consemnări, poezii, eseuri

Poezia zilei: Sânziana Batişte
Edicte, 8

Vreau să-ţi fiu odihnă
Demâncare
Patrie nestinselor candori
A copilăriei neuitate sare
Leagăn
Marea scânteind în zori

Flamură zbucnită visului de aur
O corabie cum ninmeni n-a avut
Gestul mamei
Taina ei de abur
Şi întoarcerea spre ţărmul cunoscut

Vreau să-ţi fiu aievea
Şi-n Poveste
(Înţelepţii spun că s-a văzut,
Ei învaţă harnic tainele celeste
Să deschidă Cartea
De la început)

20

Gînd ocnaş
(Zugrăveală coclită)
Duce-m-aş şi duce-m-aş
În fresca din piramidă

Să fiu o mândră păuniţă
În strai perlat strălucitor
Din mâna tânărului faraon
Mălai de aur ciugulind
Să mor
Să nu mai ştiu
Că mor

Ce toamnă

Ce toamnă-naltă peste noi se lasă
Clopote de lumină prin văzduh mişcând
Şi mierea soarelui ca o mătasă
În ochi
Pe mâini şi-n inimă curgând

Ne-ntoarcem tot mai des privirea
Spre izvor
O, lasă-ne speranţele - strigam
Preatulburaţi
Înaripaţi de dor
Nu-ngădui acum să ostenim

Din fragii gloriei
Am învăţat să nu gustăm
Ci lasă-ne Tu
Gloria-amăgirii
Şi înaintea iernii ne-nfăşoară uşor
În argintata mantie-a iubirii

(din Odaie sub cer, 2007)

Scriitorul zilei: Eugen Jebeleanu
http://ilazu.blogspot.ro/2012/08/scriitorul-zilei-eugen-jebeleanu-poezii.html

Lidia în recital
http://youtu.be/Ri-WUOShcqA

http://youtu.be/LNE1Lsvyv2k

http://youtu.be/2lvOq6KE0DA

http://youtu.be/WkHcpDjY20I

Ion Lazu - O pagină de Jurnal, 1994

1 februarie 1994. Ieri, 31 ian., consfătuire la Muzeul Ţăranului Român, a Fundaţiei Memoria. Mă văd cu Pan Izverna care îmi laudă cartea de poezii a Lidiei. Azi la telefon, Augustina mi-o laudă şi ea.

Îmi amintii conflictele mele cu cei doi colegi: Mărinică şi Valerică Dorobanţu, primul dintre ei coleg şi la primară, vecin şi prieten, iar celălalt abia din clasa a cincea, la Ionaşcu, apoi la liceul Radu Greceanu. Din ce se isca zîzania, nu-mi dau seama, probabil o izbucnire de orgolii. Cu Mărinică îmi aduc aminte că ne pomeneam amîndoi pe ulicioară la Găină, mergînd unul în spatele celuilalt, avantajat fiind cel din sparte. Tensiunea care se crea. Faptul că înaintam printr-un spaţiu strîmt, dependenţi unul de altul, neputînd să ne depăşim, ţinîndu-ne sub observaţie, cel din faţă incomodat de privirile celui din spate, se crea o presiune nesănătoasă. Era ceva şi penibil şi trist, dar deasupra se afla frustrarea, faptul că te simţeai nedreptăţit de fostul prieten. Nu mai puţin tensionate erau revenirile spre casă în grup, cînd trebuia o infinită precauţie ca să nu pară că răspunzi direct celui cu care erai supărat amândoi participanţi zeloşi la discuţie! - ; ceilalţi ştiau de ceartă, ar fi interpretat asta ca dorinţă a ta de a intra în vorbă cu inamicul, ca o slăbiciune, o recunoaştere a greşelii, o dorinţă de împăcare, o cedare. În ruptul capului n-ai fi dorit să se creadă despre tine aşa ceva, deşi tentaţia de a comenta spusele celuilalt era foarte mare, măcar de la un timp încolo, cînd motivul precis al conflictului îşi piedea din acuitate şi survenea dorinţa acută de împăcare. Erau lungi perioade cînd mă aflam în ceartă cu vreunul dintre cei doi. Treceau aceste certuri, redeveneam ceea ce fusesem, camarazi, parcă mai apropiaţi. Ambiţioşi, toţi trei. Supărări totuşi nu prea dese, de aceea memorabile, momente importante în viaţa grupului nostru de băietani, aceste certuri se declanşau spontan, nepremeditat, din controverse, din jigniri, din ofense, cînd ne simţeam nedreptăţiţi de neîncrederea celuilalt. Cu Valerică, prin clasa a noua, supărarea a durat mai mult, acel conflict a ajuns pînă la cunoştinţa dirigintelui Burcin, am dedus că V. s-a plîns că l-am ameninţat cu piatra. Am negat, în final am promis să sting conflictul. Cum s-a stins nu mai ştiu. Ce-i drept, la un moment dat Valerică era în faţa mea, la Vălcea, şi îmi amintesc că aveam două pietre în mîini, fără să-mi vină a crede că aveam de gînd să-l lovesc... Ciudat..

Lidia îi dă videocaseta lui Dinu Cernescu de la Naţional. Mereu cu speranţa că vreunul dintre aceşti factori de decizie va avea buna credinţă să se uite pe casetă. Nu se uită niciunul. Ce să le faci?

Noi mai scriem nu fiindcă am avea ceva foarte important de consemnat, ci scriem: încîntaţi, uimiţi şi fascinaţi de această invenţie (care pentru restul lumii a devenit o banalitate plictisitoare, o corvoadă chiar…), ci noi suntem în continuare fascinaţi de scriere ca atare, această descoperire a omului, care pe la începuturile biblice trebuie să fi dat celor foarte puţini care o posedau un sentiment teribil, de mare putere: ei imortalizau marile întîmplări ale vremii – ciocniri armate care prăbuşeau imperii, moartea vreunui rege, alte fapte cumplite. A scrie despre o mare victorie într-o încleştare de oşti pe atunci trebuie să le fi părut scribilor ceva nu mult diferit decît a obţine acea victorie, pur şi simplu. Ce să fi fost însă în sufletul lor cînd li s-a poruncit să consemneze drept mari victorii şi grozave fapte de vitejie ale faraonilor nişte înfrîngeri catastrofale?! Abia atunci au făcut ochii mari. Vă daţi seama ce puteri avea scrisul încă pe atunci? Acum puterea scrisului s-a făcut pulbere, însă fascinaţia consemnării de gânduri, sentimente, fapte, s-a păstrat , a supravieţuit, căci este intrinsecă omului.

Va urma

Notă: Am postat pe blogul vasilegogea@yahoo.com acest comentariu cu privire la articolul In memoriam Petru Ursache, de Magda Ursache

Petru Ursache rămâne cu noi, nesmintit, rămâne cu prietenii săi, adunaţi în juru-i dintr-o viaţă de trudă şi curate bucurii spirituale, cuceriţi de personalitatea sa elevată, pe cât de neagresivă, cumsecade, umană în cel mai înalt sens. Dar Petru Ursache rămâne mai cu seamă cititorilor săi de azi şi de mâine, pentru bunul motiv că Domnia sa nu s-a refugiat nici în notaţii lirice autiste, nici în ficţiuni prozastice bine aduse din condei, care pot face gloria momentului pentru scriitorul factice, ci s-a implicat fără rest în edificarea prin studii, eseuri, monografii a culturii româneşti în ceea ce are ea esenţial, specific şi durabil -, a acestei culturi care vine din străfundurile mai curând necercetate ale devenirii noastre ca naţiune şi îşi caută îndreptăţirea în Lumea ce va să vină, gândită ca mai bună, mai dreaptă şi receptivă la adevăratele valori spirituale ale umanităţii de pretutindeni.
Un gând de solidarizare “în cuget şi-n simţiri” cu neasemuita Magda Ursache, partenera de o viaţă, de la o vreme încoace cei doi fiind percepuţi ca o pereche fără egal, ce cată să devină legendară.
Lidia şi Ion Lazu

Cărţile din bibliotecă : Eugen Jebeleanu, Constantin Stere, Vlad Neagoe