Scriitorul zilei: I.Al. Bratescu Voinesti, m. 1946  http://ilazu.blogspot.com/2012/12/scriitorul-zilei-i-al-bratescu-voinesti.html

Alti scriitori din Calendar: 
Petru Caraman, n, 1898

Gaby Michailescu, n. 1910

D. Solomon, n. 1932

Iulian Neacsu, n. 1941

Simion Mehedinti, m. 1962

Poezia zilei. Ion Lazu: 

Îmi face bine să ştiu 

Lui Ludovic Antal

Îmi face bine să ştiu

Că mă voi pierde pe-aceste cărări –

Gândul la stânci şi la brazi şi cascade

Îmi face bine.

Îmi face bine să ştiu

Că pământul îşi schimbă culoarea

După sufletul nostru,

că în mers se roteşte cu noi

Larg, până-n volbura apelor;

Îmi face bine să ştiu

Că există un loc

Peste case şi dealuri şi timp

Un loc unde m-aş putea naşte mereu;

Îmi face bine să ştiu

Că există pietre albe de râu

Care-şi fac pe mal în crengi culcuş

Şi-aşteaptă să devină pescăruşi...

1967, Lăicăi-Muscel

SAVOIR MA FAIT DU BIEN

                        

                           A Ludovic Antal

J’aime savoir

Que je m’egarerai sur ces sentiers,

Panser au rochers

Aux sapins et aux cascades

Me fait du bien.

Me fait du bien de savoir

que la terre change de couleur

selon notre ame,

qe’elle tourney avec nous

jusqu’au torrent des eaux.

J’aime savoir

Qu’il existe un endroit

Au-dela des demeures,

Des collines et du temps

Un endroit ou je pourrai

Remaitre pour toujours.

J’aime savoir

Qu’il y a des pierres blanches

Des fleuves

Qui font leur lit

Pres du ravage parmi les branches

En ettendant de devenir des mouettes…

Când sufletul

Când o pasăre nu vrea să zboare

E mai grea decât dovleacul bubos

Din brazdă, trăgând după sine

Cătuşa unui vrej rugos.

Când o sămânţă nu vrea să răsară

Ea cade la antipod şi încolţeşte

Dalac.

Când soarele nu vrea să apară,

Când norul nu vrea să treacă

De dig,

Când ochiul nu vrea să vadă,

Viaţa e o prăbuşire în aven.

Când sufletul meu nu mai vrea

Să se bucure,

Îşi trage deasupra doi metri cubi

De pământ

Şi e mort de o mie de ani.

1986

LORSQU’UN OISEAU

Lorsqu’un oiseau ne veut pas voler

Il est plus lourd

Que la citrouille a terre,

Agrippee par les menottes

D’une tige vigoureuse

Lorsqu’un grain ne veut pas donner

Il  tombe aux antipodes

Et pousse de travers

Lorsque le soleil ne veut pas se lever,

Lorsque la nuit ne veut pas passer

Lorsque l’oeil ne veut pas voir

La vie est une chute dans le ravin

Loerqur mo name ne veut pas

Etre joyeuse

Elle se couvre de deux metres cube

De terre

Et meurt pour un millenaire.

O pagina de Jurnal, 1995

Din vara asta fiul s-a ales cu cele două excursii: la Ciovîrnăşani şi la Avrig, ultima cu o escapadă de patru zile la stîna de sub lacul Avrig, pe-o vreme ca de iarnă. A avut ce vedea şi povesti, se pare că nu-l sperie nici munca, nici greutăţile; e inimos, ataşat, are un spirit pozitiv, nu ia lucrurile în rău, nu e cîrcotaş sau resentimentar, ceea ce mă bucură şi mă linişteşte.

Sunt multe de recuperat din această vară şi încă mai multe s-au şi pierdut; la Ciovîrnăşani, apoi la Herculane unde am fost în tandem cu Cornel P. care cu stilul lui mi s-a băgat tot timpul în suflet, cu poveşti despre devotamentul cu care l-a îngrijit pe taică-său în ultimul an de viaţă, pînă ajunsese doar un schelet. Locul m-a vrăjit, valea Cernei la Herculane, cu pereţii aceia abrupţi, de calcar, ridicîndu-se pe verticală pînă la jumătatea cerului, de-un alb neverosimil, mai ales spre seară, făcînd să vibreze intens lumina remanentă a zilei. Apoi vizita la Topleţ-Bîrza: găsesc casa nenţoaicelor mele vîndută; Ana Bredureanu îmi iese în poartă şi mă îmbie: Intraţi, dle inginer!, de parcă ne-am fi văzut ieri. (Şi au trecut 23 de ani…) Acum o femeie ca la 65 de ani, căruntă şi corpolentă, ţeapănă de şale, amintindu-mi-o grozav pe maică-sa din anul 1973. Pe atunci nu găseam chiar nici o asemănare între mamă şi fiică... S-a împăcat cu fiul cel mare, stabilit la Timişoara; are însă mari probleme cu Ramon, acum poliţist la Mehadia, căsătorit cu o fată din Iablaniţa, la început mieluşea, apoi viperă. I-a făcut farmece lui Ramon, i-a făcut şi ei, s-o omoare: nu mai avea somn, auzea şoapte, trosnete prin casă. A fost la baba vrăjitoare şi a înfruntat-o cu curaj, după ce la început tremura ca varga. De mirare această alunecare a Anei spre misticism-vrăjitorie, obscurantism, într-altfel femeie cu personalitate, şarm şi umor, cu minte limpede, cândva. Îl caut pe Ramon la poliţia Mehadia şi nu dau de el. Să mă conving: ce e adevărat şi ce e fabulaţie, deraiere…

Să nu uit de vizita mea la Tg. Jiu, la Dida. Oribilă impresie, trebuie că sunt un om foarte politicos dacă n-am dat semne de exasperare. M-a înnebunit cu drama unicului fiu, care din premiant ce fusese, acum bea, a violat, a făcut închisoare, se tot desparte de soţie, care ca noră îi e răuvoitoare. Isterie în toată legea. Forţa ei de atunci era încrederea în sine, alias suficienţa. Ştia bine că bărbaţii sunt la voia ei, îi are la mînă. Dar nu cumva am regăsit la Dida ceva din elucubraţiile şi obscurantismul Anei Bredureanu din Bârza-Topleţ? Cum se face că în tinereţe m-au atras astfel de persoane mai mult decât dubioase, jalnice ca valoare umană?

Să nu uit de cartea lui H.R. P., o carte eveniment, la un nivel cum am mai întîlnit doar la Cărtărescu în ultimii ani. În fond, foarte contradictorie. Naşi fiindu-i Malreau, Nietzsche, Monterland, Heidegeer. Stil acroşant, suflu vitalist, dar şi spirit destructiv. Frămîntări teribile, stres lăuntric, ca la drogaţi, un suflu de geniu şi de pustiu.

Vizita, oricît de tărzie, la Izverna acasă. Vorbim patru ore, despre cărţile noastre, despre jurnale. El îşi trăieşte jurnalul. Pune tot în Epifanii, scrie mereu la cartea asta. Despre poezia schizofrenicilor, sunt atîţia printre noi. De curînd răposatul Cristian Popescu, autor de trăznăi acroşante. Fiica lui Pan, Irina, a terminat facultatea, prima pe Capitală, a plecat cu o bursă în Olanda, deja a patra oară. Nevastă-sa ne trimite o farfurie cu gustări dar dînsa nu apare. Pan mă conduce, prin ploaia care cădea deja de vreo oră.

Dacă am avea vîrsta sufletelor noastre, mulţi s-ar fi stins de zeci de ani deja, alţii abia de s-ar fi născut, ferice de ei!

Citesc în fine, dar cu ce plăcere! pe Jose Ortega y Gasset, simt demnitatea deşteptăciunii, admir fără rest acel stil elocvent. Un om de curaj, scîrbit de prostia generalizată. A scrie despre soarta omenirii. Şi cînd te gîndeşti, de fapt nici un sfert din cele ce pronostichează aceste minţi luminate nu se adevereşte. Dar, citindu-i pe mai mulţi, de diferite opinii, începi să bănuieşti singur cam ce variantă ne aşteaptă. Şi încă un lucru: oricît ar greşi în previziunile lor aceşti inşi precum Ortega y Gasset, merită să-i citeşti, să stărui în preajma luminii ce-o propagă mintea lor cuprinzătoare, puternică, iradiantă. O idee simplă: omul obişnuit e mulţumit de sine, sigur de sine şi hotărît să facă ce face toată lumea; omul de elită nu e neapărat mai sus ca mijloace de trai, însă el ştie că se poate mai mult, e nemulţumit de neîmpliniri, are dorinţa de a da mai mult decît cere, e generos, exigent, timid. Ar fi tema mea din Cîinele galben. Oare de ce mi-au trebuit atîţi amari de ani ca să înţeleg că Dida e o mahalagioaică, o mediocritate sigură de sine ? Iubirea? Nu a fost cazul. Autoamăgirea? Nici asta. Pur şi simplu nu mi-a venit să cred că e o diferenţă atît de drastică între ce păruse şi ce era cu adevărat; între felul meu de a fi şi al ei.

Mă văd în metrou cu Nelu Niţă-Oprea din Sărăceşti şi reiese că tocmai a venit de la ambasada din Portugalia şi pleacă la cea din Brazilia, de unde speră să iasă la pensie. Om la 58 de ani, coleg de clasă cu Mişulică. Blajin, neagresiv, dar capabil, ştie italiana, spaniola, acum şi portugheza. Imposibil să nu te întrebi ce legături va fi avut cu securitatea, după fişa postului, nu? Fusese pe la Cireaşov, ştia de moartea tatei. Cîteva întîlniri, nu mai mult de zece, după ce ambii am plecat din Slatina.

 (din Lamentatiile Uitucului, in manuscris)

Fotografii luxemburgheze...