details.html;
 tot în chestiunea DGLR, citeşte mai jos textul meu: ADDENDA
E.S. se mărturiseşte, la 79 de ani:  http://www.jurnalul.ro/calendar/astazi-e-ziua-ta-eugen-simion-613693.htm; alte mărturisiri ale criticului, în 2011, la Academie: http://www.farafiltru.net/spovedania-lui-eugen-simion.html
***
În a sa Istorie critică, N. M. îi consacră lui E. S. nu mai puţin de 7 pagini: Un articol foarte bine condus analitic,  relevându-ne pe cel mai important comentator al literaturii contemporane, p. 1213, care ne-a oferit cea mai obiectivă panoramă a literaturii. Despre literatura mai veche a scris mai puţin, anume la începutul carierei critice, ocupându-se de Lovinescu, trecut sub tăcere de oficiali, apoi despre Eminescu, iar mai de curând, despre Mircea Eliade şi gerenaţia sa. Un critic cumpănit şi "democratic", însă prudent, care nu a lansat pe nimeni, ci a scris al doilea sau şi mai târziu, cînd valoarea unui autor era deja dovedită; astfel că exegezele lui Simion schiţează un început de sinteză despre autorii contemporani, adunate în celebrele volume de Scriitori români, cu adaosuri, reajustări în volumele următoate, pe măsură ce evoluţia autorului permitea reevaluări. Între abordările conservatoare şi stilul ludic-inventiv, a dovedit că-i favorizează pe tradiţionalişti. Echilibrat, a scris la fel despre oricine, practicând un stil fără riscuri, oarecum lipsit de nerv, de accente polemice, asemenea unei femei splendide dar frigide. Părând a-i acorda prioritatea în competiţie, în ultimele paragrafe, cu subtilitate, N. M îl trage mult în jos pe criticul-academician, recunoscând totuşi că în Jurnalul parizian, ca memorialist-prozator, E. S. dovedeşte alese înzestrări stilistice, de semnalat şi la alţi critici precum Valeriu Cristea, Matei Călinescu etc.

Ion Lazu: ADDENDA:

Stimate Dle Academician Eugen Simion,

Pentru a înlătura orice confuzie (căci ştiu că deţineţi alte nenumărate şi înalte funcţii, asemenea dlui Nicolae Manolescu, ale cărui funcţii în diferite comitete şi comiţii au fost înşirate de curînd în Gîndul – poate aveţi şi dvs la fel de multe, poate chiar mai multe, competiţia prietenească dintre dvs şi celălalt mare critic rămîne deschisă pînă la sfîrşit, sau…în eternitate…), precizez că mă adresez Dvs în calitatea pe care o aveţi de coordonator al Dicţionarului General al Scriitorilor Români, ed. Academiei, vol IV, literele L-O, apărut de curînd. Supărarea vine din chiar faptul că nu mă regăsesc în acest Dicţionar, deşi sunt autorul a 15 cărţi, dintre care 7 editate înainte de decembrie ’89. Faptul mi se pare fără mare semnificaţie în ce mă priveşte, dar cu consecinţe grave cînd e vorba de rostul acestor dicţionare, care se doresc, aşa cum şi precizaţi în Prefaţă, nişte instrumente de informare cu funcţie complexă, etc. despre scriitori, reviste, curente etc. Spun că pentru mine nu reprezintă cine ştie ce dramă deoarece, după ce figurasem în dicţionarele lui Mircea Iorgulescu şi Marian Popa, vajnicii noştri cercetători într-ale istoriei literare m-au pierdut pe parcurs, pentru bunul motiv că e mai lesne să faci dicţionare după alte dicţionare, de preferat după precedentul, nu? În cazul meu, “ghinionul” ar fi acela că nu apar nici în Dicţionarul Zaciu, care în schimb a avut drama lui, de care autorii au făcut atîta caz! Stopat/topit în 1984 şi reapărut abia în 1994 – am asistat la lansarea de la Centrul Cultural Român – autorii nu au reuşit niciodată să dea o explicaţie coerentă a faptului că au oprit informaţia la nivelul anilor 1982-83: nu numai comentariile, ci şi bibliografia, ceea ce este o mare inabilitate. Dl Zaciu n-a putut să-mi explice de ce a scos în faţă atîţia…ardeleni, numai pentru că participaseră la o traducere sau scriseseră ceva în colaborare (cinste lor şi pentru atît!); lipseau în schimb mari scriitori din Regat, s-au dat liste, nu revin, ar fi fastidios.
În cazul dicţionarelor pe care le coordonaţi, deşi aţi explicat foarte bine rostul lor, nu am reuşit să deduc ce metodă/metode şi mai ales ce surse aţi folosit în întocmirea sumarului/sumarelor. Listele de la uniunile de creaţie? Figurez din 1980 la Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti (autor pe atunci a 4 titluri). Fişele de autori de la bibliotecile principale din Capitală? La Biblioteca Academiei, dar şi la B.C.S şi la B.C.U. figurez cu cîte 10-12 titluri – lucru verificat de curând. Dicţionarele preexistente? Deja am amintit de cele două, ce-i drept datînd din anii 70. Who’s’who în România, care nu a avut abilitatea să folosească datele din Who’s’who in Europa? Cronicile din revistele literare? Au fost destule… Un singur exemplu – şi nu întîmplător, veţi vedea: la Veneticii, roman, 531 pagini, Ed. Vinea, 2002 au apărut nu mai puţin de 20 cronici literare, inculsiv în USA şi Basarabia, dar şi la Radio (două cronici şi trei interviuri), dar şi la TV (3 interviuri). La lansare, dna Ana Blandiana a spus: Sunt convinsă că această carte va intra în istoria literaturii. În Ziua literară s-a scris: „Veneticii, considerat unul dintre marile romane ale acestor ani”. În Meridianul românesc: „unul dintre marile romane cu care intrăm în noul mileniu”. În Viaţa Românească: „I.L. se înfăţişează ca un scriitor reprezentativ pentru întreaga literatură care se scrie de la război încoace”. Şi: „Veneticii şi autorul său ar trebui să intre în atenţia autorilor de manuale şcolare”. Afirmaţie reluată în revista Timpul, iunie 2005. (Vă rog să observaţi că nu iau în discuţie romanele  Ruptura şi Sălbaticul, apărute, ce-i drept, în 2004 şi respectiv 2005).
Să fiu bine înţeles: nu e vorba nicidecum despre poziţia autoruli I. L. în ierarhia scriitorimii române, ci e vorba de locul său cuvenit în Dicţionar. Atîta timp cît şi de data asta şi-au găsit locul aici şi nume despre care nici familia lor nu ştia că sunt scriitori… Înţelege toată lumea, de la un timp încoace, că fie scriitorul oricît de bun, de meritoriu, chiar de succes, nu ne mai aflăm pe vremea lui G. Călinescu, cînd te puteai aştepta măcar la o consemnare; acum autorii de istorii ale literaturii îşi iau libertatea de a scrie numai despre ce vor domniile lor, “certîndu-i“ prin omisiune pe cei… antipatizaţi. Să fie acesta încă un aspect al imprevizibilului postmodernism? Nu ne-am mira. Totuşi, dacă istoriile sunt până la urmă ochestiune  de preferinţe personale,  de la un Dicţionar academic ar fi de sperat măcar o corectă-minimă consemnare.
Nu le fac o vină colaboratorilor Dvs, practic nu-mi este clar pe cine ar trebui să dau vina; însă ceea ce mă nedumereşte este faptul că v-am dat cu autograf romanul Veneticii,531 pagini, Ed. Vinea, 2002 şi atunci nu-mi explic: nu aţi binevoit a citi nici măcar autograful? Era scris pe pag. 3, iar pe pagina 2, din stînga, imposibil de evitat: paragraful De acelaşi autor: - şi acolo figurează cele 12 titluri de pînă în 2002. Nu mi-am făcut propriu-zis iluzia că veţi avea răgazul să citiţi respectiva saga despre refugiul basarabenilor – însă pe de altă parte îmi este imposibil să înţeleg de ce, în calitatea Dvs de coordonator al Dicţionarelor…, nu v-aţi “autosesizat” cu privire la bibliografia autorului şi să fi recomandat  colaboratorilor să vadă despre ce e vorba…
Înclin să cred că am eu însumi o mică parte de vină: v-am întîlnit cîndva pe coridorul de la Casa Scînteii al României literare, aveam asupră-mi cîteva exemplare din romanul meu abia apărut Capcana de piatră, 1987 – al treilea roman pe care îl scoteam la editura Cartea românească – v-am salutat, însă nu am îndrăznit să vă ofer cartea. Mă luasem după o mărturisire scrisă a Dvs de prin anii ‘70, precum că nu vă place să primiţi cărţi cu autograf; pe cele care vă interesează vi le procuraţi singur, din librărie. Totuşi, în 2002, luat de val, cum i se poate întîmpla autorului după ce a lucrat 7 ani la un manuscris, am “greşit”, dîndu-vă acea carte cu autograf. Uitasem spusa lui Geo Bogza, izvorîtă poate dintr-o lungă (şi cinică) experienţă de bonz al literaturii socialiste: "Dragă, cărţile cu autograf nu se citesc niciodată…"
Încă o precizare: în cele nici 10 minute cît am putut răsfoi unicul volum aflat în librărie, luat din vitrină, al Dicţionarului IV, pe care îl căutasem în alte vreo 6 librării fără a-l găsi, (inclusiv la Cărtureşti şi la Muzeul literaturii, dar şi la Asociaţie), am constatat şi alte “scăpări”, despre care veţi auzi desigur de la cei (mulţi, din păcate) interesaţi... Aşa cum din Dicţionarul I, tot la o “repede ochire” aruncată cîndva, am constatat că lipseşte prozatorul de mare înzestrare Dumitru Alexandru, autor a 3 volume scoase de asemeni la Cartea românească, placheta de poezii Focuri iarna, cu prefaţă de Nichita Stănescu şi două romane: Mahalaua lunaticilor şi Filip ucenicul; în schimb există o Doina Alexandru, coautoare la… nu mai ştiu ce. Nu s-ar fi cuvenit o Addenda la vol II, rectificînd din mers omisiunile din vol. I?. Ş.a.m.d.
Dle profesor, ca persoană particulară (am lucrat 40 de ani în geologie şi m-am dezinteresat de luptele pentru ierarhie în cîmpul literaturii, scriindu-mi cărţile şi doar atît), aştept de la Domnia Voastră, tot pe cale particulară, un răspuns, o explicaţie a acestei rele-neglijente gestionări a unei lucrări fundamentale, pentru care v-aţi asumat răspunderea.

Cu stimă, Ion Lazu


Poezia zilei, Adrian Popescu, n. 24 mai  1947       

Arsura

Carnea mea toată e o lumânare
Dar eu sint flacără intr-un cerc străveziu, 
Ca pasarile, mort, voi cântări mai mult decat viu.
Ochiul arzând se hrăneşte cu ceară
Si face un strop de rouă fierbinte..
Odata am stiut sa zbor, odată, 
Dovada n-am, dar imi aduc aminte.
Trupul meu tot e o lumânare
Dupa ce se va fi scurs tot in ţărână
Si flacara se va topi in albastru, 
Veti mai simti o arsura pe mână.
                  

Alţi scriitori:
Remus Luca, n. 1923
Ştefan Bănulescu, m.1998
Şt.Aug. Doinaş, m. 2002



Ion Lazu - O pagină de Jurnal, 2000
2 febr. Poziţia ochelarilor pe nas. Scăpaţi de etuva dictaturii, gesturile şi atitudinile noastre sunt mai libere, au căpătat lejeritate democratică.
Ce observăm, în pestriţăria comportamentelor oamenilor politici, când apar în public, mai exact spus în faţa camerelor de luat vederi? Le alunecă ochelarii pe nas. Lui Ion Iliescu citind liste feseniste. Ni s-a părut legat de emoţiile momentului, de miza prea mare. Îl simţeam tremurînd mai abitir decît noi, pe dedesubt. Apoi, în stilul personal, care-i individualiza, toţi oamenii politici din vîrful trebii: Văcăroiu, Ciorbea, Vasile, Isărescu, să observaţi dumneavostră, îşi aşază cu aplicaţie ochelarii la rădăcina nasului: Văcăroiu ca un activist unsuros, Ciorbea ca un premiant tare ambiţios, Vasile geambăşeşte, Isărescu precum un cămătar. Pînă şi dl Emil are un joc cu ochelarii. Or, ce înseamnă asta, dacă psihanalizăm gestul? Că respectivii, or fi ei excepţionali, premianţi, doctoranzi şi orice alt titlu pe drumul pieptiş către academie, dar nu au strop de simţ practic. Nouă ne arde buza de oameni cu picioarele pe pămînt şi cu ochelarii temeinic plasaţi pe nas, cînd ne citesc la tv cifrele costelive ale bugetului, procentele, inflaţia. În proporţie de 99% bănuiala mea că tocmai simţul practic le lipsea s-a adeverit, prea curînd... Dacă sunt atît de neîndemînateci că nu şi-i pot modela singuri, ca să le stea neclintiţi pe faţă, în orice poziţie, chiar şi cu capul în jos, chiar şi în aparatele de testare ale cosmonauţilor, de ce nu-şi dau ochelarii la un specialist: domnule, fii bun să mi-i faci să stea ca lumea, măcar să nu-mi alunece pe nas în timpul simplului gest de a citi! Dar se pare că nici cei din preajma acestor lideri, adjuncţii lor, consilierii, staff-ul, cum se zice, nu au spirit de observaţie, ori le lipseşte iniţiativa, dacă nu cumva le lipseşte curajul simplu de a veni cu soluţia salvatoare pentru imaginea şefului. Te-ar lăsa un vînzător de ochelari neamţ să pleci din magazinul lui fără să ţi-i potrivească ”neclintiţi”?! Pentru că, domnilor, ochelariştii nemţi parcă s-au născut cu ochelarii pe chip, ei au şi poartă un fel de ochelari ce fac parte din structura lor, de carne şi sînge, pe cînd la noi ochelarii nu ţi se aşază de-adevăratelea nici spre bătrîneţe, cînd te-ai instalat definitiv în scaunul de prim om al ţării. Tranziţia pe nas a ochelarilor.
6 febr. Nu e greu să convingi massele, un întreg popor – şi chiar mai mult, să-l fanatizezi - dacă eşti un mare monstru diabolic precum Hitlet, Stalin, Mao, Kim Ir Sen şi dacă ai la îndemînă sistemul propagandistic şi pe cel de represiune; nu e greu să convingi doi trei cititori compatrioţi că ai talent dacă eşti un mic monstru egolatru, neiubind pe nimeni, precum aceşti noi poeţi vechi, A.P. şi CVT…
Să fii singur pe lume cu Dumnezeu, ca sihaştrii, ca Angela M., asta ce vrea să însemne? Că îţi imaginezi lumea cealaltă tot aşa: tu şi Dumnezeu. Or, paradisul în exclusivitate este un paradox. El e înţeles ca loc al bucuriei în comuniune a tuturor sufletelor eliberate de povara şi constrîngerile trupului, dornice să se încînte unul de altul, anume pentru că Dzeu ne-a făcut atît de diferiţi sufleteşte…
Vine Lidia de la Naţional, a văzut Moartea unui comis voiajor, regia Horea Popescu; în sală, numai pesederişti, tot staful, inclusiv Ion Iliescu. Pe scenă numai actori roşii, deja cunoscuţi, probabil toţi colaboratori secu. Revine acasă tuflită.
Ieri la prînz o aud: A murit Florenţa Albu! Cum? Apoi citesc în Rom. liberă. Au şi incinerat-o, la ora 13! O văzusem după Anul Nou, după ce citisem două pagini din jurnalul ei. Se gîndea la al doilea volum, după Zidul martor. 65 de ani. Operaţie pe cord.
(din Gândirea înceată, în manuscris)            
Va urma 



Vestea bună: A apărut la Ed. Idee europeană, 2014 o nouă ediţie, a IV-a, a romanului Veneticii de Ion Lazu.




O, ce veste minunată: a apărut la Editura "Ideea europeană", o nouă ediţie, a IV-a, a romanului "Veneticii", de Ion Lazu. Ne spune scriitorul Ion Murgeanu ce inseamnă pentru istoria noastră si pentru literatura noastră romanul "Veneticii":
"În Veneticii, un roman de 534 de pagini ... Ion Lazu ... povesteşte sau scrie istoria Basarabei din fapte mărunte, folosind ca pretext o familie, a sa proprie, devenită în acest fel exponenţială. Până la el nu prea ştiam clar ce era, ce a fost şi ce este, cu aceşti basarabeni vărsaţi peste tot, în teritoriu, şi mai ales în Oltenia. Cărei clipe „strategice” s-a datorat lucrul acesta. ... Dl Lazu găseşte formula insolită a unui roman scris în două registre, şi-n două „ape” de fapt, căci narat cu acribia unui diarist, care nu-şi uită „zlele şi nopţile” vieţii sale, plasându-le cu subtilitate acţiunii romaneşti, subliniind detaliul semnificativ, insistând să apese pe semnificant.
Un ordin guvernamental de azi pe mâine i-a mutat pe românii din Basarabia în România după ultimatimul sovietic din iunie 1940. Dacă a fost bine gândit, corect sau incorect ordinul, rămâne să apreciem mai întâi cât de corectă a fost cedarea fără luptă a Basarabiei, din acel moment de confuzie generală; cu acest minimorum de faptă, s-au simţit datori guvernanţii faţă de Basarabia răpită dar mai ales cedată, ferindu-şi în ultimă instanţă conaţionalii, de barbaria năvălitorilor stepei, din moment ce, din Consiliul de Coroană, unde s-a cedat fără luptă, numai istoricul N. Iorga ar fi părăsit şedinţa consternat: „Fără luptă? Aşa ceva în istorie nu s-a mai văzut!”
Basarabenii au fost nevoiţi să-şi părăsească ţinutul („baştina”, cum spun ei), casele şi agoniseala aproape pe fugă, să nu-i surprindă hoarda din urmă…În Veneticii, scriitorul Ion Lazu dezvolă această poveste a exodului, titrând-o de la bun început ca pe-o imensă dramă în mişcare… Basarabenii mutaţi „la ordin” din locul lor natal (iar ordinul nu se discuta!) vor rămâne după lungul lor exod, într-o ţară din multe puncte ca şi străină, nişte „venetici”. Ei se vor mai întâlni prin pieţe şi iarmaroace, prizându-se între ei, de departe, şi reluând eposul transmigraţiei colective şi fugitive, în inserturi orale. Ca să nu mai spunem că ironia sorţii îi face să populeze Oltenia, pe care ei oricum nu o agreau dinainte, datorită jandarmilor duri (sau prea milităroşi, dacă vreţi), pe care România Mare îi trimisese să monitorizeze, după Marea Unire, ţinutul de graniţă, dintre Prut şi Nistru…"



Fotografii şi Note pe biletul de tren spre Buşteni...




...maci printre traverse, maci pe terasamente, risipiţi peste tot, măceşi, rosa canina, tufe, jerbe răsfirate...sălcioară înflorită, argintie, înmiresmând de la orice depărtare, tufe albe de soc, asemenea unor acoperişe în pantă.. oi printre livezi, capre asaltând gardurile cu lăstărişuri, cruci la o răspântie de drumeaguri, salcâmi înfloriţi, perdele de salcâmi intercalate între păduri de foioase..., rapiţă galbenă, punctând ici şi colo, în contrapunct cu macii, cu măceşii...pointilismul sincron cu apariţia trenului, cu mişcarea rapidă în peisaj...pâlcuri albe de codiţa şoricelului, pete prelungite de mişcare, precum ochii câmpului din picturile lui Ţuculescu...dar ce văd... bălţi pe tarlale, dar şi lacurile dinspre Mogoşoaia, dinspre Snagov, cu grafia firelor de trestie uscată, din anul trecut..., din nou pete galbene, să fie rapiţa? locuri virane în peisaj, tarlale nelucrate, rămase pârloagă, bătătorite, netede ca-n palmă, fără măcar iarba necesară turmelor, care pe-aici nu lipsesc...ne strecurămca printr-un tunel al culorilor, al naturii în plină înflorire... numai albină de-ai fi, să ieu la rând toate inflorescenţele, să sugi nectar parfumat, să-ţi încarci aripile de polen...cirezi de vite bălţate,  şarcul unei stâne, un câine postat popândău la colţul stânii...o spuzeală a pajiştilor, alb pulverizat în mii de stropi - să fie muşeţelul în floare? ... şi de-acum, pelângă terasament, mici tufe băţoase de lumânărică...Bărăgan, pământ cu flori...Şi, în oboseala atenţiei, punctele de reper în peisaj: râul Prahova, dealurile rîpoase din preajma Câmpinei, aflorimentele de gresii, alte râpi, de data asta roşii, la Breaza-Comarnic, apoi stratele de Sinaia, oblice, contorsionate, chinurile scoarţei terestre, geologice, mezozoice, până să apară speciile din care se trage Homo sapiens...La Buşteni, unde descindem, deja în creierul munţilor, cu Caraimanul străzuind deasupra, constatăm că de fapt ne-am întors în timp cu măcar o lună: aici: merii în floare, boscheţi de liliac mândru rotat, castani în floare, peluze cupăpădie galbenă în floare. Îmi amintesc: ani şi ani la rând, plecând din Bucureşti în campaniile mele, ajungeam într-o Bucovină unde vegetaţia era cu cel puţin o lună întârziera. Trăiam o a doua primăvară. Să luăm în calcul vreo 40 de primăveri duble, numărul campaniilor mele geologice... Amintiri resuscitate brusc, cu aceste călătorii de o zi la Sinaia, Buşteni, Predeal...


Adăugaţi o legendă


Adăugaţi o legendă



Adăugaţi o legendă

Adăugaţi o legendă







Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu