Scriitorul zilei: Cezar Baltag. O evocare: Îngerul se opreşte din scris... http://ilazu.blogspot.ro/2012/07/citeste-mai-mult-httpro.html
Pagină de jurnal, 1993
22 februarie, continuare:
Din parc: o
pereche de tineri slabi, el măsliniu la chip, cu mustaţă şi un prunc înfăşat în
braţe, pe la prînz, vreme de iarnă cu soare, fără zăpadă. Ea îi spune (dar fără
prea mare răutate, un reproş atenuat de o bucurie mai nouă, care a îndulcit
amărăciunea, poate naşterea copilului, poate întoarcerea soţului fluşturatic):
Mă lăsai pe mine în casă şi te pupai cu aia pe stradă…
Din parc: trec
două cocoane cu trei copii sub 6 ani, cu căciuli de vulpe argintie, una cu
palton verzui, de piele întoarsă, strigînd după fetiţa care o luase razna pe
alei. Venind înapoi, fetiţa se afundă într-un şanţ, cade icnind, dar nu plînge.
Mama ei o smulge de jos, îi smulge paltonaşul de pe umeri. Îi dă poala la o
parte şi o bate pe pantalonaşii roşii tricotaţi: Toţi copiii sunt ca copiii,
numai tu eşti ca nebunii! O strig prin casă şi nu mă aude, ăsta e răsfăţul de
la bunica. Toată ziua o bat şi degeaba, nu-i pasă! Dacă mai cazi o dată, îţi
dau pantalonaşii jos şi te bat pe fundul gol!
26
febr. Azi Angela citeşte cu
delicii din Levantul adus de Noni.
Liviu se miră de ce fac însemnări pe cărţi. Lidia se pregăteşte pentru un
recital la Muzeul Ţăranului Român.
27
febr. La cercul Militar,
deschiderea Lunii Basarabiei, vorbeşte Nicolae Halippa, Georgescu Cornelie, la
modul patetic şi semidoct cunoscut mie; urmează corul Armatei şi lansarea
cărţii unui evreu Bruhis, despre Rusia-România-Basarabia, obţin autografe de la
traducător, de la istoricul Nicolae Ciachir şi de la venerabilul general T.
Gârbea. Apoi la sediul PNŢCD se dezveleşte un bust Iuliu Maniu. Înregistrez la
reportofon. La plecare cu Pan Izverna, îmi spune că în Muzeul Poetului sunt f. f. artist, pare plăcut impresionat, vrea să
afle dacă mai scriu poezie. Am un volum la Cartea Rom., zic, dar…
Criză dură de
sciatică. A nins în ţară, în ultimele zile, mai puţin în Bărăgan, unde e baza
agriculturii. Veşnica mea teamă de secetă.
Cum să nu te
bucure şi să nu te seducă felul în care uneori “se leagă lucrurile”? Ele se
leagă de o temă care te interesează în perioada respectivă, de lucruri care au
căpătat importanţă şi au devenit dominante.
Plecînd ai mei
în parc, pun mîna pe Fericitul Augustin şi citesc la nimereală că “Timpul nu
poate fi măsurat decît cu sufletul”. Las cartea, deschid Temele neterminate ale Martei Petreu şi tot la nimereală dau de un
citat tot din Augustin exact pe aceeaşi temă. Aristotel zice: Există trecutul
amintirii, prezentul percepţiei şi viitorul speranţei. Frumos, nu? La care
Augustin rectifică: Există prezentul trecutului egal amintirea, prezentul
prezentului egal intuiţia şi prezentul viitorului egal aşteptarea. Entuziasmat
de această potriveală, dau mai la începutul cărţii şi aflu: “cea mai frumoasă
şi mai completă pagină despre eterna poveste a iubiri… a fost scrisă de un
filosof: Hegel, care, fără a întrebuinţa măcar o dată cuvîntul dragoste...etc. Conceptul “mişcarea recunoaşterii” – ea poate
fi surprinsă în totalitatea contradicţiilor şi inplicaţiilor ei mai ales în
raporturile individuale puternic personalizate cum sunt prietenia şi dragostea.
Iar recunoaşterea respectivă ar conţine trei aspecte: recunoaşterea în
celălalt, recunoaşterea de celălalt şi recunoaşterea celuilalt. Ceea ce implică
simultaneitatea sentimentelor la cei doi protagonişti… Acum îmi e mult mai
lesne să înţeleg de ce între noi, atunci, la sfîrşitul facultăţii, a intervenit
ruptura.. Şi de unde disperarea mea
că nu m-ai recunoscut ca valoare umană, ci m-ai dat de-o parte. Am început
cîndva o poezie cu versul: Să nu fiu contestat aş dori… poezie rebutată şi apoi
pierdută de tot.
Te uiţi
încîntat de tine în oglinda celuilalt; vrei să fii omologat ca unic şi de neînlocuit.
Eu ţi-am acordat acest statut, tu ai părut că mi-l acorzi, la rîndul tău, dar
brusc mi l–ai retras.
Va urma
(din Lamentaţiile Uitucului, Jurnal 1990-1999, în manuscris)
Cărţile prietenilor mei : Leo Butnaru, Ion Iovan, Constantin Banu.
Fotoreportaj de vacanţă...în Parcul IOR: Un grup de tineri muzicieni jazzişti şi o colaboratoare intempestivă, Lidia...
"Colaboratoare intempestivă"-i şi mult, dar şi prea puţin spus!
RăspundețiȘtergereDoar O Dată s-o vezi pe Lidia şi realizezi că-i e Acesta Naturelul... Şi că mare noroc avu, are Ionu cu Această Lidie!
A dorit, într-o seară, să cunosc partea sălbatică a IORului, de la nivelul unui dig. Am pornit-o două staţii cu un troleu, n-am compostat, nu mai ştiu de ce, dar n-am păţit nimic. Am debarcat într-o staţie pe-o stradă largă, pustie, neliniştitoare mie. Nu şi Lidiei...
Am urcat, eu mai penibil decît mă aşteptam, panta digului şi am luat-o la dreapta, pe o dublă potecă abia vizibilă prin negurile de peste bălării. Nici nu-mi amintesc ce-mi povestea, desigur din viaţa-i... Acasă, la părinţi, cu rudele-i multe, solidare, unele cam prea posesive (am aflat mai tîrziu astea, şi din jurnalul lazian), Andrei (subiect zilnic şi de mai multe ori, prilej de a-i mai reliefa o faţetă a plecatului între greci, dar mai prezent cu ei ca nicicînd), cîte şi cîte... Cînd i-am admirat familia, desigur şi rudele mie necunoscute, convinsă, sincer mi-a întărit că "să ştii că aşa-i, am o familie foarte unită"!
Apoi, mai mult ca să nu mai oscilez pe poteca tot mai invizibilă-n noapte, pe-acel dîmb lung de lut ridicat între luciul de Baltă şi-acel al şoselei, m-a prins de mîna dinspre inimă, sororal, avea piele ca de petală cuminte de trandafir ori de brînduă ori şofran, şi nu mi-a eliberat-o, decît la staţia troleului, abia distingibilă-n noapte.
La un moment dat, nu mai ştiu de la ce întrerupînd-o, am întrebat-o, admirativ "unde-a aflat-o Ionu cel Norocos şi cum a cucerit-o"... La care, fără urmă de vanitate, a izbucnit: - Dar, eu l-am aflat şi eu l-am cucerit, să ştii asta!...
Pesemne, întrebarea s-a pus mai la finalul plimbării, că nici pînă azi n-am aflat cum... Va fi undeva tezaurizată, dar povestea aceea de taină, n-a mai ajuns şi la mine.
La o zi după asta, poate două, pe esplanada Lipscanilor aproape indiferenţi la al nostru grupuscul Conte, Ionu a pornit cu firu-i de voce ştiut saga Veneticilor... Dar i s-a frînt iute a lacrimă greu de stăpînit. Şi, numai ce s-a prelins fin din spate, mai în faţă Lidia, i-a luat din mînă cartea, să-l poată ţine de mînă şi a continuat dînsa firul zbuciumatei poveşti... El o privea cuminte şi-ndrăgostit liulea,de parcă o vedea prima oară. Eu filmam, subt fine lacrimi de vîntoasă aduse,din nişte nouri... Nici nu am observat că esplanada se-aglomerase în dreptul nostru, decît la aplauzele ce i-au încheiat salutara intervenţie!
Asta e Lidia!
Iar eu sunt Culai, Mărturisitorul.
"brînduă" e, desigur: brînduşă...
ȘtergerePrietene Culai, în "Himera literaturii" (pe vremea terorii), la capitolul IV "Lumea literară la început", în cadrul replicii mele "Privind de la distanţă", am scris, asta prin 2005:
RăspundețiȘtergereMai poposea uneori la masa noastră, unde, cu complicitatea chelnerilor, mai mult se discuta decît se consuma, (cu un platou de varză murată la mijloc, stropită cu ulei şi presărată cu piper) un om mai în vîrstă, trecut de 50 de ani, dar nu cu certitudine, poetul Ion Sofia Manolescu. Îi citisem poemele în Luceafărul, revistă rezervată cu precădere tinerilor, şi-mi făcusem părerea fantezistă că ar fi un june condeier stăpîn pe mijloacele sale şi totodată foarte productiv. Cînd colo…. Puţintel la trup, cu un chip lucrat parcă din ce mai rămăsese de la alte statui. Oricum, în contrast izbitor cu amfitrionul meu, exemplar de elită. O primă explicaţie a prezenţei sale insolite s-ar fi găsit în faptul că era din părţile Romanului, ca şi Antal, deci o afinitate intra-moldovenească. Altă explicaţie fiind aceea că mai vîrstnicul nostru comesean era de-o cumsecădeie care descuraja orice idiosincrazie. Povestea lui era în sine înduioşătoare: “copil din flori şi de pripas”, la propriu, avusese o adolesceţă şi o tinereţe chinuite, făcînd cele mai umile munci, brutar, fierar, pînă şi acrobat de circ. Cam greu de crezut, cînd priveai spre convivul scăzut în sine, însă pe de altă parte simţeai că asta nu e decît o mică parte, vizibilă, din şirul avatarurilor pe care le traversase. Iar cînd aflai că este de profesie agronom, îţi era şi mai greu să-ţi imaginezi cum de a putut să-şi conserve candoarea, bonomia, într-o meserie de-o viaţă pe drumuri desfundate, printre abrutizaţii lucrători de pe tarlalele agriculturii socialiste. Împotriva tuturor estimărilor, bunul moldovean reuşea să scrie versuri ca acestea: “Şi atunci s-a început o ciudată devoţiune / între mine omul şi voi, cartofii…” Or, singură poezia poate acoperi astfel de discrepanţe.
Dar dacă de prietenia benefică pe care mi-o arăta inegalabilul recitator se leagă deschiderea spre lumea culturală a Capitalei anilor ‘60, (ca actor l-am văzut mai puţin jucînd, însă impecabil, în rolul doctorului Astrov din Unchiul Vania), de cunoştinţa cu blajinul agronom se leagă, oricît ar suna de strident, un eveniment crucial din viaţa mea. Pe scurt, după aproape un deceniu de la cunoştinţa noastră, l-am revăzut pe poetul agronom la cantina primăriei din Alexandria. Făceam nişte studii pentru materiale de construcţie în Teleorman. M-a văzut şi dl I.S.Manolescu, am trecut la masa lor. A reieşit că poetul, care se pensionase după ce lucrase în zonă, fusese chemat la o şedinţă de cenaclu de prietenii lui din oraş. Un alt domn, tot Ion Manolescu !, ceea ce pare excesiv, localnic şi făcînd el însuşi zîmbre muzei, susţinea discuţia, în rol de amfitrion. Or, la acea masă se mai afla o tînără, probabil cu preocupări de acelaşi fel, însă cu care n-am apucat să schimb măcar o frază. Nici să o privesc cu atenţia cuvenită, prins în schimbul de replici dintre cei doi pensionari. În ziua următoare sau într-una din următoarele zile, m-am întîlnit pe stradă cu domnişoara de la cantină, care se grăbea spre gară şi m-a întrebat cît e ceasul. A pierdut acel tren spre Smîrdioasa, unde locuia cu părinţii. A devenit soţia mea, Lidia.
(va urma...)
Continuare:
RăspundețiȘtergerePrietene Culai, în "Himera literaturii" (pe vremea terorii), la capitolul IV "Lumea literară la început", am scris, asta prin 2005:
... Abia de curînd mi-a mărturisit că mă văzuse mai de mult, stînd singur la o masă şi citind dintr-o carte, în aşteptarea mîncării. Că văzîndu-mă zile la rînd, i-a încolţit în suflet dorinţa de a avea un soţ ca mine. Practic ea deja mă alesese. Venirea mea la masa unde cei doi teleormăneni discutau chestiuni de cenaclu cu poetul agronom nu a făcut decît să aducă lucrurile pe făgaşul cuvenit. Nu era prima dată cînd m-am lăsat ales. Îndeobşte bărbaţii, dintr-o prejudecată stupidă, din ipocrizie, sar în sus la o astfel de afirmaţie. Bărbatul este cel care… Să fim serioşi! Poţi să alegi zeci de femei, chiar într-un timp destul de scurt; trebuie pînă la urmă să te aleagă ea. Dar susţină fiecare ce-i convine, creadă fiecare ce-o vrea! “Cum i-i vrerea, despre fete fiecare samă dei-şi”, vorba Poetului. Poate că problema nici nu se pune aşa decît din lipsă de imaginaţie. În cazul dat, vreau să cred că anume soarta a decis. Soarta de data asta fiind pasiunea noastră comună pentru poezie. Altfel nu l-aş fi cunoscut pe Antal, nu l-aş fi cunoscut pe Ion Sofia Manolescu, nu aş fi citit o carte captivantă, nu m-aş fi dus la masa celor doi venerabili poeţi şi pînă la urmă nici Lidia n-ar fi avut ce căuta la masa celor doi domni în vîrstă, dacă nu s-ar fi lăsat pradă aceleiaşi pasiuni pentru literatură. Aici stă esenţa întîlnirii noastre norocoase, restul nu sunt decît detalii. Şi o incitantă întrebare pentru Andrei, după modelul pe care l-aţi schiţat: - Mamă, cum l-ai cunoscut pe tata?"
P.S. Am dat in extenso acest fragment din Himera..., la început fiind vorba despre poetul Ion Sofia Manolescu, de felul lui din Roman, ca de altfel şi actorul Ludovic Antal, care mi-l şi prezentase pe mai vârstnicul scriitor moldav. Ştiindu-te romaşcan, mi-am zis că desigur te va interesa persoana poetului care fără să-şi dea seama măcar, a întors atunci, în vara lui 1975, la Alexandria ot Teleorman - nu cea din Eghipet, nici cea din Italia -, pagina esenţială din viaţa subsemnatului...
Un gând bun, Lazu
Desigur, m-a uns la inimă "speculaţia" laziană cu romaşcanul/romaşcanii benefici din Viaţa sa, apoi a lor!
RăspundețiȘtergereCa peste ani, un alt picat din cer, direct pe capul vostru, să se nimerească a fi un romaşcan mai dornic decît Andreiul acelei directe Întrebări... Şi sunt sigur că - din perspectiva Lidiei - istoria e şi mai lirică, şi mai picantă!
Parc-o şi văd cum a ratat intenţionat trenul către Smîrdioasa, spre a urca-n acelaşi tren al vieţii, cu un cetitor nu doar în cărţi... Numai coclaurii şi bolohanii de el cercetaţi preţ de-o Ţară pot fi marturi cinstiţi!
Culai cel Curios-Încă
La mulţi şi la fel de rodnici ani! Să ne încântaţi "cu gândiri şi cu imagini", cu amintiri precum cele de azi, citate din Himera...; să ne daţi (şi prin dialogurile ce se însăilează aici, la comentarii) sentimentul stenic al firescului, al fraternităţii în arbore" despre care vorbeşte Antoine de Saint-Exupery (scuze pentru e-ul fără accent!).
RăspundețiȘtergereCu stimă,
Sânziana Batişte
Acest comentariu a fost eliminat de autor.
RăspundețiȘtergereCe se-ntâmplă? Ceea ce a aflat amicul NC din Crispedia.ro cam ştiu şi eu, mai ales că l-am avut pe ISM la rubrica Scriitorul zilei. Cu precizarea că, născut în com. Doamna -, cunoscută mie ca geolog ce a lucrat vreun deceniu în Subcarpaţii Moldovei -, de fapt poetul ISM vorbea insistent despre perioada Roman, în asta consonând cu mai tânărul său prieten Ludovic Antal, care şi el vorbea cu sfinţenie despre satul Butea unde se născuse, în vecinătatea Mirceştilor, şi unde gândul îl ducea la iubita-i mamă... Oricum, dacă I.S.M. a făcut Şcoala Agricolă la Roman, asta înseamnă pe puţin 4 ani, însă din povestirile dulci-amare ale poetului reieşea că mai înainte sau şi pe timpul şcolii agricole, făcută şi aşa cam târzior, ca adolescent lipsit de orice mijloace, practicase cele mai ciudate îndeletniciri: printre care şi acrobat de circ. Alţi convivi mi-au şoptit că poetul, încă în formă prin anii 60, le făcea demonstraţii de acrobaţie "pe viu", asta poate şi pentru că statura sa nu acredita atari performanţe... Aşa că, dacă nu prin naştere şi copilărie, măcar prin adolescenţă şi prima tinereţe poetul IS Manolescu se revendica de romaşcan. Amiciţia cu Max Blecher, până în 1938 şi mai lungă cu Saşa Pană i-a dat un impuls în viaţa literară. I-a apărut, oricât de târziu, volumul de debut, şcl.
RăspundețiȘtergereDeci anul 46, a fost doar o revenire, probabil dorită de poet, în oraşul drag lui Roman,de data asta ca director.
Despre celelalte "provocări" tip NC, în curând. I.L.
Atenţie! Această postare se va citi înaintea celei de mai sus, unde o plasasem, dar am şters-o din inabilitate. Deci:
RăspundețiȘtergereÎmi iau îngăduinţa să postez la Comentarii o parte din recenta misivă adresată mie de Nicolae Ciobanu şi care ridică unele probleme ce pot interesa şi pe alţi vizitatori ai acestui blog:
Dragi mie Ionu şi Lidie,
... I.S. Manolescu era, de fapt, din Doamna, de subt Cernegură: pe cînd Tîrgu'Ketrii de Bistriţă nu trecea fără să-şi suflece fotele şi se oprea poticnind la Bariera-Nord-Bicaz şi nu trecea-n Sud dincolo de vărsarea Cuiejdiului în Bistriţă... Cît despre Răsărit, n-avea curaj să se rupă de poalele Pietricicăi celei hîrtochite...
(...)
Deci, ISM a rătăcit mult prin sud, înainte de-a poposi-n Roman ca director agricol (1946, anul naşterii mele - http://www.crispedia.ro/Ion_Sofia_Manolescu_), unde l-au adoptat literar Saşa Pană şi Max Blecher - acesta pe patu-i fatal... Şi, poate şi Ludovic Antal, satelit artistic, dar mai degrab'agricol: că nu era bine să te pui rău cu Direcţia Agricolă!
Restul istoriei se leagă, fiindcă se pare că ISM în Roman şi-a prins din urmă Larii literari, între Saşa şi Max.
Apoi, a descins tot mai spre sud, ca apoi să nu urce mai sus de Bucureşti, beneficiind timp de vreo 30 de ani de pensie!... Ceea ce Vă doresc şi Vouă, depăşindu-l cu încă alţi 30, spre oftica maidanezilor politruci, cu pedigree postloviluţionist!)
Am mai reţinut despre ISM, puternicele referinţe autobiografice din întregul scrierilor sale... Poate voi apuca să-i parcurg poezia, dar mai ales memorialistica-n care sper să aflu mai multe despre bulibăşitul meu Roman.
Ludovic Antal (http://primaria-butea.ro/C-and-%23259%3Bminul-cultural-Ludovic-Antal.php) era butean, ca şi colegii, ba chiar prietenii mei Dumea din Traian (el de română, ea de educaţie fizică, doar o singură îngereasă de fetiţă). Locuiau pe str. Florilor din spatele Parcului romaşcan; şi la ei mă mai îmbăiam, cînd mă găzduiau peste noapte... Şi Robert (sper că nu i-am uitat prenumele, al soaţei, fiicei sigur uitate!) urmase Seminarul din Hălăuceşti desfiinţat abuziv, cînd toţi catolicii au fost consideraţi, abuziv, duşmani ai poporului (1956!), profesorii, preoţii întemniţaţi peste tot în ţară, iar şcolile confesionate închise.
Ludovic Antal - cel mai frumos Bărbat Radiofonic, aproape Icoana lui Eminescu, atunci cînd era lăsat să recite din Clasici.
Al Vostru, Devotat, Culai.
Apăi, eu consider că ghini ţ'o facut cela cu blogu', di m-o lasat pi mini la urmî, iară pi Domnia-ta-nghesuit între ce-am spus şi-acum tot în scris ex-spun!...
RăspundețiȘtergereMă bucur că ştii di Doamna, încă din juneţă, ca să nu zîc feciori.i... Dar, voi a şti: Lidia ştii di care Doamnă-i vorba?
Dacă nu, io ti voi lasa cu Nina, iară eu oi pleca di mînuşă cu Lidia să-i arăt aceie Doamnă... La Anul, spre Toamnă!