Scriitorul zilei: Ada Orleanu  http://ilazu.blogspot.ro/2012/12/scriitorul-zilei-ada-orleanu-poezia.html

Alţi scriitori din Calendar:
Dan Zamfirescu, n. 1933  http://www.rightwords.ro/autori/biografie/dan-zamfirescu
Valeriu Ciobanu, m. 1966   http://ilazu.blogspot.ro/2011/12/scriitorul-zilei-valeriu-ciobanu-poezii.html
Dan Laurenţiu, m. 1998  http://ilazu.blogspot.ro/2012/08/scriitorul-zilei-dan-laurentiu-poezia.html
Pericle Martinescu, m. 2005  http://ilazu.blogspot.ro/2012/02/scriitorul-zilei-pericle-martinescu.html




Lidia Lazu în recital

Lidia lazu recită din poezia proprie

http://youtu.be/iIr5fjjPFeM

Lidia Lazu recită Dealuri, de Ana Blandiana

http://youtu.be/iGLf6RREp3w

Lidia Lazu recită din poeţi contemporani

http://youtu.be/tcdyMCLaOgM

Poezia zilei

Sonetul Poeziei Sacre.

La Neptun, cu poeţii Ion Murgeanu şi  Gh. Istrate

Ei, da! E Poezia flamă sacră,

Ce de la zei, cîndva, fu preluată –

Deci laudă acelor ce-încă-odată

S-o întreţină, viaţa îşi consacră!

Şi-adînc dispreţ celor cu mutră acră,

Ce subjugaţi de rime nu se-arată,

Căci Poezia-i lacrimă curată

Şi-un giuvaer nepreţuit în lacră.

A poeziei flamă jucăuşă

Cei trei o întreţin suflînd de-odată

Din trei direcţii, jarul de mi-l gată –

Împrăştiind în jur numai cenuşă...

Ei încă stăruie, orbiţi de fum,

Ci focu-i stins de mult, iar vatra-i scrum...

P.S.: Cu ochii injectaţi, cu-obrajii roşii...

(Cei trei sunt... autişti. Ah, norocoşii...)

oct. 2006



Ion Lazu - O pagină de Jurnal, 1995

30 oct.95  Replică: Tu să nu te consideri în conflict cu noi, tu spune-ţi că te afli în conflict cu propria-ţi neînţelegere.

31 oct. 95 La Casa scriitorilor, lansarea editurii Vitruviu, director MC, redactor Musica Graciov. Prima lor carte, reeditarea Al. Paleologu, eseul despre Sadoveanu. Multă lume, atmosferă prielnică, spich bun al lui Mircea în deschidere şi al lui AP în final, iar Gabriela Dimisianu cam poticnit. Nimeni de la Ministerul Culturii, cum îi spuneam lui Pan I. 

AP: Cel mai cumplit lucru din viaţă e să scrii o carte, îmi venea să arunc maşina de scris pe geam, n-am făcut-o din laşitate şi gîndindu-mă că o să trebuiască să-mi cumpăr alta. La plecare, în faţa Muzeului lit. rom, Al Condeescu, ne întreabă: Aţi fost la lansare? Depinde de Minister şi n-a avut curajul să se expună. 

Ideea de a face o selecţie din Jurnal, cu titlul Contrapagină, lucruri colaterale jurnalului propriu-zis, poezii, note răzleţe.

2 nov. 95  Citesc MVL Peştele…, prodigios. Le citesc colegilor tableta lui Tudor Octavian, unul exclamă: Ar trebui să şi le publice într-o carte! Ceea ce îi şi sugerasem autorului, cu cîteva zile înainte, în metrou. Mare şoc, eseul lui M Niţescu Dialectica puterii. M-am simţit vinovat, ca om, ca intelectual şi ca român, răbdînd umilinţele şi impostura comuniştilor.

3 nov. 95.  Mă cert cu Gicu V. care nu crede că n-am vrut să mă fac membru de partid. Fusesem în comitelul UTC, mi-ar fi fost lesne să intru în partid, şeful nostru Niţu a venit la mine cu propunerea. L-am refuzat politicos, spunîndu-i textual şi arătînd chiar spre Gicu: Sunt alţii care ţin neapărat să intre.. Niţu ar putea confirma, dar mai contează? Că eram omul lui Croitoru. Că, da, el ar fi vrut să intre, ca să poată merge să lucreze în străinătate, ca alţi colegi care nu erau mai buni ca el. Îi spun: în 25 de ani de la debutul meu, n-am scris nici o poezie cu Partidul, nici un articol în ziare, iar cele zece cărţi nu au nimic pe linie. N-am acceptat să intru în corul lăudătorilor laşi. Am refuzat să merg la demonstraţii, la întîmpinări, mi-am lăsat barbă ca să le fie lehamite să mă cheme; m-au somat să fac parte din gărzile patriotice şi am refuzat. Treceam pe lîngă plutonul vostru, şeful mă chema în rînd şi eu îmi vedeam de drum. Erai printre ei, cum de te faci că ai uitat? Erou n-am fost, dar am încercat să rezist la maculare.

Aceşti oameni vor să-ţi fure şi puţinul de demnitate pe care l-ai avut, iar ei nici atîta! Să te bage în aceeaşi oală cu toţi oportuniştii.

3 nov. 95  Dar fie cheful să înceapă.

Că rimele nu cresc din apă!

Finalul poeziei ocazionale la ziua de naştere a unui coleg.

4 nov. 95  Zile ploioase. Treburi gospodăreşti de toamnă. Aseară L. se uită prin cartea lui A.P. şi spune că o plictiseşte de moarte.

Continuu lectura MVL. Ce a scris a şi trăit cîndva,”avînd la picioare experienţa trăită, iar capul adîncit în ficţiune”, p. 242. Înaltă conştiinţă artistică, se minunează cît de ignoranţi sunt alţi scriitori în ce priveşte tehnica narativă, glisarea timpului, viziunea etc. El le ştia la perfecţie la vîrsta de 20 de ani, deja. Lecţia lui: să faci o realitate aşa cum ai vrut-o tu. La rîndu-i, Lidia citeşte jurnalul meu, de unde apucă, semn că o interesează. Termin Llosa, cu respect. Mă uit pe C:R-Motru, de bun simţ, dar depăşit, nu mai am timp de risipit. Cioran, Amăgirile, mari delicii. Însă lucruri pe care dacă te apuci să le spui cuiva, nu faci nici o impresie. Toată forţa de şoc vine de la scriere, de la stil. Vezi şi Yourcenar.

O spune şi MVL: în subdezvoltare, scriitorul e tentat să plătească tribut documentarismului, vrea să lase mărturie despre neagra situaţie pe care o parcurge poporul respectiv. În ţările vest europene, cred eu, unde lucrurile merg bine economico-social şi politic, nu mai există teroarea de a fi cronicarul vremii, scriitorul îşi alege temele liber. Eu însumi am plătit acest tribut, conştient de risc, asumîndu-mi-l.  A fost o naivitate? Acum cred că da. Monografismul dăunează artei, ea trebuie nu să copieze, ci să re-creeze…

Îi propun lui Ţone să reedităm Natura… Nu zice nu, dar nici nu se repede. La primăvară.

 (din Lamentaţiile Uitucului)

                    Va urma


ion lazu - Luxembourg în Decembrie

La sfârşitul anului 1979 a apărut pe ultima pagină a României literare un articol al meu despre Luxemburg cu acest titlu: Luxemburg în octombrie. M-am gândit că la 34 de ani de la această întâmplare n-ar fi rău să postez un  text intitulat chiar aşa: Luxemburg în Decembrie.  Atunci stătusem în Marele Ducat aproape o lună întreagă; acum n-am stat decât 10 zile, dar ce mai contează... Am plecat pe 9 decembrie, ar fi fost ziua de aniversare a 32 de ani de la căsătoria cu Lidia. Un cadou cum nu se poate mai nimerit, minunat şi îndelung aşteptat.  Cu bagaje puţine, ca să ne mişcăm în voie. Taximetristul s-a cam mirat, dar ar fi fost şi mai mirat să ştie că în cele două bagaje de mână nu aveam decât cărţi şi iar cărţi, aproape 10 kg în fiecare. Pe parcursul spre Piaţa Victoriei, de unde urma să-l luăm pe 783 până la Otopeni, dimineaţă fiind şi şoseaua Mihai Bravu destul de liberă, l-am întrebat pe şofer dacă e cumva de prin sudul Olteniei. Observasem că se numeşte Obretin. Mi-a răspuns, surprins, că e din Teleorman. Zic: Sunt slătinean şi am avut un coleg dinspre Dunăre, cu acest nume. Este un nume sârbesc, am continuat. Sârbii din sudul Dunării s-au insinuat de-alungul râurilor din Câmpia română, fiind ei foarte buni grădinari. Îmi precizase că e din Mavrodin. Zic: apăi acesta e un nume grecesc, mavros înseamnă negru în greceşte.  Teleormăneanca de lângă mine, Lidia, cerceta norii. Spune, cu haz: Mută-i, Doamne la Ploieşti... Râd şi îl întreb pe Obretin dacă ştie această expresie. Nu o ştie. Îi explic de unde vine vorba asta. Aşa se rugau babele din Bucureşti când auzeau huruiala avioanelor americane, venind din Italia ca să bombardeze România. Du-i, Doamne la Ploieşti!  Bombardamentele americane se concentrau asupra a două obiective principale: Bucureştiul, mai ales Gara de Nord, ca să paralizeze mişcarea de trupe pe calea ferată şi, desigur, zona Ploieşti, cu marile rafinării de petrol. Avioanele acelea de bombardament, uriaşe, care aruncau ploaie de bombe asupra românilor, scoteau un huruit de te sculau şi din morţi...Omul meu nu pare să ştie, deşi nu e mult mai tânăr ca mine. Îi spun că americanii au amânat pe cât s-a putut intrarea în război şi că aportul lor a fost mai cu seamă în privinţa armamentului şi a aprovizionării, pe când ruşii aruncau în luptă trupe cu nemiluita. Asta ar fi încă o deosebire între democraţie şi dictatură.  Stalin nu dădea seamă în faţa nimănui, pe când administraţia americană lua în calcul fiecare viaţă de combatant, cu gândul că electoratul o să-i amendeze la urne. Dar fiindcă vorbim despre război şi ca să mai dreagă impresia, Obretin spune ce a aflat de la tatăl lui: că nemţii se purtau foarte frumos cu românii, pe când ruşii erau răi cu deosebire. Zic: să avem în vedere că trupele germane au venit la noi ca aliate, căutau să ne câştige simpatia în vederea luptei comune pe frontul de Est. Militarii se purtau delicat cu doamnele, erau binevoitori cu copiii, le dădeau bomboane, pesmeţi. Diviziile noastre au luptat intercalate între cele nemţeşti.  La cel mai înalt nivel se semnaseră acorduri economice, pentru alimente şi petrol, aşa că la sfârşitul războiului, altfel dezastruos, Banca naţională îşi dublase tezaurul, din plăţile la sânge ale germanilor. Chit că şi ei plăteau din ce jefuiau pe unde cotropiseră etc.  Pe când din cealaltă parte, sovieticii au pătruns pe teritoriul nostru prin forţa armelor, ca învingători. Şi nu oricum, ci după trei ani groaznici, în care soldatul român le făcuse tot răul posibil, pe frontul de est. În tot acest timp, propaganda sovietică nu ne scosese din imperialişti invadatori ai Măreţei Uniuni.  Nici un cuvânt despre faptul că ruşii au ajuns pentru prima dată la Nistru abia în 1711, pe vremea lui Petru cel Mare. De la 1912 încoace, n-au vorbit decât despre Basarabia ca teritoriu al lor. Încă mai aprig după 1918, când au pierdut-o; şi tot aşa, chiar în perioada comunistă-dejistă, când se dădeau de marii noştri prieteni şi protectori, dar ne storceau de despăgubiri şi totodată ne înfierau , aşa că bietul cetăţean sovietic nu ştia alta decât că noi nu avem niciun drept asupra Basarabiei. Propaganda asta nu a încetat nici în ziua de astăzi...în şcoli, în presă, peste tot.... În războiul spre Vest, ruşii îi aruncau pe români la atac, în toate situaţiile disperate, iar ei veneau la urmă, ca să-şi asume victoria. O trâmbiţau în Patria sovietelor. Am pierdut noi, românii, în cele 7 luni de lupte spre vest aproape la fel de mulţi combatanţi ca în cei trei ani pe frontul de Est. Ruşii nu ne-au cruţat defel, s-au purtat cu sălbăticie, cum se poartă învingătorii cu sclavii. Ne-au scufundat în robie pentru 3 decenii.... Asta e cu ruşii, mă gândeam, foarte mâhnit însă pentru faptul că românul nu-şi cunoaşte istoria, că ignoră în continuare marile răscruci ale naţiunii noastre.
Luăm pe 783, în nici jumătate de oră suntem la Otopeni-Plecare; Lidia vede afişajele din aeroport şi oftează: am adus-o prea devreme, ne-am sculat cu noaptea-n cap... Mereu în deficit cu somnul. Dar se vădeşte că nu venisem prea devreme, în curând se deschid porţile şi trecem prin 3-4 sau cinci controale. Lumea se înghesuie, aflăm că e vorba de o companie aeriană micuţă, ungurească, locurile din avion nu sunt numerotate. Ne grăbim să urcăm pe cele două pasarele, noi prin spate, şi ne plasăm pe partea dreaptă, nu la mijloc, unde nu ai vizibilitate din cauza aripei avionului, ci mai spre coada acestuia. Mare strateg în poziţoionări, am avut în vedere să nu mergem cu soarele în ochi, ci să avem sub observaţie ce e de văzut pe partea dreaptă a traseului, cu soarele din spate. Decolăm în timp util şi în bune condiţii, eu bucuros că nu am emoţii, că pot privi cu maximă atenţie desfăşurarea de imagini prin hublou. Şi avem cer senin (norii duşi la Ploieşti, nu?), dar numai până spre pantele Carpaţilor, de aici încolo petecele de zăpadă pe pe culmi se amestecă cu norii la fel de albi - şi în curând intrăm în plafonul de nori. Va fi astfel până pe deasupra Ardenilor: o nemai pomenită poveste cu nori. Pentru care va trebui să deschid o paranteză, fiindcă merită.
Va urma.

Ion Lazu - Fotografii luxemburgheze: Survolând Carpaţii...