Scriitorul zilei Daniel Corbu , n. 6 aprilie 1953.

   

                       

Poet optzecist din plutonul fruntaş, Daniel Corbu s-a născut la Tg. Neamţ şi, urmând Filologia bucureşteană la fără frecvenţă (absolvită în 1983, când a şi debutat în volum) şi-a câştigat existenţa îndeplinind cele mai diferite profesiuni. Instructor cultural la Tg. Neamţ din 1984, în 1998 s-a mutat la Iaşi, ca muzeograf la Bojdeunca lui Creangă, apoi la Casa Pogor. Mereu cu iniţiative de animator cultural, a fondat edituri, reviste (Panteon, Feed Back), a organizat Festivaluri, colocvii naţionale ale Noii Avangarde. Şi în tot acest timp a scris şi a publicat volume de poezii. S-a preocupat de promovarea colegilor de generaţie optzecistă, scriind studii pe această temă a postmodernismului, la concurenţă cu Mircea Cărtărescu, dintre poeţii preocupaţi de mişcările literare şi cu colegii exegeţi ai generaţiei: Radu G. Ţeposu, Ion Bogdan Lefter etc.

Un demers liric foarte personal, bine timbrat, o retorică mereu surprinzătoare, cu inserturi mărturisitoare, neaşteptate, proaspete, de-o sinceritate emoţionantă. Cu ceva witmanian în scriitură: un om cu taina lui, mişcându-se printre semenii săi, în căutarea clipei de graţie, când celălalt poate să-ţi primească mesajul. Pentru că, dincolo de aspectul formal, postmodern al poeziei, miza rămâne de fiecare dată spunerea de sine: "Sunt cel ce aprinde ruguri de vorbe...", ori: "cântece din nordul meu / răsărite ca florile din inimă..."

Poezia zilei: Daniel Corbu

Încoronarea cu lacrimi

Multa vreme mi-am imaginat poezia: o femeie privind
printr-o fereastră.
Multa vreme am crezut că privind prea mult
frumuseţea
voi orbi.
Îmi spuneam: de m-aş învinge mereu
fără martori şi fără fast
de m-aş învinge în fiece clipă!
Dar cineva îmi arăta cu degetul instrumentele de
făurit duminici
felinarele de înaintat în deşert
altcineva tocmai descoperise complotul lucrurilor
mărunte
asupra privirilor mele
prietenii răsturnau pe trotuar valize cu îngeri
serile îmi pregăteau încoronarea cu lacrimi
si nu ştiam cum să te mai mint moarte
care ani de-a rîndul ai acoperit spaţiile albe din
poemele mele
îţi cîntam litanii cîntece din nordul meu
răsărite ca florile din inimă
singur îmi încurajam călătoria pe cruci
si mă vindecam de muşcătura atîtor cuvinte
otrăvite.

Cînd vei citi acestea cititorule
eu demult voi fi plecat prin alte poeme

Poezie: Intrarea în scenă, 1984; Plimbarea prin flăcări, 1988; Preludii pentru trompetă şi patru pereţi, 1992; Documentele haosului, 1993; Spre Fericitul Nicăieri, 1995; Cîntece de amăgit întunericul, 1996; Manualul Bunului Singuratic, 1997; Duminica fără sfîrşit, 1998; Cartea urmelor, 2001; Evanghelia după Corbu şi alte poeme, 2006; Refugii postmoderne, 2007; Eonul Marelui Desant, antologie, ediţie critică, 2007...

Alţi scriitori:

Bogdan Amaru, n. 1907

Emilia Şt. Milicescu, n. 1908

Al. George, n. 1930

Virgil Carianopol, m. 1984

Ion Lazu - O pagină de jurnal, 1998

23 mai. “Ipocrit lector!”, pînă cînd să mai răbdăm teroarea ta? Să creăm personaje, să intrăm în jocul convenţiilor, autorul se face că ştie ce e în capul şi-n sufletul a zeci şi sute de oameni din locuri şi timpuri diferite, iar lectorul se preface a–l crede cînd citeşte ce le pune în seamă – de parcă această convenţie ni i-ar învia, pe un ecran. Să nu iasă niciodată la lumină faptul că totul e doar implicare şi imaginaţie şi că a imagina înseamnă a trăi?!

Şi de unde această convenţie-minciună: “asemănările cu persoane reale nu pot fi decît întămplătoare”, deci fără intenţia autorului. Dar poate fi autorul neintenţionat? Există literatură serioasă care să nu fi fost drămuită milimetric cu privire la toate efectele posibile? Ipocrizia este o pură convenţie între autor şi cititori. Or, dacă nici personajele nici faptele nu sunt deloc întîmplătoare, cu atît mai puţin tot rerstul, care e de fapt mult mai important: viaţă lăuntrică, semnificaţii. Aşa încît oricum ai întoarce lucrurile, autorul este foarte “vinovat” anume pentru efortul lui de a-i arăta pe oameni aşa cum sunt cu adevărat…

Am rămas în România, deşi am avut efectiv oferta de a mă stabili în Luxemburg, în 1979, în 1981, când nu eram căsătorit,  cum de altfel şi Lidia s-a întors de la Chicago în 88, deşi îl avea cu ea pe Andrei. Asta pentru că toţi oamenii la care ţineam eu se aflau în România comunistă şi pentru că presupuneam că mulţi oameni care merită să fie respectaţi, chiar admiraţi, trăiesc cu - dar mai ales fără - voia lor sub dictatură. Iar dincolo de ei, toţi ceilalţi conaţionali care, fără a beneficia de calităţi deosebite, demne de a fi admirate, nu aveau nici o vină explicită în afară de resemnarea, de fatalismul omului obişnuit, trăitor sub vremi. Ca să nu spun că a părăsi România pe atunci era interzis de lege...

A scrie vine din nevoia de a atesta un fapt, un gînd, o impresie, un sentiment, sau doar o stare de spirit. Înainte de scriere fusese însemnarea pe răboj, în grindă… După ce ai atestat/încrestat faptul, poţi amîna să comunici aceste constatări semenilor. O amînare, pe temeiul încrederii în propria memorie. O amînare augmentată-surdinizată de mulţumirea că un pas foarte important a fost deja făcut. Conservarea informaţiei, însă în vederea unei comunicări complete a semnificaţiilor, cînd lucrul va deveni posibil. Această prezervare a informaţiei este deja un bun cîştigat. 

Va urma

Fotografii...

Adăugaţi o legendă