marți, 1 aprilie 2014

Scriitorul zilei: Octavian Goga, n. 1 aprilie 1881 - d. 6 mai 1938

      
Fiu al preotului Iosif Goga din Răşinarii Sibiului, ce colabora cu articole la Telegraful român şi al învăţătoarei Aurelia Bratu care scria versuri, Octavian Goga şi-a făcut clasele primare în satul natal, a continuat la liceul maghiar din Sibiu, dar în urma unui conflict cu dascălii săi a trebuit să se transfere, împreună cu colegul său Ioan Lupaş, viitorul mare istoric, la liceul din Braşov. Şi-a făcut studiile universitare la Budapesta pe care le-a desăvârşit la Berlin. Din 1905 făcea parte din redacţia Luceafărului din Sibiu, unde debutase. În acelaşi an primeşte premiul Academiei pentru volumul Poezii. A publicat sub mai multe pseudonime, explicabil datorită faptului că Ardealul era sub stăpânirea Imperiului bicefal. A participat ca voluntar, împreună cu fratele său Eugen, la luptele din Cadrilater.
După Unirea cu Ţara, a făcut mare carieră politică, a fost de mai multe ori ministru, pentru scurtă vreme chiar prim-ministru. A decedat la doar 57 de ani, la reşedinţa din Ciucea, unde acum se află o casă memorială.
Poetul "pătimirii noastre", a cărui poezie a avut un imens impact asupra cititorilor din epocă, a fost un om politic controversat, într-o perioadă de mare fierbere a ideilor naţionale, nu doar în România interbelică, ci care încingeau spiritele întregii Europe unde fusese lichidat imperiul Austro-ungar şi  se căutau formule statale conforme graniţelor nou create. Ca poet, a fost marcat de ceea ce trăise în satul transilvan, a cântat suferinţa plugarului asuprit de honvezi şi, pe urmele lui Coşbuc, a căutat să dea glas aspiraţiilor celor mai arzătoare ale conaţionalilir oprimaţi de secole în străbuna vatră a românismului. Ca şi Rebreanu, ca şi alţi mari ardeleni, a militat pentru idealurile sociale ale ţăranului transilvan. Adolescent fiind, în gazdă la Sibiu, îl zărea uneori, de la fereastră pe poetul George Coşbuc, pe atunci director al revistei Luceafărul şi s-a identificat cu idealurile luptei pentru emancipare şi Unire.
Activitatea sa politică, ideile pentru care militase l-au făcut dezagreabil pentru regimul pro-bolşevic instaurat după 1946. Pentru motive propagandistice marile personalităăţi ale interbelicului au fost radiate, fie că se mai aflau în viaţă, fie că părăsiseră scena vieţii. S-a dorit o tabula rasa, în loc fiind instalaţi reprezentanţii Cominternului, alogeni alăptaţi la Moscova şi care veniseră să facă o carieră sigură la vârf, pe de-a gata.
Se întâmplă însă în literatură/în artă un fapt minunat, dincolo de conjuncturi, de resentimente, chiar de greşeli şi vini omeneşti, greu de trecut cu vederea de contemporani: anume că ideile acelui timp şi-au încheiat jocul lor istoric, acţiunile lui Goga, care pe mulţi îi nemulţumiseră, s-au prescris - omul politic, aruncat la mal de evenimente se retrăsese, dezgustat, la Ciucea - şi disconfortul sufletesc i-a grăbit sfârşitul. În schimb poeziile sale, pornite din sentiment, din iubirea sinceră de semenii săi năpăstuiţi au rămas valabile şi se citesc cu omenească implicare. Omul are destinul său, mereu "sub vremi", în schimb opera se supune altor legi, ale frumosului etern.



Poezia zilei: Octavian Goga

 Noi

La noi sunt codri verzi de brad
Şi câmpuri de mătasă;
La noi atâţia fluturi sunt,
Şi-atâta jale-n casă.
Privighetori din alte ţări
Vin doina să ne-asculte;
La noi sunt cântece şi flori
Şi lacrimi multe, multe...

Pe boltă, sus, e mai aprins,
La noi, bătrânul soare,
De când pe plaiurile noastre
Nu pentru noi răsare..
La noi de jale povestesc
A codrilor desişuri,
Şi jale duce Murăşul,
Şi duc tustrele Crişuri.

La noi nevestele plângând
Sporesc pe fus fuiorul,
Şi-mbrăţişându-şi jalea plâng
Şi tata, şi feciorul.
Sub cerul nostru-nduioşat
E mai domoală hora,
Căci cântecele noastre plâng
În ochii tuturora.

Şi fluturii sunt mai sfioşi
Când zboară-n zări albastre,
Doar roua de pe trandafiri
E lacrimi de-ale noastre.
Iar codrii ce-nfrăţiţi cu noi
Îşi înfioară sânul
Spun că din lacrimi e-mpletit
Şi Oltul, biet, bătrânul...

Avem un vis neîmplinit,
Copil al suferinţii,
De jalea lui ne-au răposat
Şi moşii, şi părinţii...
Din vremi uitate, de demult,
Gemând de grele patimi,
Deşertăciunea unui vis
Noi o stropim cu lacrimi...
 ***



Alţi scriitori:
Mircea Florian, n. 1888
Al. Al. Philippide, n. 1900
Gh. Pituţ, n. 1940
Gabriela Adameşteanu, n. 1942



Ion Lazu - O pagină de jurnal 1998
1 aprilie. Aseară partidă mai lungă de gramatică cu A.; merge, ne descurcăm, ajungem la poante, se pare că A. a descoperit partea atractivă a analizei gramaticale, avînd el o inteligenţă vie, suplă.
Nu e nimic mai interesant la om decît felul cum îl vezi prima dată şi cum n-ai să-l mai vezi după aceea. Te surprind anumite trăsături, gesturi etc, ai zice că n-ai mai văzut aşa ceva niciodată. Îţi spui că ar merita să le cercetezi cu de-amănuntul, pe îndelete. Dar persoana se mişcă din faţa ta, dispare. Sprîncene arcate. Ochi migdalaţi, un nas aristocratic, buze nervoase. Trei inele pe degetele mîinii stîngi, două pe cealaltă. Conştiinţa de sine a unei femei tinere, arătoase. Soră cu cea de alături, cu care vorbea? Ce crede ea despre sine? Despre bărbaţi, în timp ce îşi mută privirile prin preajmă. Poate iubi un copil spelb? O mătuşă ramolită?
Ieri trec pe la Vinea, Ţone plecat la Ploieşti, nu renunţă la ideea de a fi peste tot pe unde e viaţă literară, vrea să se facă ştiut, să cunoască pe toţi, să înceapă relaţii, promite cărţi, apariţii în revista lui. Însă, surpriză: Albumul Vinea a apărut, idem Urmuz. A chemat-o pe Mihaela Gheorghe să-l ajute. Geta la telefon cu Petre Stoica, află că mai bine că nu au trimis celelalte cărţi la Tîrg, a fost dezastru, s-au furat cărţile din prima zi, organizare la pămînt, tipic românească. Să ne ocupăm de zilele Vinea, de celelalte tîrguri.
2 apr. Lidia: mama ei era veselă, comunicativă, inversul omului încuiat, ursuz, ciufut;  avea mult haz, ea şi fratele Ionel i-au înveselit copilăria, o făceau mereu să rîdă. Poşetă dezmăţată, mâncare bolnavă...lucruri de astea.
Vine Paştele şi nu se simte nimic în aer. Copacii au înflorit, vrînd-nevrînd. Dar unde e însufleţirea cu care se aşteaptă sărbătorile?
Ciudat? Sau dimpotrivă, firesc: lucrez într-un birou în care, în afară de Cornel P. niciunul dintre colegi nu a citit vreuna dintre cărţile mele. Mi-e teamă că nu-i vorba doar de dezinteres ci de ceva mai grav: invidie, ranchiună, frustrare, mai ştiu eu ce altceva. E drept, au răsfoit albumul. Ieri, Erika M., de faţă cu ei, parcă simţind cum stau lucrurile, vorbea elogios de album, de prefaţa lui strălucită, de pozele mari pe care le-am expus cîndva şi pe care le-ar vedea expuse undeva în centrul urbei, de ce nu la TNB?
Visul, dovadă a necesităţii ficţiunii şi vădind capacitatea subconştientului de a crea naraţiuni cu aspecte ale lumii interioare, într-o formă simbolică. Arta nu e doar evadare în fantezie, ci şi cunoaştere profundă, intuitivă...

Va urma


Fotografii...


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu