Lidia Lazu în Recital Blaga, VI

                  

trăim sub greul văzduhului:

http://www.youtube.com/vatch?v=phxL-tOAtIQ

Scriitorul zilei:G. Topârceanu, n. 20 martie 1886 – d. 1936

                                 

Balada morţii

Cobora pe Topolog

Dintre munţi la vale

Şi la umbra unui stog

A căzut din cale.

În ce vară, în ce an?

Anii trec ca apa.

El era drumeţ sărman

Muncitor cu sapa.

                        Oamenii l-au îngropat

                        Într-un loc aiurea,

                        Unde drumul către sat

                        Taie-n lung pădurea.

                        Şi de-atunci, lângă mormânt,

                        Plopi cu frunza rară

                        S-au zbătut uşor în vânt,

                        Zile lungi de vară.

                        Soarele spre asfinţit

                        Şi-a urmat cărarea.

                        Zi cu zi l-au troienit

                        Vremea şi uitarea.

                        Dimineaţa ca un fum

                        Urcă pe coline,

                        Zvon de glasuri dinspre drum

                        Până-n preajmă-i vine.

                        Peste vârfuri lunecând

                        În argint, condurii

                        Înfioară când şi când

                        Liniştea pădurii...

                        Numai colo-ntr-un frunzar

                        Galben în lumină,

                        Stă pe-o creangă de arţar

                        Pasăre străină.

                        Stă şi-aşteaptă fără glas

                        Parcă - să măsoare

                        Cum se mută, ceas cu ceas,

                        Umbra după soare...

                        Astfel, tot mai neştiut

                        Spre adânc îl fură

                        Şi-l îngroapă-n sânu-i mut

                        Veşnica Natură.

                        Vara trece; pe cărări

                        Frunza-n codru sună.

                        Trec cernite înserări,

                        Nopţi adânci cu lună.

                        Iar când norii-nvăluiesc

                        Alba nopţii Doamnă,

                        Peste groapa lui pornesc

                        Vânturi lungi de toamnă...        

***

Fiu al unor sibieni veniţi la Bucureşti ca să-şi câştige pâinea zilei cu îndemânarea lor meşteşugărească (tatăl cojorac, mama ţesătoare la Azilul Elena Doamna), dar care din păcate nu au rămas împreună, viitorul poet, publicist şi memorialist şi-a început şcoala la Bucureşti dar a continuat-o la Şuici-Argeş, la Nămăieşti-Muscel. Liceul început la Matei Basarab, continuat la Sf. Sava, încheiat în 1906, când se înscrie la Drept, apoi la Litere, fără a încheia studiile. Funcţionar, suplinitor, dar şi şomer, în căutarea mijloacelor de subsistenţă. Înclinaţia spre poezie datează din primii ani de şcoală şi poetul, mereu dornic să stârnească amuzamentul- destinderea-simpatia-admiraţia, mărturisea că îl plătea cu peniţe şi nasturi pe un coleg ca să-l asculte citindu-şi producţiunile. Oricum, debutează ca poet la 19 ani şi colaborează la numeroase reviste, făcându-şi un nume, în aşa fel că în 1911 Garabet Ibrăileanu îl cheamă la Viaţa Românească, pe atunci încă la Iaşi.

Se bucură de apropierea/preţuirea/prietenia unor mari scriitori: Sadoveanu, Galaction, Arghezi, Hogaş, Hortensia Papadat-Bengescu, fraţii Teodoreanu, fraţii Botez, tot grupul de la Viaţa românească, aflat în controversă cu celelalte două importante mişcări literare-culturale ale momentului: sămănătorismul lui Iorga şi modernismul de la Sburătorul lui Eugen Lovinescu. Bun prilej pentru iniţiarea unui şir de "parodii originale", pentru a vesteji modalităţi poetice vetuste ori futuriste, G.T. dovedind spirit critic, vervă intelectuală irezistibilă, ingeniozitate, umor şi perfectă stăpânire a mijloacelor de expresie. În 1916 îi apar Balade vesele şi triste şi Parodii originale. Succes asigurat la cititori, la spectatorii întrunirilor literare, şi, corespunzător, o primire mefientă/minimalizatoare din partea criticii literare, care i-a reproşat întotdeauna tocmai sarea şi piperul din scrierile sale, altfel impecabile stilistic, inatacabile pe această latură. Era adică dezavuată abordarea parodică, anume spre a se evita discuţia despre originalitatea operei. Oricum, a dobândit Premiul naţional de poezie (1926), a fost chemat ca membru corespondent al Academiei.

Dar, cum toate răsfăţurile se răzbună, nu doar cele din literatură ci mai ales cele din viaţa privată, deja se îmbolnăvise de cancer, care l-a secerat la doar 51 de ani. Ne putem întreba dacă nu cumva se răzbunau tocmai împrejurările vitrege din chiar tinereţea poetului? Participarea la războiul din Bulgaria, apoi la cel mondial, cei doi ani de detenţie dincolo de Dunăre? - episoade cu deosebire dure, pe care le-a evocat în câteva scrieri memorialistice: Amintiri din luptele de la Turtucaia; Pirim-Planina, etc.

Încercase inclusiv un tratament în străinătate; se retrage la Iaşi, în casa pusă la dispoziţie de prietenul poet Demostene Botez - devenită în ultimele decenii Casă memorială. Nelăsându-se copleşit, colaborează la reviste, înfiinţează o nouă revistă înpreună cu Sadoveanu, lucrează intens la manuscrisul Minunile Sfântului Sisoe, rămas neterminat, apărut postum, în 1938.

***

Ar fi să mai spun că George Topârceanu mi-a umplut anii tinereţii şi nu numai mie şi colegilor de generaţie, pentru că generaţiile precedente îl ţineau de multă vreme la mare preţ. În cumplita secetă spirituală a anilor 50-60, era o gură de aer proaspăt, o delectare intelectuală, un prilej de socializare, de solidarizare în numele poeziei, a artei.  Aceste lucruri s-au uitat deja. Acum  aş crede că aceia au fost anii de maximă popularitate ai poetului. A format gustul pentru perfecţiunea formală a multor condeieri, ce poate nu mai sunt dispuşi să recunoască faptul ca atare. Unii au declarat-o, de exemplu Nichita Stănescu. Aşa cum fiecare dintre noi ştiam pe de rost epigramele lui Păstorel, ale lui Cincinat, tot aşa ştiam pe dinafară poeziile lui Topârceanu, nu una, ci nenumărate, folosind în toate ocaziile citate din Topârceanu, dând replici care să destindă atmosfera. Murmurându-ni-le în singurătate, în momente de alean, de nostalgie. Era un reper, un punct fix la care reveneai oricând.  În  primul spectacol studenţesc, am îndrăznit o parodie la parodiile poetului. La Darabani, în practica de diplomă, recitam, serile, în parteneriat cu şeful de şantier, strofe din Balada morţii. Peste câţiva ani, la Cetăţeni, vizitam casa memorială de la Nămăieşti. L-am ascultat pe Păstorel conferenţiind despre autorul Baladelor vesele şi triste; Pe marele recitator Ludovic Antal. Am consemnat o parte din aceste lucruri în Himera literaturii, în cine ştie ce alte scrieri. (Eposodul de la Darabani e de găsit în romanul Ruptura..

Se pot da nenumărate exemple. Cunosc cazul unui absolvent de istorie care într-o tabără studenţească, recitând Noapte de mai, la concurenţă cu un absolvent de la teatru, şi-a vădit vocaţia actoricească, dovedită apoi cu strălucire pe scena de la Nottara, în filme, recitaluri etc.

Când a fost să mă ocup de plăcile memoriale, am căutat cu dinadins vreo adresă de-a poetului, din nenumăratele pe care le înşirase el însuşi în Balada chiriaşului grăbit. A fost imposibil să depistez vreo adresă exactă, consultând cărţile de telefon din epocă, alte consemnări, corespondenţa etc....Neconsolat, m-am întors cu toată convingerea asupre poeziilor pe care le depozitasem din vreme, în memoria fidelă a tânărului.

Poezia zilei: Marius Robescu, n. 20 martie 1943

Cristal

Ceva de fructe roşii, de frunza mărului,
de apă luminată.
O goană rece de aripi,
ochiul salciei asupra
grumazului tău.
Patima fără trecut,
ce pot spune
să-mi pară bine?
Pereche nemişcată îţi sunt
şi nu-ţi cer să te-nduri
şi nu vreau să te iubesc acum.
Minunată poate fi,
demenţa liniştea aceasta,
minunat gândul meu
închis în zale de sticlă.

 (preluare de pe internet)

Eon

Ploaia mâncă zăpada

pământul sorbi ploaia

floarea acoperi pământul

fructul copleşi floarea

sămânţa nemulţumi fructul

vântul duse sămânţa

dimineaţa se trezi în genunchi

amiaza se sculă în picioare

după-amiaza se îndoi de mijloc

amurgul îşi puse fruntea în ţărână

noaptea se întinse cât e de lungă

instinctele despuiară noaptea

soarele supse din mare

norul ascunse soarele

fulgerul sparse norul

luna înghiţi fulgerul

piatra orbi luna

plânseră oamenii şi dobitoacele...

Bucolica I

Nu ştiu de unde s-a tras cum s-a făcut

dar aseară ascensorul mirosea proaspăt a fân

ce-o mai fi şi asta, am apucat să zic,

bâjbâind cu mâinile fără stăpân

apoi brusc mi-a căzut luna în braţe

căznindu-mă cu ea am pornit pe rază în sus

tot atunci mi s-a năzărit înainte

un orizont vertical şi îngust

spre el mă duceam ca beat clătinându-mă

iar el mă tăia ca o aţă subţire

lăsându-mă totuşi să trec mai departe

independent şi teafăr la fire

mă aflam în valea cu iarbă nomadă copil

mestecam în gură amare smicele

nimeni nu atinsese în cer vreun buton nevăzut

nimeni nu înjugase boii la carul cu stele!

(din volumul Joc şi înviere, Ed. Cartea românească, 1985)

Ion Lazu - O pagină de Jurnal, 1998

6 ianuarie, continuare: Se întrevăd şanse să trimitem la Leipzig cel puţin trei cărţi: Tzara, Brâncuşi, Vianu, dar şi Trakl, Urmuz. Ţone a fost inclus pe lista delegaţiei oficiale, însă de unde bani de drum, 380 dolari şi o mie de mărci pentru cazare? Vorba lui Ţ.,cu banii ăştia îmi scot cartea de versuri. Aşa că văzînd că nu-l încurajez să plece, aranjază să trimitem cărţile prin alţii.

Citesc în Contrafort “Sertar”: Stoiciu, Cezar Ivănescu, Florin Mugur, Ovidiu Genaru, abia acesta din urmă îmi place ca stil, chiar în mod deosebit; dar şi de data asta mă şochează disperarea lui şi încrîncenarea, dispreţul, ura; revine mereu acest cuvînt: ură. Merge la munte şi nu reţine decît gunoaiele; în Bucureşti vede numai jegul, de la colegi: maşinaţiile, invidia, distanţa, inaderenţa. Poate trăieşte şi sentimente pozitive, însă nu găseşte cu cale să le consemneze în jurnal.  Iar Cezar Ivănescu: Cred în reîncarnări pentru că ideea mă ajută să mă bag în priză. Tot el: Am luat poezia tot ca pe o competiţie sportivă – ce să iasă, îmi zic, dacă o abordezi astfel? Îl acuză pe tatăl lui Labiş că l-a împins să scrie poezii comuniste. Era cît pe ce să o fac şi eu, zice – deşi era reacţionar, aflat sub influenţa mamei lui, greco-albaneză. Florin Mugur – mofturi. S., despre contestarea publică a realegerii lui Ceauşescu, despre o Uniune a scriitorilor alternativă. De la Paris îşi aminteşte excrementele de cîine de pe trotuare. Şi o declară, nu are măcar tactul să eludeze această infirmitate a sufletului său. Dar măcar e adevărat? Sau e un exhibiţionism fără frontiere, sau o dorinţă bolnăvicioasă de a face opinie separată, de a scuipa în obraz sensibilitatea omului comun, de a face pe deosebitul în toate împrejurările. Sau e vorba doar de surprinderea/lipsa de imaginaţie că şi la Paris - Oraşul Lumină sunt gunoaie pe stradă? Oricum, departe de Elitis ca de la cer la pămînt. Poate că unii, ahtiaţi după scene licenţioase, după scîrnă şi gunoaie, să parcurgă cu interes aceste texte de neagră umoare, dar niciodată o pătură mai largă de cititori, lumea care îşi doreşte o deschidere spre poezie şi visare nu va da buzna la alde optzecişti. Să-i spun astea lui Nicu Ţ., după ce i-am spus multe pe această temă?

În antichitatea greacă poeţii erau nişte iniţiaţi. Phoebe – luna mijlocitoare; Themis – justiţia; Delfi – templul lui Apolon. Cei doi vulturi au indicat centrul pămîntului.

Pietre: Hans Apr: “Concreţiunea este procesul natural al comprimării, călirii, coagulării, îngroşării, creşterii laolaltă… Concreţiunea înseamnă închegare, piatră, plantă, animal, ou.” Brâncuşi, un ritual al ascuţirii uneltelor. Folosea securea, nu tesla! (Directeţea loviturii…)

Mi se pare a fi ajuns la constatarea că nu mai eşti dispus să scrii cînd vezi că nu merită. Prin deducţie, înseamnă că atunci cînd scriai, indiferent cu ce motivaţie de moment, în fond erai convins că a scrie este important – măcar pentru tine -  şi că merită!

Va urma

Fotografii la zi...