Scriitorul zilei: Ileana Mălăncioiu, n. 23 ianuarie 1940

A doua fată dintr-o serie de patru a unei familii muscelene (Godeni), viitoarea poetă a făcut liceul la Câmpulung, absolvit în 1957, a urmat Filozofia la Universitatea din Bucureşti, luându-şi licenţa (1968) cu Locul filosofiei culturii în sistemul lui Lucian Balga, apoi doctoratul cu Vina tragică, 1977. A fost redactor la Televiziune, la revista Argeş, la Animafilm apoi la Viaţa Românească, din 1980 până în 1988, când şi-a dat demisia în semn de protest faţă de presiunile cenzurii.  Apucase să publice din Noica, Liiceanu, Pleşu. După 1989 a lucrat la Revista 22, la editura Litera şi la România literară.

A debutat cu poezii în Luceafărul, 1965, iar în volum cu Pasărea tăiată, 1967. Au urmat volumele de poezii: Către Ieronim, Inima reginei, Poezii, Crini pentru domnişoara mireasă, Ardere de tot, Peste zona interzisă,1984, Sora mea de dincolo, Linia vieţii, 1982, Urcarea muntelui, 1985; în 1996 îi apare o antologie de Poezii la Vitruviu, în colecţia înfiinţată de Mircea Ciobanu. Între timp îi apăruseră câteva volume antologice, inclusiv în colecţia Biblioteca pentru toţi. Câteva ediţii bilingve, în franceză, în engleză, în suedeză, în germană.

Eseuri şi publicistică: Vina tragică, 1978; Călătorie spre mine însămi, 1987; Crimă şi moralitate, 1993; Cronica melancoliei, 1998; A vorbi într-un pustiu, 2002; Recurs la memorie, 2003. Exerciţii de supravieţuire, 2010.  Unele volume au fost reeditate în edituri prestigioase. Premii ale USR, ale Academiei.

O poezie meditativă, abstrasă din context, de o anumită monotonie semnificativă, plasată ca sub hipnoza unui vis-coşmar, pe care poeta încearcă să-l descifreze, să-l îmblânzească, să-l decodeze - să-l stilizeze până la urmă. Un descântec împotriva răului ce se insinuează în sufletul omului, totdeauna singur în faţa existenţei, a morţii prin urmare. Trebuie să existe o motivaţie a marii forţe de persuasiune a acestor poeme, toate înnegurate, evoluând cu o lentoare terifiantă, rău-prevestitoare, atrăgându-te în vortexul unor spuneri oraculare, doar aparent asemenea cu vorbirea curentă.

Dintre poetesele sfârşitului de secol şi mileniu, Ileana Mălăncioiu este una dintre cele mai importante, dimpreună cu Ana Blandiana, Constanţa Buzea, Angela Marnescu, Nora Iuga, toate ajunse la pragul celor şapte decenii. Ileana Mălăncioiu, o certitudine a liricii româneşti postbelice, mereu în atenţia criticii literare, receptată cu înalte aprecieri, dar şi cu succes constant la cititori.

Toate poetesele numite mai sus şi-au câştigat un prestigiu bine meritat, unanim considerate ca nobeliabile, dacă ruleta suedeză ar indica vreodată şi numele României.

  

Am remarcat-o pe tânăra studentă încă la cenaclul Labiş, unde a citit de câteva ori, cu mult succes şi unde avea mereu un cuvânt greu de spus cu privire la poetul care citise în seara respectivă. Frecventa şi alte cenacluri: Neculuţă, Junimea, unde se desfăşura inevitabilul Adrian Păunescu. Am obţinut un autograf pe primul volum Pasărea tăiată. În Himera literaturii, Curtea Veche, 2007, evocând serile magnetice de la Cenaclul Labiş, îi fac poetesei partea cuvenită. În Scene din viaţa literară, Ideea europeană, 2007 este adesea semnalată, în contextul de dinainte de Decembrie, la restaurantul Uniunii scriitorilor. Am luat parte împreună la numeroase lansări de carte la Târgurile Gaudeamus. 

La începuturi, din nu ştiu care motiv sau fără vreun motiv,  îmi făcusem impresia că ar proveni dintr-o familie de basarabeni refugiaţi ca şi ai mei. De aici un plus de atenţie, chiar o duioşie confraternă. Când lucrurile mi s-au clarificat, sentimentul meu, în niciun fel exprimat vreodată, nu s-a şters. Rămânem în frăţia cultului pentru Poezie.

Alţi scriitori:

N. Caratană, n. 1914

M.H. Simionescu, n. 1928

Valentin Taşcu, n. 1944

Poezia zilei, Ileana Mălăncioiu

***

Să mi se ia pentru o vreme trupul,

să rămân suflet şi atât,

să plâng cum plâng sufletele singure

când li se face urât.

Să mi se lase amintirea că am fost

trup şi suflet odată,

să mi se lase chinul vinei mele

şi dreptul de-a fi judecată.

Să-not în marea Lui cea mare

şi să mă-nfricoşeze înotul,

din când în când să fii şi tu alături

Şi-apoi să cred că ai pierit cu totul.

Să nu îmi fie clar cuvântul Lui

Să-ncerc să-l aflu şi să mă-nspăimânt

Să mi se lase toată îndoiala

Pe care am avut-o pe pământ.

***

O pagină de jurnal, 1996
13 0ct. 1996, continuare: Duminecă pe la prînz merg la Cezar Baltag să-i dau noul meu volum Poemul de dimineaţă. Mă invită în altă cameră, nu cea plină de globuri pămînteşti – un hobbi de-al său, zice, în treacăt. Icoane, cărţi vechi. Stinge televizorul, ne aşezăm la masa lui de lucru, nici un metru pe un metru, el cu faţa spre lumină. Îi spun de apropiata lansare, îl rog să vină să vorbească. Nu este în formă, nu spirituală, ci fizică. Dar răsfoieşte cartea, citeşte vreo trei poeme: Părinţii, Cu punct de sprijin…, SLD şi abia atunci spune că da, o să vorbească. Frumoasă poezie! va vorbi doar cinci minute, dar ce înseamnă SLD? Îi adusesem un eşantion cu granaţi, ca să-şi reamintească faptul că sunt geolog-terenist. Îi spun de cele două secţiuni ale cărţii: unele scrise în natură şi în contactul cu realitatea şi altele privind lucrurile din interioritate. Cum am întîrziat 15 ani cu prima carte de poezii, tot aşa alţi 15 ani de amânare cu aceasta. Timpul în poezia mea nu prea contează… Cum a fost cu scenariile, cu Niki O., cu albumul de artă apărut în acelaşi an cu antologia din Valeriu Ciobanu. Va da cartea vreunui critic, pentru a se scrie despre ea în Viaţa Românească. 

20 oct 96. Duminecă. Joi 27 oct. la ora 13 a avut loc lansarea mea la Sala oglinzilor a Casei scriitorilor. Cu o zi înainte lipisem afişe cu Ţone. Se prezintă multă lume, peste aşteptările mele. Mai întîi protagoniştii: Cezar Baltag, Pan Vizirescu, Ioana Postelnicu, Barbu Brezianu, Alex. Baciu, Ţone, Catrinel Cădere, Nora Iuga, Aurelian Titu Dumitrescu şi cu mine la prezidiu. Ţone şi-a prezentat editura, apoi I.P. şi B.B. pe Baciu, Nora I. şi ATD pe C.C., iar Cezar Baltag şi Pan Vizirescu pe mine. Lidia a citit cîte două poezii din fiecare autor. Apoi autografe şi trataţiile, în sălile de vis-a vis. Am înregistrat aproape tot. La urmă autorii au spus cîte o frază de mulţumire. Eu ceva despre acei oameni care de răi ce sunt nici nu pot să mulţumească; impresie puternică, vii aplauze. Cam în acest fel:

La lucrurile prea frumoase ce s-au spus aici, ar fi o inabilitate de neiertat dacă aş încerca să mai adaug ceva. De aceea nu fac decît să vă mulţumesc la toţi şi aş vrea să fac din aceste mulţumiri un moment special. Trăim în nişte vremuri cînd lumea a început să uite că trebuie să mulţumeşti, cînd un semen te-a ajutat, te-a îndatorat, a fost de partea ta la greu. Sunt oameni care, după ce-i ajuţi şi ar fi să-ţi mulţumească, se folosesc de tertipuri şi, cu multă iscusinţă pun în scenă mici neînţelegeri, conflicte etc., după care în mod firesc nu mai e loc pentru mulţumiri. Ei au sufletul negru, ei simt că li s-ar încleşta gîtul, că s-ar îneca dacă ar trebui să rostească un cuvînt de mulţumire. În credinţa creştină, mărturisirea este o piatră de încercare, a recunoaşte greşala, păcatul etc. Cred că şi în viaţa socială, mulţumirea este tot un fel de a mărturisi: că îi eşti recunoscător cuiva pentru ce a făcut, pentru ajutor. A mulţumi înseamnă a repune lucrurile în adevărata lor ordine spirituală. Eu vă mulţumesc.

I-am dat apoi un interviu Vioricăi Ghiţă Teodorescu. În sală au fost: Ştefan Augustin Doinaş, Andrei Ionescu, D.M.Ion, Marian Drăghici, George Chirilă, Titi Vătăşescu, Jean Focşa, soţii Scarlat, Mircea Arion, Dan Taloş, Horia Nichiforescu, Gigi Faraon, Adi Cusin etc.

De la 3 la 5 se combate la etaj, apoi un grup descinde la restaurant: Eu, Lidia, ATD, M. Drăghici, Adi Cusin, Vorona, încă un tînăr. Se recită din mine şi din Cusin, plecăm pe la 19.

 Va urma

Fotografii...