Scriitorul zilei: Alexei Mateevici, n.14 martie 1888 - d. 24 august 1917

Limba noastră

Limba noastră-i o comoară

În adâncuri infundată,

Un şirag de piatră rară

Pe moşie revărsată.

                                  

Limba noastră-i foc ce arde

Într-un neam ce fără veste

S-a trezit din somn de moarte,

Ca viteazul din poveste.

Limba noastră-i numai cântec,

Doina dorurilor noastre,

Roi de fulgere ce spintec

Nouri negri, zări albastre.

Limba noastră-i graiul pâinii,

Când de vânt se mişcă vara;

În rostirea ei bătrânii

Cu sudori sfinţit-au ţara.

Limba noastră-i frunza verde,

Zbuciumul din codri veşnici,

Nistrul lin, ce-n valuri pierde

Ai luceferilor sfeşnici.

Limba noastră-s vechi izvoade,

Povestiri din alte vremuri;

Şi citindu-le-nşirate,

Te-nfiori adânc şi tremuri.

Limba noastră îi aleasă

Să ridice slavă-n ceruri,

Să ne spuie-n hram ş-acasă

Veşnicele adevăruri.

Limba noastră-i limbă sfântă,

Limba vechilor cazanii,

Care-o plâng şi care-o cântă

Pe la vatra lor ţăranii.

Înviaţi-vă dar graiul

Ruginit de multa vreme,

Ştergeţi slimul, mucegaiul

Al uitării-n care geme.

Strângeti piatra lucitoare,

Ce din soare se aprinde,

Şi-ţi avea în revărsare

Un potop nou de cuvinte.

Nu veţi plânge-atunci amarnic

Că vi-i limba prea săracă

Şi-ţi vedea cât îi de darnic

Graiul ţării noastre dragă.

            

Răsări-va o comoară

În adâncuri înfundată,

Un şirag de piatră rară

Pe moşie revărsată.

          Chişinău,17 iulie 1917

***

Născut  la Căinari, sat pe malul drept al Nistrului, ca fiu al unui preot şi al unei fiice de protopop, familia se mută după 5 ani în satul Zaim, unde viitorul poet îşi petrece copilăria, într-o ambianţă românească, păstrătoare a tradiţiilor neamului. Va face şcoala primară în localitate, apoi şcoala teologică de la Chişinău, absolvită în 1902 "cum laude": Urmează seminarul, terminat în 1910 după care merge la Academia teologică din Kiev, unde îşi desăvârşeşte pregătirea telogică dar şi cercetările privind moştenirea culturală românească, până în anul 1914, când revine la Chişinău, deja căsătorit. 

Încă din 1907 publicase poezii şi articole pe teme de folclor, limbă şi credinţă. O activitate febrilă, mai ales în anul 1917, când scrie numeroase poezii, studii telogice şi filologice. Limba noastră este scrisă pe data de 17 iulie, iar după nici o lună va deceda, la numai 29 de ani, bolnav de tifos exantematic, în condiţiile războiului.  N-a mai apucat să trăiască, precum ar fi meritat din plin, bucuria Unirii din anul ce avea să vină, nici celelalte bucurii şi pătimiri ale neamului urgisit din care s-a ridicat şi pentru care a vibrat ca nimeni altul. Poezia Limba noastră este nu doar capodopera poetului basarabean, ştiută pe dinafară de toţi românii de pretutindeni, murmurată în clipe de adevărată spiritualitate, ci este poate cea mai frumoasă odă ridicată limbii române, de când s-a ivit pe pământ şi până astăzi.

Un cult al acestei poezii este întreţinut de intelectualii basarabeni, în nădejdea redeşteptării conştiinţei naţionale a românilor dintre Prut şi Nistru. Bustul poetului, sculptat de unul dintre foştii colegi de seminar, se află la Chişinău, pe Aleea clasicilor.

***

poezia zilei

ion lazu: Nistrul, prima mea amintire

Un om intrat până la genunchi în apă

Şi cu prostovolul pe umărul stâng –

Îl văd din spate, o siluetă neagră

Pe fondul plumburiu al fluviului

Spre sfârşitul zilei – sau e vreme închisă –

Nu-l cunosc, dar e din sat

Poate mai sunt doi trei copii pe prund

Şi simt pe-aproape grija fratelui mai mare:

Nu mă ţine de umăr, dar ar putea întinde mâna

De ar fi să fac un pas în plus.

Un lung stop-cadru pe silueta omului

Care parcă aşteaptă să-l văd mai bine.

Apoi, cu braţul drept arcuit

Face un gest larg asupra apei –

Plasa se desfăşoară cu un fâşâit moale,

Se aud la rând zeci de plescăituri mici

Şi din locul unde plumbii au fost însămânţaţi

Ţâşnesc ochi albi, ţuguiaţi, care deodată clipesc

Fac cearcăne şi iată cum, prodigios

Încep să izvorască pe faţa lucie a apei

Cercuri concentrice care tot cresc,

Aleargă, se întors şi tresar fără astâmpăr -

Şi ţin luciul apei într-un freamăt viu

Reverberat la nesfârşit, de-o jumătate de veac.

Iar eu sunt prins într-o vibrare

Care mă strânge şi mă risipeşte şi

Mă multiplică într-un extaz fertil

Într-o durere blândă, continuă şi fără leac.

Fără leac...

                 iulie 1991, Blaj

Alţi scriitori:

Al. Macedonski, n. 1854

Al. Paleologu, n. 1919

Marta Petreu, n. 1955

Ion Lazu - O pagină de Jurnal, 1997

24 dec 97

Ar trebui să ţin, alternativ, un “jurnal din zori” pe lângă acest jurnal “de seară” anume pentru a nu pierde (nu mă hazardez!) literatura unor vise de peste noapte, precum cele trei vise din noaptea asta? Pentru că deja constat că la ora amiezii s-a pierdut 95% din aura acelor vise. Iar pînă spre seară ele se volatilizează complet, de parcă nici n-ar fi fost: atât de pregnante, de înţesate de simboluri şi mesaje imperioase – poate pentru ca “banda magnetică” să redevină virgină, spre a înregistra noi trimiteri din subconştient...Unul cu Mircea, mort deja dar asistînd cumva la scenă: palid, ochi închişi, mult mai slab decît îl ştiu, dar cumva prezent, în sensul că simţea tot ce se întîmplă în preajma sa. Venise P. Roman şi l-a rugat politicos să-i copieze din ultima lui carte un capitol, un text mai lung. Mircea s-a aşezat la masă, transcria de mînă, după textul din carte, la un moment dat am observat o picătură mare de cerneală neagră în vîrful peniţei lui. I-am spus: Dar nu era mai lesne să daţi respectivele pagini la xeroxat? Era vorba de un pasaj în care descria un drum scurt de pe o stradă, peste un podeţ, pînă în strada paralelă cu prima. Doar că pe acest parcurs, cunoscut bine mie, Mircea făcuse o divagare, eu vedeam acum nu textul ci un film cu o zonă de barăci părăsite la marginea urbei, se transmitea cu pregnanţă senzaţia de ploaie în piaţa din faţa unor barăci şi hale părăsite. Mă gîndeam cu admiraţie la măiestria celui ce avusese ideea acestei abateri de la epica romanului. Am mai vorbit ceva cu Mircea, nu mai ţin minte despre ce. Apoi l-am visat mort pe Nichita, mort şi eu, însă încolonaţi într-un şir ce trebuia să parcurgă în fugă traseul pînă unde ne era locul destinaţiei definitive. Nichita era chiar în preajma mea, mă întrebam dacă nu-l deranjază faptul că eu am fost prieten cu M.C., deşi ei nu se aveau bine. Îi vorbeam lui N. St. despre încercarea mea de a folosi în poezie tehnica din proză, aceea a observaţiei comportamentale. I se părea că nu am şanse, nu prea înţelegea cum aş face ca lucrurile să iasă bine. Eu i-am precizat: să descriu mişcarea sentimentelor tot aşa cum aş observa mişcările epice. Şi ca să-i dau un exemplu, l-am întrebat: Cînd să trecem peste pragul încăperii din care am pornit în fugă, care dintre noi doi a păşit primul peste prag? N-a ştiut, era clar că nu avea obiceiul să observe mişcările, detaliile, gesturile, amănuntele. I-am notificat: Eu am sărit primul peste prag, cum fugeam noi aproape unul lîngă altul. De data asta se părea că l-am convins, sau măcar i-am dat de gîndit. În curînd a apărut Andrei, nu ca acum la 14 ani, ci ca la 5-7 ani. M-am apucat cu amîndouă mîinile de umerii lui, era aşezat cumva mai sus ca mine, îl priveam puţin de jos în sus. I-am spus: Ştii unde sunt? Ştii că am ajuns dincolo? Şi am început să plîng, răpus de jale că n-o să mai fim împreună. El a dat semn că ştie unde sunt (că am murit) dar sta nu-l tulbura de loc. Mă privea lung, intens, drept în ochi, cu ochii lui căprui, luminoşi, nu rîzînd propriu-zis, ci cu un zîmbet extraordinar, care nu voia să ţină seama de faptul că eu murisem, de parcă nimic nu ar fi contat şi de parcă ar fi vrut să înţeleg că între noi nu s-a schimbat nimic, vom comunica mereu, fără nici o oprelişte. Eu continuam să plîng, dar zîmbetul lui bucuros, bun, iubitor era de neoprit şi în final cred că  era în stare să copleşească plînsul meu.

(din Lamentaţiile Uitucului, jurnal, în manuscris)

Va urma

Fotografii...