Succintă consemnare de la Sala Euterpe: Ana Calina Garaş şi literatura exilului românesc

Am notat câteva idei, dintre multele aduse în discuţie.

Ana Calina Garaş: Să scrii înseamnă să ai cât de puţin talent, mai înseamnă multă muncă pe pagină ; şi înseamnă raportarea la o cultură pe care ai adunat-o în ani şi ani de lecturi şi meditaţii.

Cornel Ungureanu. A vorbi despre literatura Anei Calina Garaş este o poveste despre sinceritate şi autenticitate, lucruri despre care vorbim atât de des dar prea rar înţelegem ce înseamnă ele cu adevărat... Domaşnea, comună situată într-o zonă submontană, între Herculane şi Caransebeş, este un ţinut grăniceresc, cam în felul zonei bistriţene din care provenea G. Coşbuc. Maria Tereza a hotărât să-i dezrobească pe sătenii din zonele ardeleneşti de graniţă, să-i transforme în oameni liberi şi să-i folosească în acţiunile de apărare a teritoriului imperial. Este vorba de oameni liberi în secolul 18. Ana Calina Garaş are sinceritatea, are autenticitatea şi curajul de a scrie ca un om liber. Făcea Mircea Eliade această distincţie: Românii care au rămas peste graniţă înainte de 1944 au păstrat legături spirituale cu ţara, voiau să o revadă; cei plecaţi peste graniţă după 1944 voiau să uite de ţară, se nevoiau să-şi facă un alt rost, să se dizolve în masa străinilor. Observaţie pe cât de justă tot pe-atât de dureroasă şi simptomatică. În ce-o priveşte, scriitoarea ACG nu şi-a pierdut identitatea, ea a vrut să trăiască liber în lumea din West, dar rămânând ea-însăşi. Sunt necesare astfel de prezenţe în literatura noastră actuală, care ne oferă un peisaj cam sumbru. În scrierile ACG sunt pagini superbe despre părinţi, bunici şi despre partizani, dar şi pagini despre teamă, despre ruşine. Sunt multe cărţi despre Banat, însă puţine vorbesc despre  rădăcinile puternice ale unui sat, ale unui neam.

C.U. vine cu exemplul unui alt bănăţean de ispravă, care a scris Viersuiri din Ţara Feneş; un ins care s-a refugiat cu totul în poezie, tatăl lui a murit ca partizan, când el nu avea decât un an. Şi totuşi nu a scăpat de persecuţiile comuniştilor, care l-au urmărit mereu. A supravieţuit cumva, dar şi-a găsit un refugiu în lumea poeziei...

A.C.G.: Pentru cel care pleacă în străinătate, amintirea vieţii de acasă este un refugiu, eu m-am adăpostit în aceste amintiri ale copilăriei mele ca pe vremuri în poala mamei.

Ca povestitor sincer, dai ce e mai bun în tine, iar când te forţezi să scrii altcumva, să te asemeni cu alţii, rezultatul nu e la înălţime.

C.U.: Domaşnea Anei Calina Garaş este un sat de rodiri spirituale şi vă pot da o listă de cel puţin 10 nume de intelectuali care s-au impus măcar la nivel naţional.

A.C.G.: În cauză este taina dorului, când eşti departe de ai tăi atunci e musai să te consolidezi în tine, să te fortifici prin amintiri. Am povestit despre sat ca un copil care are metafizica în suflet, se simte însoţit de îngeraş, de zâne. Acest dor m-a făcut să scriu, pentru că în Exil nu reuşeşti să te destăinui nimănui, aşa că scrisul era o terapie în lupta cu greutăţile vieţii de fiecare zi, printre străini. Am avut impresia că exilul este perceput altfel de fiecare; în ce mă priveşte, m-am simţit ca într-un tunel, pe care musai să-l străbat, mai îngust la început şi care a devenit mai larg pe măsură ce m-am adaptat condiţiilor de acolo. Mai întâi simţi că trebuie să supravieţuieşti, apoi, pe măsură ce capeţi curaj, îţi doreşti să te poţi afirma; eşti mereu într-o mare zbatere, pe care am parcurs-o în demnitate, cu bun-simţ. Când ai un copil, musai să-i dai un exemplu de demnitate, şi totodată să-i creezi condiţii civilizate de dezvoltare. O probă importantă este a nu te dizolva în alt neam. Pentru mine a fost un efort lung, a fost în acelaşi timp şi o suferinţă creatoare. În anii 80, ai exilului meu, am trăit din start un mare şoc, acela al unei civilizaţii occidentale strălucite, am avut sentimentul unei minuni, dar destul de repede mi-am dat seama că trebuie să mă deschid către cultură, în paralel cu străduinţa de a face faţă, de a mă adapta. Am început prin a fi guvernantă, dar nu am pus capul în pământ, nu m-am închis în mine ci dimpotrivă, m-am deschis către ceilalţi, dăruind iubire copiilor avuţi în grijă, ceea ce a putut stârni chiar gelozia părinţilor.. N-am renunţat la a mă dărui celorlalţi. Dintotdeauna am avut dragoste faţă de oameni; în Occident am reuşit să deschid un institut de frumuseţe, am avut deci legături directe cu  omul ca atare, m-am apropiat de el fizic şi psihic, m-am implicat în suferinţele lui, i-am cunoscut durerile, neliniştile, am văzut ce înseamnă izolarea, lipsa dragostei, singurătatea. Am dăruit mult din sufletul meu şi chiar în scrisul meu sper să se observe acest lucru. Cu astfel de abordare a prezentului, îţi pregăteşti viitorul.

C.U. Ideile morale domină toate cărţile Anei Calina Garaş, este o scriitură a întâlnirilor cu mulţi oameni, este în fapt vorba despre frumuseţea contactului cu ceilalţi.
Lidia Lazu a citit cu mari emoţii două fragmente din romanul Jocul de-a viaţa, de A.C.G.: episodul jocurilor cu prima prietenă din copilărie Corina, cea dispărută prea curând, în mod tragic, de meningită şi episodul culesului merelor, în cântecului de taragot al unui vecin singuratic...
Aşteptăm transmiterea emisiunii pe TVH, în curând.

Scriitorul zilei: A.E. Baconski, n. 16 iunie 1925 - d. 4 martie 1977

Bucovinean, fiul unui preot, familia s-a refugiat în Oltenia, din faţa frontului roşu. Liceul la Rm. Vâlcea, facultatea de Drept la Cluj, unde debutase cu poezii în reviste, încă licean fiind. Debutul editorial cu  Poezii, 1950, se aliniază literaturii de circumstanţă, indicând totuşi resurse stilistice speciale. Însă de la al doilea volum abordarea se schimbă radical, originalitatea viziunii se individualizează. Este redactor-şef la Almanahul literar, devenit apoi Steaua, cea mai elevată/europeană revistă literară din Transilvania, poate din întreaga ţară. Imn către zorii de zi, 1962, Echinoxul nebunilor şi alte povestiri, 1967,  Fluxul memoriei, selecţie din producţia lirică, 1967,  Remember. Fals jurnal de călătorie, 1968,  Cadavre în vid, 1969.  Panorama poeziei universale contemporane, 1972,  Corabia lui Sebastian - sunt tot atâtea titluri de referinţă nu doar în destinul acestui aristocrat al gândirii, deschis către universal, într-o epocă în care acest simplu fapt stârnea opoziţia generală, oficializată, ci etape în evoluţia literaturii române a vremii, care prin câteva spirite deschise către nou se elibera de sechelele dirijismului cultural, redevenind competitivă pe plan european, precum în Interbelic. Acum, ce-i drept, pe mulţi confraţi de condei, mai puţin talentaţi, îi va fi tratat de sus, dar şi mai mulţi vor fi fost cei care nu i-au iertat excepţionala înzestrare, aristocraţia de spirit. Nevoit să părăsească Clujul pentru celălalt exil intern, doar bănuit, din Bucureşti. Prin opţiune estetică, s-a desprins de confraţi, s-a însingurat în literatura sa şi a marilor poeţi ai lumii.  Călătorind în lume, a văzut, a înţeles, s-a nutrit şi a gândit în alte coordonate decât ale celor de dincoace de Cortina de Fier;  a tradus emorm şi la cel mai înalt nivel din poezia lumii, lăsând o zestre inestimabilă, doar parţial valorificată, datorită împrejurărilor.  Lirica sa a stârnit reacţii violante de contestare din partea celor de la revista Săptămâna, aflată sub controlul stric al securităţii. Fragmente din prozele sale (romanul  Biserica neagră,  1990) deci rămas inedit până după revoluţie, se citeau la Europa liberă, producând vii emoţii. Dispariţia poetului, în cutremurul din 1977, a pus un final tragic asupra unui destin singular în literatura noastră contemporană.

***

Poate n-ar fi cazul să spun ce influenţă ieşită din comun a avut asupră-mi poezia lui A. E. Baconski, deşi precizez din start că nu l-am cunoscut personal, ci doar l-am reperat, printre cele câteva persoane care îmi apăruseră pe treptele ESPLA, la sfârşitul anilor 60, când era singura editură la care se puteau adresa literaţii.  Imn pentru nesomnul cuvintelor, pe care mi-au căzut ochii  în librăria din Buzeşti colţ cu Calea Victoriei, la doar zece paşi de casa unde locuiseră Eminescu şi Veronica Micle în 1880, apoi Fluxul memoriei  au fost cărţi formatoare pentru tânărul inginer geolog ce eram, departe de iniţierile filologice. I-am intuit valoarea personală, înălţimea spiritului, nobleţea simţirii şi atuitudinii vis-a-vis de misiunea scrisului.  Iniţierea a continuat cu Meridianele  sale, citite săptămânal. Cu inegalabila Panoramă a poeziei universale contemporane,  o vastă şi fără greş orientată incursiune în marea poezie a lumii, tradusă  magistral, cum nu o mai făcuse decât Lucian Blaga...

(O mare emoţie pentru mine a fost să aflu, în octombrie trecut, invitaţi fiind la Fedeleşoiu de prietena noastră Doina Ţ., faptul că preotul Baconski, tatăl poetului, slujise ani la rând în biserica din comună, foată cândva mânăstire. . În aceeaşi ordine de idei, ar fi de speculat pe tema scriitorilor care au provenit din familii de preoţi. Nu numai Goga, Blaga, Cioran, dar şi Baconski, Baltag,, alţii despre care am referit la această rubrică. O explicaţie ar fi, o intuiesc, dar deocamdată nu mă pronunţ...)

Dar fără alte multe vorbe, iată cum debutează cartea noastră de confesiuni în dialog epistolar (a mea şi a poetului Ion Murgeanu), Himera literaturii, Ed. Curtea Veche, 2007:

I. DESTINE RĂSĂRITENE

Ion Murgeanu:  Zorleni

"Impactul cu Dvs., Dle Ion Lazu, s-a produs pe un text despre A. E Baconsky. Trebuie să recunoaştem că suntem suma unor oameni ce ne-au intersectat până la un moment dat. Vă închipuiţi ce ar fi fost ca Dvs., alături de care participasem până atunci la întâmplări nesemnificative biografic vorbind, mi-aţi fi telefonat în acea zi să mă felicitaţi pentru orice altceva decât articolul meu despre Baconsky apărut în  Ziua literară. Aşadar, Baconsky, unul din “seniorii” mei  tutelari de la tinereţe, şi-a trimis un nou Mesager (de-a lungul vremii au mai fost câţiva), să mă scoată din apatie, sau chiar şi din prea neagra visare. 

Oricând putem face legături magice cu noii oameni din viaţa noastră. Pe Dvs. v-am legat de A. E. Baconsky într-un anume fel şi cu o motivaţie anume. Veneaţi ca o continuare, sau cel puţin ca un supliment. Provenienţa basarabeană, prezenţa discretă, invulnerabilă, în viaţa noastră literară, atât de colorată de nu chiar pestriţă, şi eleganţa omului ca specie rară şi specială între ceilalţi oameni atât de amestecaţi în coloritul nostru balcanic. O anume detaşare de contingent chiar în toiul celor mai insistente implicări. Căci, orice s-ar spune, sunteţi un monden construit după chipul aristocratului de album, dacă pot zice aşa. Acest lucru induce la unii erori impardonabile; mă refer, desigur, la simpaticul critic, care citindu-vă nu de mult timp subtilul roman  Ruptura  în cheie “postmodernă”, ajungea la concluzia  (comică pentru noi), cum că ar fi un foarte bun roman de iubire din sec. XIX. ", (Himera literaturii, pag. 9.)

***

Ion Lazu: Intruşii. Odiseea plăcilor memoriale

 28 martie 2007: (...) Azi merg la Asociaţie, iau alte adrese, dar tot nu-i am pe  Velea, Ivasiuc, Baconski, nici măcar pe  Zaharia Stancu, ceea ce pare incredibil. Secretara nu are alte catastife, mi le dă pe cele două, din care copiez doar câteva adrese; spune că trecerea pe calculator a acestor date o depăşeşte, abia au găsit un voluntar care să expediaze sutele de plicuri la membrii care nu şi-au achitat cotizaţia, unii chiar de la Revoluţie încoace. Totuşi, îmi spun, sunt doar două caiete studenţeşti care ar putea fi bătute la o dactilografă din oraş pe câteva mii de lei. Dar unde este iniţiativa? Unde e mistica lucrului bine făcut?

Merg la Casa Vernescu, omul dlui Al. Istrate iese după mine pe coridor, îi predau ultima listă, se pare că nu mă poate ajuta cu adresele celor decedaţi: la ei nu vin decât cei ce au de luat bani, pe ştat, cu buletinul şi atât. Nu au şi adresele, cu atât mai puţin pe cele de altădată. Poate la Uniune... de unde venisem la ei. Cu doar câteva adrese mai noi:  Paleologu, Chimet. Zaciu. Şi aflu în ultimă instanţă că dosarele de la cadre au dispărut în zilele Revoluţiei. Chiar aşa! 

4 aprilie 2007: ...Pe strada T. Arghezi, spre casa unde a locuit A. E. Baconski.  O găsesc după intersecţia cu Batiştei, mai în spate pe trotuar, faţă în faţă cu Ambasada SUA. Intru în imobil, acolo un mecanic de întreţinere, îi spun păsul meu. Da, A.E.B. a locuit la ap. 56, et. 5 pe scara A, căci există şi o scară B pornind din acelaşi hol, cea din dreapta. Vorbisem la telefon cu Murgeanu, care în tinereţea lui l-a vizitat, dar nu-şi mai amintea deloc la ce etaj. Doar că avea un apartament de artist şi că l-au primit foarte prevenitor, boiereşte. Să iau legătura cu dna Adriana Kevorkian, de la scara B, ap 31, etaj 2. Îmi va preciza în ce perioadă a locuit A.E.B. aici şi dacă se aprobă placa. Aflu că tot aici, dar la scara A, etaj 2, ap. 27 a stat şi Francisc Munteanu, din 1992 până la moarte. Dau telefon, dna K. nu răspunde.

Pe trotuar mă intersectez cu Dan Grigorescu. - Ce mai faceţi, maestre? - Nu bine. - Nimeni nu face bine, propriu-zis. Atunci precizează: - Mai rău ca oricând. Îi arăt pe stradă semnele prosperităţii, semne ale huzurului. Contestă totul. - E mai rău ca oricând, îmi retează el orice comentariu. Palid la faţă, cu ochii injectaţi, probabil bolnav, suferind, chinuit de dureri nespuse, penibile. Înţeleg astfel de ce nimic nu e bine.

       17 august 2007.(...) plecăm pe traseu, în zona centrală, se făcuse aproape ora 15, când colo, constat că nu au refăcut placa Eugen Barbu, de ce oare?! Mergem să o punem pe a  Mariei Banuş, acolo dl Liviu P. lipseşte, însă ne dă curent dra de la Traduceri; de acolo mergem la  Mircea Nedelciu,  placa a fost trimisă fără găuri, ca dealtfel şi a Mariei Banuş, le facem noi, pe trotuar, ceea ce lungeşte-dublează timpul de lucru. De acolo la  A.E.Baconski, unde soţul dnei administrator R.R., ea nefiind acasă, nu vrea să colaboreze, două doamne binevoitoare ne poartă pe la diverse uşi din bloc, luăm curent de la un cabinet de frumuseţe. Bloc cu bulină roşie, în faţa Ambasadei Americane, cerberii de la poartă sunt tot timpul cu ochii pe noi, la orice mişcare, văzându-ne cu bormaşina, poate credeau că am apărut cu o mitralieră. Le explic, îi calmez, le arăt legitimaţii, dar tot vigilenţi...

Alţi scriitori:

Lucian Valea, n. 1921

Lucia Verona, n. 1949

Mihai Gafiţa, m. 1977

Al. Ivasiuc, m. 1977

Ion Lăncrănjan, m. 1991

Poezia zilei, A.E. Bavonski

Tu care-ai fost ...

Tu care-ai fost odată, tu, care esti, tu, care

Vei fi – adesea iarna, plecând in taină ochii,

Duioasă-ntrevedea-vei, căzută la picioare,

Umbra-mi licăritoare ca solzii unei rochii.

Va fi tăcere-n preajmă – si dincolo de geam

Ninsoarea de departe venind ca o pădure

Dusă de vânt – si-al serii hotar ce-l atingeam

De-atâtea ori cu-aripa, din nou va sta prin sure

Inchipuiri, in albul pierit si întinat ...

Asemeni unui flutur câte-un sărut va trece

Caligrafiind profilul pe care-l vei fi dat

Uitării. Si-n oglinda netulburată, rece,

Vor tresări petale dintr-un sălbatec crin

Ce si-a lăsat amprenta pe sânii tăi odată –

Îţi vei desface părul si vei privi cum vin,

Din negrul lui, răsfrangeri de noapte-ndepărtată.

Si cum se-ntorc din ceaţă cărările-napoi,

Infăşurând mumia unei iubiri ucise,

Cum viscolul pe stradă, prin arbori-nalti si goi,

Deşteaptă sensul unor imagini, unor vise ...

Si-mi vei ierta păcatul de-a-mi fi uitat un gest

In gândul tău – sau poate in suflet, o durere

Trecută-n timp. Din toate va rămânea acest

Destin al unor vesnic pierdute giuvaiere,

De nu-ti aduci aminte nici tu când le-ai purtat.

Un ochi imens te-absoarbe incet sub pleoapa-i neagră –

De-abia te vezi tu insăti, pe-un orizont uitat,

Plecând diminuată in timp ca o tanagră.

Cine-ti atinge pipetul la care-am stat să-ascult

Vântul si luna? Cine din nou isi poartă sumbra

Lui salcie? O, poate voi fi plecat demult ...

Sarută-mă-n absenţă si-n somn – săruta-mi umbra.

***

Ion Lazu - O pagină de Jurnal, 1997

25 august 97. Ieri aflu, tot de la Angela, că se pune la cale disponibilizarea de la firmă a celor care, ca mine, au peste 30 de ani de muncă, dîndu-li-se 30 de salarii medii pe ramură dacă investesc în ceva sau 12 salarii, dacă nu se privatizează. Aseară am fost la Virgil R. şi mi-a promis că aranjază să mă ataşez, măcar formal, la vreuna dintre firmele lui. Şi celor de la întreprindere să le iau banii fără milă! Păream eu bulversat şi trist, iar Lidia foarte curajoasă, dar de fapt ea era cea şocată, pînă să-i dau vestea că V. ne va ajuta. 

Încheierea carierei ar trebui să fie un moment solemn, un prilej de bilanţ? Ciudat, dar bilanţurile nu se fac în a doua parte a vieţii, ci pînă în 30-35 de ani. Să văd ce mi se spune joi, la serviciu. Poate nici nu mă mai duc la Câmpulung, îl rog pe Jimmy să-mi aducă ce am pe-acolo şi atît. Mai rău dacă îmi puneau sula-n coaste să plec, dar aşa am posibilitatea să mai rămîn doi ani, sau să-i părăsesc luîndu-le salariul pe cei doi ani. 

Îi spuneam lui Didi: să nu mă mai chinui cu ITB-ul, să nu mai pierd zece ore pe zi cu serviciul. Lidia: Nu te-ai săturat de teren? Adevărul e că m-am săturat. O să-mi păstez obiceiul de a pleca vara o lună-două la munte, însă fără obligaţia de a scrie puncte stupide în carnetul geologic.

Va urma



Fotografii cu scriitori ... la sala Euterpe, 2 martie 2014