sâmbătă, 18 ianuarie 2014

Scriitorul zilei Nicu Caranica, n. 18 ianuarie 1911 - d. 2002

Născut la Bitolia, în Macedonia, din părinţi aromâni: Ion Caranica, profesor de muzică, dirijor şi compozitor reputat şi Sevastia, soră a academicianului Th. Capidan, sora lui Nicu Caranica, Eta Boeriu, a fost ea însăşi poetă şi mare traducătoare din literatura italiană. Pentru mine, o nouă confirmare că aportul cultural al alogenilor proveniţi din zona Greciei şi Macedoniei, măcar pentru ultimele 3-4 secole din istoria noastră, este mai important decât ne place să o recunoaştem.
Liceul la Turda, universitatea din Cluj (1828-1832), cu o continuare a perfecţionării universitare la Lille şi Sorbona, fără totuşi să-şi poată definitiva lucrarea de doctorat despre opera critică a lui Baudelaire (1935-1936). Profesor la Arad, apoi ataşat de presă în Italia, rechemat în 1941, refuză repatrierea şi acceptă exilul. Zece ani în Italia, asistent la Padova al lui Ramiro Ortiz, apoi, din 1951 se stabileşte la Paris. Tipărise în 1940 Poeme şi imnuri, în 1945 Povestea foamei, iar în 1968 Naşterea legendei. În 1997: Anul 1940; Piese de teatru, tipărite în străinătate şi puse în scenă: Întâlnirea, apoi Mişcare ireversibilă, 1970, Noapte şi iar noapte, 1995; volumul de eseuri şi memorialistică Eminescu-un esculap al sufletului românesc, 1997; Lupta cu îngerul, 1997; Chemarea marea, 2000; Cartea anilor, 2000. Nu lipsesc de tot eforturile de a-l reintegra pe poet în matca largă a literaturii române contemporane, dar din păcate receptarea critică şi impactul asupra cititorului întârzie, din motivele deja cunoscute.
Apăruse în antologia Poeţi tineri ardeleni, 1940 a lui Emil Giurgiuca şi în cele două antologii madrilene ale lui Vintilă Horia. O antologie a Poeziei exilului românesc i-am făcut-o cadou anul trecut fiului său Mihai Caranica, vechi al meu prieten şi coleg la prospecţiuni geologice.
Pot să-mi imaginez tristul destin al unui poet, fost legionar, nevoit să rămână până la sfârşitul vieţii în străinătate, desfăcut de poporul în limba căruia a continuat să scrie până dincolo de 90 de ani, însă în imposibilitatea de a reveni în patria mumă. L-am avut în echipă timp de zece ani pe blajinul coleg tehnician Mihai Caranica (plecat el însuşi în exil, stabilit actualmente în USA, unde se ocupă cu geologia şi... sculptura), care însă nu a găsit prudent să ne vorbească despre familia sa, despre tatăl exilat în Franţa; nici faptul că scriam eu însumi şi uneori chiar îmi apăreau unele cărţi nu l-a împins spre mărturisiri. Aflasem în vreun fel că este nepotul Etei Boeriu, dar de nicăieri nu aş fi putut deduce înrudirea acestora cu Nicu Caranica. Al cărui nume era uneori pomenit în contexte alarmante...
  
http://www.crispedia.ro/Nicu_Caranica

Poezia zilei
***
DESEN

Un deget de copil mă desenează,
Direct pe faţa mea mă desenează,
Atent mă desenează.

Îmi scrie ochii,
Îmi scrie gura,
Fruntea, nasul, urechile,
Contururile,
Toate trase-n amănunt,
Scrise din nou cu şerpuiri de aer,
Cu mângâieri de aer.

Desenul feţei mi-acoperă faţa,
Desenul feţei îmi vădeşte faţa,
Cu un fard îngeresc fără materie,
Cu o lumină venită din pornirile bune ale inimei,
Ca o pruncie.

Chipuri uşoare ning afară,
Chipuri uşoare curg în mine.
Inspir îmbătat profiluri uşoare,
Expir mulţumind profiluri uşoare,
Mi-e inima insulă pe ape uşoare,
mi-s gândurile fluturări uşoare,
păsări uşoare.

Ah, deget de copil.
                     NICU CARANICA



Ion Lazu - O pagină de jurnal 1996
31 aug. 96. Care e diferenţa: între bun şi rău, între deştept şi prost, între cinstit şi ticălos, între potentat şi lumpen, între troglodit şi creatorul de artă, între vedetă şi anonim? Între cel care moare la 18 ani şi cel care moare la 81 de ani? La o primă vedere, diferenţa e aşa de mare, e esenţială. La o privire mai stăruitoare, diferenţa se reduce drastic. Şi totuşi, există o diferenţă între şi între. E cea care ne sare în ochi din prima clipă: diferenţa,... căci din prima clipă, intuitiv, noi despărţim ce e bine de ce e rău.
13 sept. 96. Cîţi nu se reped să acrediteze ideea că sunt nemaipomeniţi, unici, geniali! Pe unii aş fi tentat să-I cred, dar vezi, prea puţini dintre aceştia au răbdarea de a se aşeza la masă şi să facă dovada extraordinarei lor înzestrări, doar presupusă deocamdată. Păi, pentru a dovedi că eşti geniu, nu e deajuns să scaperi de două-trei ori. Geniul e o treabă teribil de grea, el presupune răbdare, efort, perseverenţă, spate tare şi o neomenească putere de muncă. Uitaţi-vă la Eminescu, la Hasdeu, la Iorga, la Eliade… Ăştia nu au tăiat frunză la cîini, nu au stat la şuete, domnilor pozeuri! N-aţi avea forţa necum să scrieţi miile şi miile de pagini ale lor, sau s[ le descifra’I slova, dar nici măcar răbdarea să le număraţi, filă cu filă… Repede aţi cere paşaport în Australia.
Claude K. Nu trebuie uitat că, de cîte ori este refulată, realitatea are virtutea cardinală de a reveni, cînd te aştepţi mai puţin.
15 sept. 96. Gazda mea, soră medicală, trecută de 7o de ani, greoaie, beteagă la mers, se chinuie la ore imposibile să se mobilizeze ca să facă injecţii bolnavilor de prin cartier. Mai mult de milă, îmi spune, iar nu neapărat pentru bani…trag oamenii de dînsa, nu-i poate refuza. Soţul maghiar şi fost copil de suflet, nu s-au potrivit. A murit la 72 de ani, de inimă. N-au avut copii. Tînărul din casă, lucrător la fabrica de mobilă, ins pus pe plecări, cu motocicletă,  este un nepot, copil din flori al fetei unei surori. Bărbatul nu l-a vrut pe acest nepot. Acum, că soţul a murit, bătrîna l-a primit în casă, îi va face testament; mulţumită de faptul că e credincios.
E de necrezut ce curaj capătă beţivanul cînd vede că alţi trei-patru de prin preajmă beau şi ei, îl iau în seamă, nu-l huiduie. Beţivul, aş zice, se îmbată odată în plus: de bucurie, de încîntare: uite că nu numai eu beau, sunt atîţia ca mine…
Cultura e o chemare, pentru unii, nu pentru cei mulţi. Altfel, încă din clasele primare pilda unui Eminescu ar trebui să aprindă scînteia în spirutul oricărui copilandru. Ceea ce din păcate nu se întîmplă decît ca excepţie… Or, a escamota acest aspect, e a cere lumii ceea ce ea nu poate să dea.
Tehnici comuniste, deci bine puse la punct, de manipulare a maselor. Se lansează zvonul unei măriri de preţuri. Lumea speriată. Peste două-trei zile apare la tv un ştab care neagă vehement, cu bogată argumentaţie. Lumea răsuflă uşurată: ăştia au grijă şi milă de noi, s-au gîndit ce greu ne-ar fi cu scumpirea asta nouă.. dar deja ideea unei posibile măriri de preţ a fost luată în calcul, prudent. Cumpărăturile au fost făcute. Iar peste două săptămîni, cînd am uitat numele celui cu promisiunile, vine mărirea de-adevăratelea.

 Va urma

Vasile Spiridon: Corectitudinea estetică
Cele spuse de Florin Mihãilescu undeva, în cuprinsul recentei sale cãrţi, „Amendamente la ideile critice“ (Ed.Vinea, 2012), despre un confrate în ale criticii şi istoriei literare, i se potriveşte foarte bine lui însuşi: „tipul cercetãtorului riguros se caracterizeazã tocmai printr-un profesionalism integral şi printr-o competenþã deplinã, dobânditã graţie unei severitãţi de efort documentar şi unei prudenţe totdeauna necesare în elaborarea concluziilor generale. [...] atitudinea acestuia se recomandã mai frecvent printr-o anume modestie, care stã  îndeobşte bine omului de autenticã valoare. În lucrarea prin excelenţã obiectivã a unor asemenea cercetãtori serioşi şi de o impresionantã probitate moralã nu poţi sã nu ai decât cea mai înaltã şi mai indestructibilã încredere“ (p. 81). De o indestructibilã încredere sunt şi eu încercat atunci când citesc paginile critice ale culegerii de faţã şi, în general, ceea ce scrie Florin Mihãilescu. Dotat cu un spirit profund investigativ şi deliberativ, profesorul Mihãilescu nu purcede în comentariile sale critice la un clasic demers didactic de recenzent – cronologic şi descriptiv –, ci pune în discuţie,  prin incidenţele de lecturã create, premisele şi fundamentele înseşi ale problematicii şi structurii interioare gãsite într-o carte sau alta. În spaţiul restrâns al comentariului revuistic neexistând loc pentru interogaţii ample şi diversificate, criticul trebuie sã se mulţumeascã doar cu lansarea unor necesare premise. Este motivul pentru care el nu intrã deloc „ex abrupto“ în analiza unei noi apariţii editoriale. Aceasta se întâmplã abia dupã efectuarea câtorva volute generalizante, întrucât doreşte sã deschidã de fiecare datã întregul dosar al unei anumite problematici ivite. Formaşia autorului „Criticelor şi metacriticelor“ (1999) este bazatã pe o îndelungatã documentare, pertinent şi sigur utilizatã în susţinerea argumentaţiilor. Multitudinea ideilor şi sugestiilor dintre cele mai diverse venite la citirea unei cãrţi cu creionul în mânã nu îi permite – dupã cum spuneam –, în spaţiul afectat comentariului din revistã, sã o traverseze aşa cum ar vrea el, în detalii, ci dupã o logicã menitã sã punã succint în luminã osatura ei. Şi aceasta, chiar dacã universitarul  bucureştean este format la şcoala criticã lovinescianã, fapt vãzut cu ochiul liber la reacţia pe care o are la un moment dat, la întâmpinarea cãrţii „Poeticitatea româneascã postbelicã“, a lui Marin Mincu: „Şi pentru cã tot a venit vorba de Cãlinescu, sã mai spunem şi cã el constituie pentru Marin Mincu referinţa supremã şi, totodatã, cea mai frecventã. Neglijarea lui Lovinescu, adevãrata autoritate incontestabilã pentru perioada interbelicã, ni se pare mai mult decât stupefiantã, aproape un fel de «afront» la adresa unei mari personalitãţi. Mai presus de toate, ea reprezintã însã o procedurã contraproductivã, pãgubitoare în primul rând pentru acurateţea şi precizia tabloului exegetic. Nu mai are Lovinescu substanţã pentru comentarii?!“ (52) Lui Florin Mihãilescu nu îi place sã practice o criticã de tip pur impresionist („epidermicã“, spontanã, beletristicã). Ceea ce aplicã este o criticã de idei, favorizatã de viziunea sistemicã asupra literaturii. În configurarea tabloului analitic, interpretativ ţi evaluativ pe marginea unei cãrţi controversate, efortul sãu este de a face corelãri între poziţii ireconciliabile. Rãmâne ilustrativ, în acest sens, ceea ce afirmã despre mult comentata apariţie de anii trecuţi, „Iluziile literaturii române“, a lui Eugen Negrici: „Unor supralicitãri riscante evidente, pe care le combate şi le respinge convingãtor, criticul le opune aşadar tot nişte exagerãri, singura justificare pe care o putem atribui acestei proceduri fiind aceea cã la o eroare de dimensiuni extreme e necesar, pentru restabilirea echilibrului normal, a rãspunde printr-o loviturã de sens contrar la fel de puternicã. Cu toatã aceastã realã motivaţie conjuncturalã, nenea Iancu încã s-ar gãsi îndreptãţit sã replice: «Stimabile, fãrã exageraţiuni!»“ (62). De asemenea, la apariţia pe piaţa literarã a masivei culegeri de texte „Ideologia Junimii“ (2007), criticul nu poate sã nu-şi exprime, mãcar în parantezã şi în treacãt, fãrã a insista, contrarietatea faţã de curioasa absenţã din sumar a textului maiorescian fundamental „În contra direcţiei de astãzi...“, probabil fiind considerat de antologatori mult prea cunoscut. Observaţia devine judicioasã şi plasticã: „Oricum, un trup fãrã inima lui devine bun numai pentru disecţie“ (p. 13). Dar se repliazã imediat şi conchide cã în faţa meritelor unei cãrţi, amendamentele aduse nu constituie mobilul unor obiecţii grave, ci doar inofensive şicane de exactitudine. Analistul gãseşte aspecte meritorii, pe deasupra unor rezerve, delimitãri şi insatisfacţii, eventualele erori de concepţie neatârnând prea greu în aprecierea finalã. Florin Mihãilescu urmãreşte cu atenţie dezbaterea de idei din publicistica noastrã culturalã, lucru dovedit pe deplin mai ales în cartea de acum un deceniu, „De la proletcultism la postmodernism“. Deşi preferã sã comenteze cãrţi de teorie şi criticã literarã, referirile sale se extind şi asupra polemicilor din domenii învecinate sau conexe, precum acelea legate de ideologia culturalã, urgenţa revizuirilor axiologice, raportul dintre etic şi estetic, rezistenţa prin culturã. Iatã cumpãtata opinie exprimatã despre ceea ce a însemnat rezistenþa prin culturã: „Obştea noastrã intelectualã nu a reacţionat solidar la provocãrile regimului, ori a fãcut-o anemic şi neconvingãtor. Nu are rost sã turnãm apã de trandafiri peste o realitate în cea mai mare parte lamentabilã, dar nici nu se cuvine sã desconsiderãm impactul public al disidenţei estetice a celor mai buni poeţi, prozatori şi dramaturgi, asistaţi totodatã şi de o criticã literarã de aceeaşi facturã şi orientare la cei mai serioşi şi mai oneşti reprezentanţi ai sãi./ Aceasta nu înseamnã deloc cã revizuirile rãmân fãrã obiect şi prin urmare fãrã nici un rost, cãci în condiţiile de control ideologic permanent şi vigilent ale fostului regim totalitar, nici cei mai importanţi scriitori nu s-au putut în totalitate sustrage, aşa cum spuneam deja mai sus, unui grad mai mare sau mai mic de obedienţã. Aceste cedãri, uneori inevitabile pînã la un anumit punct, trebuie depistate şi analizate cu atenţie, spre a le constata cantitatea şºi calitatea daunelor provocate operei în cauzã şi modul lor de coexistenţã sau de interferenţã cu meritele artistice propriu-zise, inerente în cazul creaţiilor autentice şi viguroase“ (p. 93). Dupã astfel de fraze, devine firesc sã gãsim şi altele în care negarea autonomiei creatoare i se pare autorului cãrþii „Critica sau judecata fãrã sfârşit“ a fi de rãu augur: „Revenirea cu o anume forţã a diferitelor forme de negare a autonomiei creatoare, mai ales prin îndrumãri relativ recente, precum «noul istorism» sau «studiile culturale », în cadrul favorabil pe care l-a instaurat relativismul postmodern, nu face decât sã complice problematica în discuþie, fãrã a-i rãsturna datele fundamentale şi fãrã a izbuti sã le opunã acestora argumente noi, temeinice şi substanþiale. Este inevitabil sã nu descoperim în asemenea manifestãri de «ultimã generaţie» nişte fenomene de modã culturalã, uneori chiar de snobism intelectual, mai totdeauna marcate de un caracter speculativ sofisticat, şi, în definitiv, destul de trecãtoare şi de puţin profitabile. Desigur, am putea spune, utilizând o veche butadã, cã sunt în ele şi lucruri bune, şi lucruri noi, dar cele bune nu sunt noi, iar cele noi nu sunt bune“ (p. 123). Prin urmare, pe bunã dreptate gãseşte criticul neconvingãtoare pãrerea lui Terry Eagleton, din „Teoria literarã. O introducere“, cã literatura este o ideologie şi cã orice abordare a ei presupune o atitudine implicit sau explicit politicã: „Dar, cum am menţionat deja mai sus, s-ar putea ca tocmai de aceea, mai ales  noi, sã nu avem organ pentru asemenea speculaţii, pe care le abandonãm fãrã regret specioasei retorici al mult prea credulei stângi intelectuale din Occident, a cãrei angajare politicã îi şi explicã fãrã îndoialã ideile, dar nu i le şi scuzã câtuşi de puþin“ (p. 126). Cel care a scris importantul studiu „Conceptul de criticã literarã în România“ îşi exprimã convingerea cã în literaturã – şi în artã, în genere – singura corectitudine legitimabilã o constituie corectitudinea esteticã a judecãţii de valoarePentru el, singurul angajament autentic pe care şi l-ar putea lua un artist este acela deontologic, exclusiv profesional, iar nu acela zgomotos din publicistica stângistã asemãnãtor celui activat de pe malurile Senei, opacã (publicistica) îndeobşte la condiţia autonomiei estetice. În orice caz, autorul cãrţii de faţã sperã cã traducerile, care se înmulţesc (şi pe care le întâmpinã în unele dintre comentariile sale critice), vor submina profilul  culturii noastre actuale, al cãrei drum spre postmodernitate nu i se pare, ca altora, a fi luat cu adevãrat sfârşit. Florin Mihãilescu dovedeşte o datã în plus la apariþia cãrţii „Amendamente la ideile critice“ cã are perspectivã şi acuitate criticã, îi place sã urmeze logica şi armonia formelor conceptuale, trecând, în funcţie de necesitãţi argumentative, mai rapid sau mai încet peste nuanţe. În fond şi la urma urmei, îl intereseazã sã tranşeze aspectele de fond ale unei problematici. Ţin sã închei rândurile de faţã printr-un paragraf confesiv, despre o mirabilã întâlnire. Una dintre cãrţile formative, care m-au lãmurit, la terminarea liceului, ce înseamnã critica literarã, a fost „E. Lovinescu şºi antinomiile criticii“, a profesorului Mihãilescu. Desigur, ar fi putut avea acest rol (şi l-au avut) şi alte cãrţi, însã aceasta a fost prima. „On revient toujours...“ Dacã nu aş fi citit şi conspectat, cu sârguinţã şi febrilitate aproape iniţiaticã, acum trei decenii, respectiva carte, poate cã astãzi nu aş fi scris acest conspect.
 Vasile Spiridon.
Preluare din revista Ateneu, nr.11/12 2013

Fotografii...







Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu