luni, 5 august 2013

Nicolae Ciobanu: Moartea Bunicului

Nicolae Ciobanu-Roman: Moartea Bunicului

** Bunicul meu a murit într-o duminică de vară, la vremea horei, pe cînd eu abia bolborosam bucovineşte printre ceangăi. Numai eu îl vegheam, cu poruncă aspru-stîlcită de la cei mari cătră mine, plecaţi in corpore la guleai. Să am grijă să-i aprind lumînarea, „dacă se stinge” şi mi-au arătat cum; dar nu mi-au precizat „dacă se stinge” cine ori ce. Medeanul nu era departe, se auzea fanfara şi chiotele norodului, prin uşile tindei şi odăii date de perete, pînă la căpătiul său. Părea că doarme, dar şi ciuleşte urechea atent la ce se petrecea... A deschis brusc ochii şi m-a privit fix... A încercat să-mi facă un semn cu braţul ce era de nişte ani paralizat, ca şi obrazul în care gura se deschidea rareori şi cu greu... Semnul stîngii arăta lumina uşilor şi bagdadia-n mare lentoare... A deschis larg  gura, de trei ori ca un peşte la mal aruncat, apoi a înlemnit după un hooofff lung şi tot mai stins, cu gura şi ochii larg deschişi – trei hăuri către tavanul întunecat, subt care luminA candela dintre icoanele afumate... I-am ridicat braţul stîng încă moale, nefiresc de rece (aceeaşi senzaţie de peşte aruncat la mal) şi, odihnindu-i-l pe piept, am descoperit că nu mai respiră... Atunci l-am strigat zgîlţîit de cîteva ori, de la temător, la tot mai tare... Apoi, am început să urlu fără să mă mişc de lîngă Bunic, strigîndu-l tot mai sfîşietor... Cîinele ogrăzii şi orătăniile speriate - ori mai ştiutoare ca mine, ca şi vitele din grajd au dat alarma fiecare pe-al său grai şi – aşa simţeam eu atunci – durere. Vieţuitoarele megieşe au întrat în rezonanţă alarmat-lugubră. Fanfaragii de la Costeşti, Cristeşti ori Zece prăjini au amuţit. Hora s-a spart. Oamenii s-au retras obidiţi că au pierdut gologanii arvuniţi, că balaoacheşii n-au vrut să li-i dea-napoi, măcar o parte, nici bulgăriţi şi ameninţaţi cu şi mai rele... Ai mei au apărut în prag şi-au început să bocească şi să se certe-n graiul lor ceangăiesc, arătînd cînd la mine, cînd la Bunicul... Nu, nu mă scoteau pe mine vinovat, nu... Ei, demult, aveau cîte ceva de-mpărţit, ca fraţii, de... De cînd Bunicul n-a mai avut Voce, Pumn, Joardă ori Hăţ aprige pentru cururile şi schinările lor rele...

Eu, luat în seamă, îmi dădeam în petic, urlînd tot mai tare, pînă oboseam şi adormeam frînt... De cum mă trezeam, ca să fiu băgat iar în seamă, mă aşterneam bocitului şi chiuitului, că bocitoarele deobşte amuţeau îngelozite, clătindu-şi gîtiţele cu trascău... „Gloria” mea a durat astfel, pînă cînd peste coşciugul său din brad sec au început să pice bum-bum primii bolohani de lut, plămădiţi de seceta acelei imemoriale veri. La praznic, abia am avut loc la buza prispei, unde primeam laolaltă cu cei de o samă cu mine, într-o strachină comună, din proviantul tocmit de gospodine. O consolare, aveam, jinduită de toţi ţîncii: eu eram Eroul... Care încă mă mai strîmbam a bocet, dar ca să nu pierd din bucatele halite-n grup, băgam cît mai iute lingura-n castron şi pînă la gură vărsînd jumătate pe cămeşoaie... Uneori, vreo rudă, vreo vecină îmi mîngîiau creştetul, rostogolind cuvinte-n graiul ce niciodată nu s-a prins de mine. Parcă am priceput că m-ar fi dorit bocitor şi cu alte prilejuri... Eu, îns-am ajuns doar să-mi bocesc singur de milă. Aşa am ratat eu o carieră!

... şi Aşa a murit Bunicul meu!... Singurul pe care l-am mai prins în viaţă. El, gospodar cu bătătura plină pînă şi de copii, văduv în floarea vîrstei, priceput sobar, dar şi aprig croitor de schinări, nu aflase de la Cyrus acela cum e de bonton să se moară... A murit privindu-mă-n ochi.
  
Notă: Am publicat în regim de extremă urgenţă pe-al nostru blog această evocare de N.C., sub emoţia scenei povestite dar încă şi mai mult sub impresia că citisem o pagină magistrală în limba română. Nu ai norocul să dai în fiecare zi sau în fiecare lună peste o pagină impecabilă de literatură...Nu se înţelege ori nu se admite de onor scriitorul român că meşteşugul cel mai înalt (cu care trebuie să te alegi după o viaţă de încercări şi buchiseli pe pagină şi de cărţi publicate) este să laşi sentimentul să se spună pre sine, direct, sincer, în mod simplu, necontrafăcut, nealambicat.  Puţini dintre scriitorii noştri cu statut privilegiat, bănuiesc eu, s-ar încumeta să focalizeze pe o astfel de scenă din prima copilărie - şi nu ştiu dacă măcar unul dintre cutezători ar reuşi performanţa de a spune ce au de spus în chestiune, fără farafastâcuri inutile, împovărătoare.
O face prietenul nostru pietrean Nicolae Ciobanu-Roman, care din cochetărie/disimulare se mai iscăleşte Culai.
I.L.
P.S. L-aţi perceput pe năpârstocul devotat Bunicului, suportând teroarea morţii bătrânului, izbucnind spontan în strigăte întrebătoare, disperate şi apoi redirecţionându-şi zbuciumul suftelesc spre interpretare, spre exchibiţionism..., spre convertirea durerii nete, ca-şi-neîncepute, în altceva decât fusese iniţial: în artă şi în impostură apoi? Se răscumpără, o dată în plus, "cariera ratată" a micuţului bocitor. Oricât de târziu, el devine Scriitor.
Ce să mai spui despre irepresibila, sfânta Foame a micului desculţ?!

Lidia în recital, II

Lidia Lazu recită poezia Dealuri, de Ana Blandiana
 

Scriitorul zilei: Marin Preda
http://ilazu.blogspot.ro/2012/08/scriitorul-zilei-marin-preda.html

Poezia zilei: Nichita Stănescu
Cântec

Când văd limacşii mi se face scârbă.
Desigur, când mă vede zeul
se-acoperă cu bolta hârbă
ferindu-şi iambul şi troheul.

Dar când îl vede şi pre el
cellalt cu mult mai mare, -
se-acoperă cu piei de miel
în turma din-nserare.

Se-ntoarce şi se face melc scârbos
mult mai prejos decât cuvântul.
E-o moară ce se-nvârte fioros
când bate vântul...

(din În dulcele stil clasic, Ed. Eminescu, 1970)



Ion Lazu: O pagină de Jurnal 1993 
7 noiembrie, continuare: Aseară, la Naţional, înainte de spectacolul final cu Titus Andronicus, festivitate de premiere. Pe scenă urcă mai întîi juriul şi aplauzele subliniază foarte exact şi nuanţat cota de popularitate a fiecărui actor – de data asta cota politică. Poţi măsura la milimetru ce se crede despre Beligan, Caramitru, Albulescu, Mărăscu etc – dacă sunt agreaţi de tineri, dacă opoziţia i-a iertat sau îi acuză în continuare, cu vehemenţă. Nişte aplauze foarte grăitoare, în adevăratul înţeles al cuvîntului: eşti mare cutră, te-am iertat, te iubim, vezi ce faci, ai ajuns la limita răbdării noastre – te aplaudă publicul, dar simţi mustrarea, ataşamentul, reproşul. Aplauzele nu sunt un simplu zgomot, cu frecvenţă şi intensitate, ci rostesc un text, acreditează un subtext. Ele spun ce se ştie şi se crede şi se judecă despre fiecare dintre cei ieşiţi la rampă. Un nou limbaj se constituie şi se instituie. Lui Tudor Gheorghe: Ai greşit, dar măcar nu te pricepi la politică, e clar…
Adrian Păunescu a refuzat de la Parlement un Oltcit, lui trebuindu-i o limuzină cu două uşi, ca să poată intra. Prea mare fiind, scindabil fiind.
9 nov. Ieri, de sf. Mihail şi Gavriil, în Piaţa Palatului, cca 10.000 de monarhişti, apoi la Filologie, sala Odobescu, unde iau cuvîntul Paleologu, Caramitru, Banu Rădulescu şi Nae Constantinescu, doctor la Colţea, care a operat victimele din Decembrie şi pe cele din 13-15 iunie ‘90.
13 nov. Sîmbătă, straşnic frig. Ne ducem să cumpărăm o măsuţă de la pavilionul H şi revenim acasă cu ideea că aş putea să fac eu una, chiar mai solidă, din materialele pe care le avem în casă.
L. prinsă în munca pentru recitalul ei, iar eu de 2-3 zile confecţionez invitaţii: poze de-ale mele cu ţărani şi textul scris de mînă, ca de un maestru caligraf. Rămîne să le împărţim masiv de luni; deocamdată am dat doar cîteva.
Frază din M. H. Simionescu: “14 pagini de maşină pe zi, ca să nu înnebunesc”.
Angela, necredincioasă. Observaţia mea: Nu cumva eşti prea mică pentru a da tu un răspuns la marea întrebare?
Îmi dau seama: tata era un maieutician ce se ignoră, în certurile sale cu cireşovenii: o serie de întrebări bine articulate, care din aproape în aproape îl duceau pe preopinent spre adevărul tău.
va urma


Cărţile prietenilor mei: Marilena Rotaru, Nicolae Sineşti, Norman Manea.


















 
ion lazu - Fotografii de vacanţă...În Groapa Văcăreştilor, IV





Un comentariu:

  1. Ieri, pentru mine a fost o explozie solară.
    Nu în sensul astronomic al manifestării. Soarele Lazu a explodat în sufletul mei, de lumini inundîndu-mă.
    Traduc: în condensatul său cultural, zilnic de pe-acest blog, primul pus pe jăratec am fost eu, cu semificţiunea "Moartea Bunicului". Şi se vede că încă mai sfîrîi şi nimeni nu mă-ntoarce.
    Bunicul meu Jurj a mai fost întors din condei de cîteva ori de jE; însă numai cu lacrima-n geană. Fiindcă mi-am iubit Acest Bunic cu-o dragoste cu năbădăi, aşa cum numai instinctele pure-n atingere o pot de-săvîrşi. Ori, eu şi Bunicul matern am fost acele instincte care, la polii vieţii ne-am atras şi respins cu intermitenţe bosumflate şi reveniri mai înfocate. Fiindcă, după risipirea celor 4 sau 5 copii (din vreo 20!) ce nu i se zburătăciseră de cuib, pe la treburi diurne, ograda-ntreagă era doar a noastră, a cînelui şi-a găinilor. Nu era încă paralizat, doar că se mişca foarte greu. Şi mîinile sale ca două lopeţi grele de lut mai semănau spaima printre neascultători, care se apropiau tremurînd să-şi primească papara. Iar, cînd ne săturam de joacă (el, privitor, depus pe prispă la loc potrivit, subt umbrarul viei încolăcite pe trei părţi ale casei), îmi făcea semn că-i e foame. Şi din răcoarea odăii, din blidarul-colţ de după uşă, aduceam repejor învelit în ştergar darabul de măligă rece solzoasă şi cutioara cu sare din cotruţa vetrei. În rest, din grădină smulgeam ceapa, usturoiul reavăne din strat, ori ridichea; din dosul grajdului, săltaţi direct din bălegar pe araci cei mai pocnitori "crastavreji" din viaţa mea, iar din păduricea de vreji arăciţi piramide-piramide - cele mai frumoase două roşii ale zilei... Şi-apoi să te ţii guleai frugal, că ni se băteau la gură calicii, cu mîţele toate-adunate să ni se frece mieunînd a poftă (de măligă, ele nefiind vegetariene)şi schelălăitul cotarlei, grijulie să n-o uităm... Păi, cum le-am fi uitat?!?
    Ne-ar mai fi lăsat să fosăim subt umbrar "după masă"?

    Da, Bădiţă Ioane... Şi cu cîtă milă privesc la încuieţii iştia de clămpănitori (unii cu titluri de pomană doftorale), care ne-nvinuiesc de cum că evadarea-n copilărie ar fi semnul neputinţei noastre de a mai face faţă "provocărilor" vieţii - ha-ha!...
    Păi, ce "provocare" mai paşnică-i pe lumea'ceasta, decît să ai ce (şi cui!) povesti despre cîte trăit-ai... Şi nu ca gîsca pe apă, nici ca vînturile prin gardul de la spate...

    M-ai "plasat" în faină tovărăşie, pentru care-ţi iar mulţămesc!... Nu-i de ici-colO, să te-nsoţească Lidia c-un recital blandian, un poet şi un prozator care au cutremurat amorţeala "aliniaţilor" de pomană, trei cărţi de buchi-nis(i)t şi-Acele Amurguri sfîrşite, ca truditori de la ţarine-ntorşi... Odată cu cireada satelor de altă dată mirosind a troscot dat în lapte... Sate ale căror uliţe strîmt-întortocheate abia pridideau să primească miresmele bucătăriilor de vară, unde vetrele sfîrîiau subt ceaune, cratiţe, tigăi şi oale cu te mieri-ce şi mai nimic pentru guri hămesite şi burţi mai niciodată sătule.

    Mulţumescu-ţi, ţie, Ioane!

    RăspundețiȘtergere