ION LAZU ŞI ODISEEA PLĂCILOR MEMORIALE

Autorul articolului: Elena Armenescu       Articol publicat la data de: 24.08.2013      

In primele minute dupa ce am citit expozeul Magdei Ursache privitor la cartea recent aparută semnată de Ion Lazu , gândul m-a dus fulgerător spre serialul Memorialul durerii – realizat de curajoasa, talentata, demnă de respect realizatoare de televiziune Lucia Hossu Longin. Acest serial de televiziune foarte documentat şi cu un efluviu de comentarii izvorât din adâncul unei conştiinţe nealterate de infuziile propagandistice din perioada comunistă, pe lângă faptul că au emoţionat acea parte a populaţiei provenită din victimele regimului (ori pe urmaşii acestora) şi pe cei cu sufletul nevândut, a reprezentat totodată un act de rescriere a istoriei aşa cum a fost, şi desigur un capitol de demnitate naţională, cu care putem ”spăla” fereastra murdară prin care unii ne-au dorit să ne vadă deformaţi, urâţi, cu sufletul întinat de acceptarea fără cârtire a suveranitaţii unui regim ateu, importat - culmea - în numele fraternităţii!.  

Deşi am participat la inregistrarea unei emisiuni întregi pentru televiziune, din care nu au lipsit comentarii pertinente despre Odiseea plăcilor memoriale (Ed. Biblioteca Bucureştilor, 2012), sau Cartea plăcilor memoriale şi despre autorul ei, textul Magdei Ursache a avut darul să-mi trezească în memorie nu numai deschiderea porţilor închisorilor comuniste în care mulţi scriitori şi-au pierdut sănătatea, le-a fost scurtată viaţa sau chiar au murit nevinovaţi (poetul Vasile Voiculescu ) dar ( în antiteză) şi amintiri despre primele pagini ale publicaţiilor vremii - fie ele cotidiene ori săptămânale cu destinaţie partinică ori aşa-zis culturală, pagini pe care se lăfăiau sub semnatura ”tovarăşilor” omagii fără sfârşit ale regimului şi conducătorilor lui, condeieri plătiţi şi răsplăţiti, care - aşa cum a arătat Ion Lazu în cartea sa – locuiau în cartierul Primăverii, beneficiau de burse chiar în lumea liberă, erau privilegiaţi. Cei care aveau cel puţin 9-10 ani în anul 1989, îşi amintesc desigur cum se vorbea despre omul de tip nou, adică a omului fără memorie, a omului nou cu creierul spălat, care nu trebuie să-şi amintească nici ce a fost, nici ce a avut, nici ce a făcut înainte de comunism. Înţelegem cu uşurinţă câtă ură puteau avea faţă de cei care nu se dădeau bătuţi, nu se lăsau reeducaţi şi pe deasupra mai şi scriau lucruri care puteau deveni adevărate cronici acuzatoare la adresa regimului, deşi ei erau siguri – în blestemăţia şi nemernicia lor - de perpetuarea regimului sine die.  

Pe bună dreptate Magda Ursache afirmă că ”spre osebire de cei ce văd doar suboameni în români şi-n scriitori doar hahalere, păcătoşi patenţi, „pragmatii”, caractere deformate de comunism (nu că n-ar fi destui şi din ăştia), Ion Lazu, spirit independent, dar şi idealist, nu suferă de depresie naţională, nici de indiferenţă la martiriu, ba chiar taxează apăsat aceste maladii, vrînd să le vindece. Cum? Luptînd pentru aducere aminte corectă, rememorînd eliticidul (Virgil Nemoianu îi spune astfel) din vremi de coşmar social-politic”.  

Poetul Ion Lazu are cultul prieteniei. Cred că el a scris această carte cu gîndul luminos de a nu lasa să piară în negura vremii şi vremurilor acei oameni minunaţi cu care neamul nostru se poate mândri oricând, el nu poate fi prin natura sa de bonom „un fel de spirit pedepsitor în lumea scriitorilor” ci îi vede pe ceilalţi corect, cu înţelegere, stimă, respect, cu preţuire colegială. Recunoaşte valoarea naţională a celor meritorii (Arghezi) dar ţine cu victimizaţii.  

Ei bine, efortul scriitorului şi poetului Ion Lazu poate fi considerat o modalitate de a scoate la iveală - nu pentru că aşa a vrut Ion Lazu ci pentru că aşa sunt – lipsiţi de caracter, de maniere- unii urmaşi ori consoartele unor scriitori submediocri, vasali prin scrisul lor regimului autoritar, ei fiind de fapt cei cu gândirea arestată, iar cei din închisori cu gândire liberă,  

Intregul conţinut al cărţii este o formă de contracarare a acelei victorii efemere a comuniştilor, un mijloc de resuscitare a memoriei colective, un minunat prilej de a evidenţia scriitorii care au contribuit la fenomenul numit azi Rezistenţa prin cultură.  

Scrisă sub un motto din Mircea Vulcănescu: „Vreau să mă devotez, nu să poruncesc” Odiseea plăcilor memoriale rămâne o carte de referinţă pentru care Uniunea Scriitorilor ar trebui să fie recunoscătoare, pentru că uitarea nu-şi mai aşterne pulberea peste numele celor înscrişi în Cartea Vieţii .