Fotoreportaj: Muzici din Valea Timocului, la MŢR
Mirjana Jovanovici şi Srdjan Petrovici într-un eclatant concert de muzică populară românească. A prezentat Nataşa Tosici, preşedinta Partidului Democrat al Romînilor din Serbia.Iniţiator, Fundaţia PanEuropa.

                                       "Ci noi locului ne ţinem..." 
                                                                              Mihai Eminescu
 

Să fie Timpul mai harnic decât omul harnic? Nu-mi vine să admit, eu ţin de fiecare dată partea celui mai slab -, a omului, adică... Să fie Timpul doar mai grăbit decât omul grăbit? Asta pot s-o admit, la limită. Căci eu însumi (înţelegeţi, o culme a hărniciei şi a grabei), am fost cât de cât depăşit de Timp, ieri spre seară. Cînd am ajuns la trovanţii din faţa Muzeului geologic, peste Şosea de Muzeul Ţăranului Român, se auzeau ultimele cuvinte din prezentare, iar când am traversat carosabilul, deja acordeonul în funcţiune îi dădea ocazia sunetistului să pună la punct staţia de amplificare. Cu grăbire m-am aşezat pe primul colţ de bancă la îndemână şi... concertul a început! De la 19:00 până la 21 fără câteva minute, căci după încheiere, entuziaştii ascultători n-au cedat decât cu preţul a încă trei bisuri... Două ore copleşitoare, de cântece populare româneşti din Valea Timocului sârbesc. Protagonişti: un tânăr acordeonist peste toate aşteptările Srdjan Petrovici... – îi zburau degetele pe claviaturi, nu alta, o minunăţie, peste tot ce ştiusem eu despre improvizaţiile la acordeon. Şi cuvântul zbor nu e exagerat, el te duce nemijlocit cu gândul la zborul păsărilor. V-aţi gândit vreodată că fiecare pasăre se deosebeşte de celelalte specii tocmai prin zborul ei? Desigur, v-aţi gândit...  La evoluţia atât de personală a fiecărei păsări, dar şi la volutele imprevizibile, pe cât de spectaculoase, care au atras atenţia... la ciocârlii, la porumbeii jucători, care fac tumbe prin aer...  Ce-ar fi să  împingem lucrurile ceva mai departe -, însă tot în spiritul adevărului - şi să ne gândim că şi fluturii zboară, uimindu-ne de fiecare dată... că şi libelulele zboară -, ating o fracţiune de secundă unda apei şi se ridică din nou... Toate aceste comparaţii şi metafore deveneau cumva obligatorii când îl ascultai pe tânărul instrumentist Petrovici cântând la acordeonul lui fermecat...

Şi vine solista Mirjana Iovanovici, o femeie în modul cel mai vădit născută pentru scenă, pentru cântec, pentru bucuria împărtăşită celorlalţi... Nu-ţi rămâne decât ca, ascultînd-o vreme de două ore, în plin spectacol, să te întrebi: Oare de ce nu ştiusem chiar nimicuţa despre această cântăreaţă de mare clasă? O voce bine timbrată, pe cât de caldă şi amplă, iar în ce priveşte repertoriul, cum am şi reuşit să-i spun solistei, în scurta pauză: Un repertoriu cu deosebire bogat, complex, cum nu prea ştiu să aibă vreo altă cântăreaţă de muzică populară de la noi. În primul rând cântece româneşti, în limba română a conaţionalilor noştri din Valea Timocului. Într-un dialect cu deosebire inteligibil, deloc marginal!, pe care îl apropii în mod firesc de vorbirea din Mehedinţi, zona Tismaba-Baia de Aramă, dar şi în zona bănăţeană Orşova-Topleţ-Teregova. O vorbire nu atât diferită, cât în mod particular şi foarte dulce „cântată”. Nu în multe zone ale ţării am întâlnit acest aspect; poate doar în Muscel să fi remarcat această vorbire cântată... Despre repertoriu ca atare? Cântece pe care personal le-am auzit mereu, din prima copilărie şi până de curând. Ce au răscolit ele în sufletul meu de „venetic” îmi e mai greu să explic aici, în treacăt. Ar fi de stăruit pe pagină... Dar am ascultat şi cântece pe care le auzeam pentru prima oară, parcă anume ca să identific mai exact locul timocenilor în context românesc. Regionalisme, adresări, invocaţii, rugăminţi către Cel de Sus. „Într-o zi de sărbătoare / Am aprins o lumânare/ Şi am pus-o la icoane...” Este apoi o foarte incitantă provocare să urmăreşti textele cântecelor, să observi combinaţii noi de motive cunoscute parcă dintotdeauna, să constaţi permutări, reevaluari ale unor teme consacrate. Ţine şi de insipraţia de moment a interpretului? Nu e lesne de răspuns la întrebare, la întrebări... „M-a făcut mama frumoasă / Şi mă ţine-nchisă-n casă / Cu perdeaua bine trasă...// M-a făcut mama frumoasă /, Nici la apă nu mă lasă / Nici la lemne-n bătătură / Că-i e frică că mă fură...”  Şi nu mult după aceea: „Păsărică albă-n cioc / Şi pistriţă peste tot // Păsărică mută-ţi cuibul / Că vine badea cu plugul / Păsărică mută-ţi casa / Că vine badea cu coasa...” (ăst cântec mi-l murmura Tata, şi el un Venetic...) // „Unde cuibul ţi-ai făcut / Acolo noi am şezut...” Şi mai încolo: „Iarba ne-a fost aşternut...” Şi mai încolo: „Drag mi-a fost mie pre lume / De poteaca de pe culme / Unde treaşe multă lume .// Unde treaşe bun şi rău / Şi arar drăguţul meu...” Şi mai încolo: „La badea m-aş duce / Nu ştiu de-oi ajunge / Să-i dau gură dulce...”. În ce mă priveşte, nu făceam decât să mă ridic spontan în picioare şi să mă reaşez, cumva ostoit...

Iar la sfârşit, care nu cred să fie cu adevărat un sfârşit, căci muzica timoceană mă ademeneşte irezistibil! -  n-am avut decât regretul că nu luasem la mine un carnet şi un creion, să fi notat, drăguliţă Doamne, cât mai multe dintre versurile care mi-au mers la inimă. Deh, Graba, fie ea vinovată!

Dar la câte altele nu m-am gândit, în cele două-ore-două de regal muzical!  Mi-am spus că „România fiind o ţară înconjurată de români” – celebra formulare a marelui Nicolae Iorga, pe care nu voi obosi niciodată să o repet - are dincolo de fruntariile sale actuale, nu doar enclave de românitate diseminate în toată peninsula Balcanică, dar şi în Bucovina, Ungaria, Maramureşul de dincolo de Tisa, trecut la Ucraina, are şi astfel de zone, plasate în imediata vecinătate a românităţii dintre Carpaţi, Dunăre şi Marea Neagră, precum acest redutabil ţinut al Timocului. Te gândeşti ce lucru minunat este spiritul naţional, despre care se susţine că este un dar al Divinităţii – te minunezi ce importanţă hotărâtoare are limba, cântecul, obiceiurile tradiţionale, religia...  Şi mă mai întreb, ca surtucar ce sunt: Nu cumva teoria ariilor laterale, de la sfârşitul secolului XIX a filologului romanist de origine germană Wilhelm Mayer–Lubke, după ce şi-a dovedit aplicabilitatea în evoluţia limbii române şi a celei portugheze, care au conservat forme ale latinei scoase din circulaţie „la centru”, dacă nu cumva această teorie este valabilă şi în cadrul spiritualităţii fiecărei naţiuni: în cazul nostru, spre marginea arealului românităţii se conservă forme culturale care la centru sunt date deoparte. Căci am sesizat în cântecul timocean conservarea unor forme care au cam ieşit din circulaţie aici, în România. Dar nu eu, ci specialiştii ar trebui să caute un răspuns...

 Şi mi-am mai spus că una din garanţiile durabilităţii unei culturi, dincolo de obiceiuri şi religie („Te-am rugat Doamne, de toate / Şi de lungă sănătate”), este anume forma cântecului popular. Împrejurările te pot smulge din vatra strămoşească, te pot arunca în vâltoarea lumii albe. Dar un cântec revenit în amintire, oricât de târziu, din copilărie sau adolescenţa pierdută, îţi va reaminti fără greş cuvintele acelui cântec, limba în care l-ai învăţat cândva, demult... Mai amânat vin cuvintele, ci melodia se iveşte când nu te aştepţi, în restriştea vieţii. Mai amânat vin şi cuvintele, dar ele vin, în cele din urmă, parcă pentru a reinstaura Lumea noastră, cum a fost ea la începuturi...

P.S. I-am mai spus dnei Mirjana Jovanovici, în scurta noastră discuţie: Dar ştiţi că această impunătoare clădire a MŢR a fost ridicată în primii ani ai secolului XX, de primul nostru Rege, Carol I Întemeietorul? Tot aşa cum şi clădirea de alături, a Muzeului de Istorie Naturală Gr. Antipa; cum şi clădirea de vis-a-vis, a Muzeului Geologiei? Iar dumneavoastră aţi cântat în tot acest timp sub efigia Regelui Carol I, care veghează în stânga bolţii de la intrare... Distinsa doamnă din Valea Timocului, care îşi privise tot timpul spectatorii hipnotizaţi, s-a întors deîndată şi a privit spre locul indicat.  Niciodată nu se poate face cultură adevărată fără a privi înapoi, la cele ce au fost şi încă durează...

Ion Lazu

Scriitorul zilei:http://ilazu.blogspot.ro/2012/08/scriitorul-zilei-romulus-dianu.html



Poezia zilei: Tudor Arghezi

Inscripţie de bărbat

Fă-ţi datoria până-n capăt, bine.
Sunt datorii şi ţelul şi povara,
Fie că mângâi omul, fie că aperi ţara.
Şi-aşteaptă cesul tău. Că vine.

Nu-ţi fie teamă, alta nu-i menirea.
Că te codeşti, mişel sau înţelept.
Ţine nevrednicilor crâncen piept,
Că porţi în tine toată omenirea.

Ai luat de jos poveri. Ţi se cuvine.
Şi te mai cere una. Nu-i nimic. E grea.
Ţi-e cârca plină, ia-o şi pe ea
Şi-aşteaptă-ţi şi sfârşitul cu fruntea sus. Că vine!

(din Poeme noi, 1963) 



Ion Lazu - O pagină de Jurnal, 1994 
5 martie 94. Ieri, recitalul Lidiei la Muzeul Naţional de Istorie. Copii de clasele 5-6 în sală, deci nereceptivi. Lidia cam nemulţumită, deşi personalităţile au felicitat-o, inclusiv dl Puiu Ion care a căutat-o la cabină. Mă mişcasem foarte eficient în acea dimineaţă, convingîndu-l pe Mihai Cîrciog să ne subvenţioneze cu 700.000 pentru editarea în 1000 exemplare a buletinului festiv şi să ne dea o maşină pentru a duce cărţi în Bucovina. Apoi la Memoria, pentru a vorbi cu Marilena Rotaru, căreia mă ofer să-i pun la dispoziţie videocaseta Lidiei. Poate ne revedem luni la Muzeul Ţăranului Român.

6 martie 94. Niciodată nu mi-am închipuit că din despărţirea de M.P. şi la 30 de ani distanţă, voi putea scrie o carte despre idila noastră. Recitesc manuscrisul după aproape un an de la redactare şi, semn bun, nu-mi sună fals. Dintr-o biată întîmplare pe care poate partenera a trecut-o îndată cu vederea, neînsemnînd pentru ea mai nimic (căci va fi avut, desigur, alţi pretendenţi în aşteptare), însă care în mine însumi, cu sufletul neînceput, a adus zguduiri ca la un mare vulcan în erupţie…

8 martie 94. Ieri, luni, la Muz. Ţăr. Român, unul dintre cele mai reuşite “parastase” ale lui 6 martie, acea zi cînd s-au instalat, parcă pentru totdeauna, comuniştii. Îl chemasem şi pe Puiu Ion, care a venit însoţit de compozitorul Vasiliu şi de soţia acestuia – o pereche foarte comunicativă, cum aveam să constat în seara respectivă. Au vorbit Coposu, Blandiana, Dorin D., Alecu Paleologu, cineva de la Timişoara şi, desigur, Banu Rădulescu şi trei studenţi, remarcabil Petre Guran, cu un patos şi o elocvenţă de zile mari. Îi prevăd un viitor strălucit acestui tînăr superdotat. Tot el ne-a tradus din germană filmul Katin – istoria unei minciuni.

Pe la orele 15 fusesem la C. Sorescu, la ei la sediu, i-am dat cele două manuscrise Iosif Cireşan, iar apoi şi Ruptura, pe care s-a apucat să-l citească pe loc, arătîndu-se foarte interesat. Ar vrea şi traducerea Ultimele zile ale oraşului Pompei şi poate încă una din Fr. Nourrisier; mi-a promis că pînă sîmbătă îmi dă un prim răspuns.

13 martie. Vineri m-am văzut la prînz cu C.S., a găsit să-mi spună că Ruptura este un roman fermecător. M-a rugat să mă gîndesc la o copertă. Îi dau Ultimele zile…, recuperată de la Dănescu-Garamont şi se arată foarte prins de ideea lansării simultane a celor două cărţi. Pînă luni îl va citi şi-mi dă răspunsul. La lansare vrea şi filmul superproducţie pe tema Pompei. Mă întreb dacă nu e cam naiv.

Apoi la Muzeul Ist. Naţ. unde îl ascult pe Al. Chiriac şi pe Lidia cu două recitări, foarte frumos primită de toţi. Îl abordez pe Mircea Druc şi-i spun: Să ne ţinem tari, nici un pas înapoi.

Haiku:Tăceam amîndoi

Eu şi mierla –

Răguşiţi de taină.

(din Lamentaţiile Uitucului, în manuscris)

Va urma

 


Cărţile din bibliotecă : Genoveva Preda, Onisifor Ghibu, Ioan Alexandru, Nae Ionescu.