Scriitorul zilei: 15 martie: Tudor Măinescu, n. 23 februarie 1892 - d. 15 martie 1977

De felul său din Caracal, ca fiu de funcţionar şi-a făcut şcoala, apoi liceul în Caracal, Craiova, Bucureşti, Mizil, Galaţi, după care s-a perindat pe la medicină, Conservator, ca să termina Dreptul, la Iaşi şi Bucureşti. Cariera de avocat îl poartă şi ea prin diverse alte târguri regăţene, inclusiv la tribunalul Slatina, după care ajunge  la Curtea de Apel din Bucureşti. Toate aceste peregrinări locative, dar şi propriu-zis cariera de avocat îl vor fi făcut să nu mai ia lucrurile în grav, să privească spre aspectele mai trecătoare ale vieţii.

Aşa se face că s-a evidenţiat în poezia  de nişă, satirică, încurajat de George Topânceanu, oarecum în siajul altui confrate: Cincinat Pavelescu, scriind cronici rimate, satire, epigrame, poezii la  concurenţă cu ocazionalul şi anecdoticul, dar şi schiţe vesele, literatură ironică-unoristică pentru copii, la care se adaugă traduceri din literatura  lumii, sectorul ei amuzant, care bine-dispune pe cititor... Şi poezii în formă fixă, chiar sonete, câteva mai mult decât onorabile.

Câteva titluri: O picătură de parfum, 1929, Surâs, 1931, Flori şi ghimpi, 1956, Bagaje uşoare, 1961, Florile vieţii, 1962, Versuri clare, 1965, Schiţe oarecum vesele, 1966, Soare cu dinţi, 1972...

Cum se vede şi din titluri, autorul mereu jovial, destins, bonom, s-a amuzat să scrie clar, să nu ia în grav nimic din ce se întâmplă în preajmă; probabil ca formă de fugă din lumea tribunalelor, unde desigur altfel se puneau problemele...

 ***

Pe str. Sf. Constantin Nr. 13-A există o placă memorială pentru scriitorul Tudor Măinescu; de cealaltă parte a intrării, am pus o plcă memorială pentru scriitoarea Ticu Archip.

Alţi scriitori:

Ernest Bernea, n. 1905

Gh. Brăescu, m. 1949

Vasile Speranţa, m. 1996

Poezia zilei

Ion Lazu - O pagină de Jurnal, 1997     

25 dec. 97.  Tanti M.: Că mama m-a dat mai devreme la şcoală pentru că îi băteam pe fraţii mai mici. Nimic din ce mi-a povestit mama nu confirmă, ba dimpotrivă. Acum părinţii mei nu mai sunt, ca să-i pot întreba. Dar în fond e de crezut? Aveam 6 ani şi ceva. Şi exista fratele meu mai mare, Mişulică, el făcea legea între noi copiii, când părinţii nu ne aveau sub observaţie. Pe cine să fi bătut: pe soră-mea Anişoara, sau pe Gelu, care nu avea pe-atunci decît un an şi ceva? Să-i spui astea mătuşii e absolut inutil: ea ştie, aşa i s-a spus, ce interes ar avea să mintă? Aş deschide o discuţie penibilă. Aşa că de fiecare dată trec peste incident, mă fac a nu da importanţă, deşi îmi e clară premeditarea ei. Probabil că în acest fel, îi dau satisfacţie: că m-a înţepat, că am înghiţit-o şi de data asta. Greu de spus ce e în mintea bietei femei. Tata a spus în cîteva ocazii, către mai mulţi că m-a dat mai devreme la şcoală pentru că dna învăţătoare Tătaru, basarabeancă de-a noastră, m-a primit şi pentru că eu m-am rugat să merg şi eu cu Mişulică, mai ales aflând că el a ieşit premiant.

Ce mai aflu de la tanti M.? Că unchiul M. i-a spus că pe vremea copilăriei aveam mereu buzunarele pline cu diverse lucruri găsite pe jos. Or, asta poate să fie adevărat, mai ridic şi acum de jos un cui bun, o agrafă, o piuliţă… (Mi-l aduc aminte pe prietenul sculptor Constantin Popovici, care a recuperat un cui de 7 de pe trotuarul din faţa magazinului Leonida, la cea mai aglomerată oră a zilei...)

La Augustina în casă, văd expus unul dintre biletele pe care i le lăsa Constantin cînd pleca ici-colo, prin atelier, scrise pe cartoane, cu litere mari: Sunt la cimitir. (Şi îmi amintesc contextul: curăţase crucile de piatră ale părinţilor săi, sculptorul Grigore Popovici şi pictoriţa Adela Popovici, cruci de piatră tot de C. P. făcute, însă cu zeci de ani în urmă, deci înnegrite, îmbâcsite.  Le-am revăzut de curând, în cimitirul Sf. Vineri: albe, curate, sobre, artistic lucrate.)

(din Lamentaţiile Uitucului, în manuscris)

Va urma

Fotografii, la zi...