Timoceanca Nataşa Tosici la Muzeul Ţăranului Român

Scriitorul zilei: Grigore Popa
http://ilazu.blogspot.ro/2012/07/scriitorul-zilei-grigore-popa.html 

Poezia zilei. Mihai Ursachi

Missa solemnis
I
Şi nu se mai aude... Prin vaste nebuloase
mai rătăcesc departe, stinghere şi disperse,
ca nişte fluturi-îngeri; nici semn nu mai rămase,
şi căile-s pierdute, pe care totuşi merse.

"S-aprinde şi se stinge mereu, după măsură."
O, nu se va aprinde nicicînd şi nicăirea
întocmai ca aceea de sfântă şi de pură,
cum nu s-a mai aprinde în sufletu-mi iubirea...

La ce să se jelească aceea ce-a fost ceară
obscură şi inertă, sortită consumării,
când razele plecate din sine în afară
lumină sunt şi viaţă, din moartea lumânării?

Spre lacul perfecţiunii duc drumurile sfinte,
şi pânza lui subţire cu-a cerului e una, 
pe care delirează febrilă şi fierbinte
Corabia, nebuna.

Acolo se aude. Concentricele valuri
emise dinspre sine spre tainicele sfere,
chemate sunt la sine din lacul fără maluri,
situat la înălţime, umbrit de conifere.

(din Inel cu enigmă, ed. Cartea românească, 1981)


O pagină de jurnal, 1993

(...) Pe  la orele 13 vine Miţi şi-mi aduce ciorbă de burtă într-un borcan. Îmi spune că Didi o ia din scurt: de ce pleacă de acasă? Se duce la tanti Jenica, slăbită după operaţie. Ea: Tu ce faci? Te uiţi la TV. E mai important TV sau tanti J.? Nu face nimic, toată ziua. Strigă la vecini, la copiii lor, că fac zgomot, că strigă la mamele lor şi îl deranjază. Dar pe la 11-12 noaptea dă el radioul la maxim sau pune benzi, el nu-i deranjază pe vecinii pe care îi acuză de nesimţire etc? A pus ochii în trecut, actorii de pe-atunci erau grozavi, cîntăreţii, nici unul dintre cei de acum nu-i e pe plac; stă zi şi noapte la televizor şi îi foarfecă, nimic nu-i place, tot timpul nemulţumit. Înjură Guvernul, politicienii, Internele, Justiţia – tot ce e, nu e bun! Ce rezolvi dacă-i înjuri? îl întreabă Miţi, dacă te superi şi protestezi în faţa televizorului; în ideea că el a mutat conflictele la TV şi de viaţă nu se mai interesează. Spun: Sigur că şi pe mine mă supără ce văd la TV, dar după aia trec la ale mele, în orice cameră mă duc, am ceva de făcut. Da, el însă nu face nimic, doar înjură jigodiile de la TV. Miţi vrea să-i sugereze că asta l-a terminat şi pe Dan, care cu o seară înainte de a muri se supărase rău la întîlnirea lui Văcăroiu cu Ciumara şi Patriciu, i s-a făcut rău, a luat nitroglicerină, a trebuit să apeleze la medicul staţiunii.

Azi cumpăr de la DCA Pădurea şi trei zie de H.I. Stahl şi un Dicţionar ilalian-român de prin 1923, cu o floare albă frumos presată.

Ştiu de ce nu îl caut pe C. de atîtea luni, cum ştiu şi de ce nu mă caută el pe mine. Nu pentru că n-ar avea timp, ocupat fiind cu sforării politice, ci pentru că simte că nu-l mai înţeleg şi nu-l mai urmez şi că a pierdut în faţa mea tot ce edificase în patru decenii.

Azi am bătut la maşină nişte poezii de-ale Lidiei şi voi continua mîine; aş vrea să-i fac o surpriză marţi seara, la revenirea din tabăra Tuşnad.                                           

5 aug. Ieri ne întindem în dormitor, după masă şi L. nu dă semne că ar vrea să doarmă. Pe mine mă fură somnul şi, cînd mă trezesc îmi dau seama că ea citise poeziile pe care le-am adunat de prin casă şi i le-am bătut la maşină. Probabil că nu mai reuşise să adoarmă, de emoţie! Chiar îmi spune că la una dintre ele i-au dat lacrimile. Începem să vorbim despre ele – poate una dintre cele mai frumoase discuţii pe care le-am avut vreodată, păcat că nu am fost pe fază, să o fi consemnat aici. Mai citea o poezie, mai discutam, iar o rugam să mai citească. Spre sfîrşit îmi vine şi titlul pe care ar trebui să-l poarte: POEZII DE CARE UITASEM – asta pentru că de unele îşi amintea perfect, iar de altele defel, de parcă nu i-ar fi trecut niciodată prin minte. Îi spun: Asta e frumuseţea poeziilor, ele reprezintă starea de graţie a sufletului în acele momente, “spuma zilelor”. În asta şi constă adevărul lor şi farmecul lor totodată, că sunt înfloriri spontane ale spirituui. L. foarte bucuroasă, simt că îşi cam schimbă părerea despre ea însăşi. Prin comparaţie, cele scrise înainte de a ne cunoaşte i s-au părut puerile. Zice: Asta e literatura de sertar! Se duce să se mîndrească la Jana.

Pagini şi pagini la rînd, mari porţiuni din caietele mele şi ale Lidiei sunt “desenate” de Andrei cu creioane  şi culori. Linii de dragul liniilor, artă pentru artă, linii trase din plăcere, cu uimire şi convingere, terminate exact în momentul cînd plăcerea a încetat; uimire în faţa rotocolului, a unghiului neaşteptat, a urmei îngroşate de la sine, a uşurinţei cu care mişcarea pură se imortalizează pe hîrtie. Nonfigurativul în stare pură.

Cărţile prietenilor mei

 










ion lazu - Fotoreportaj... Timoceanca Nataşa Tosici la Muzeul Ţăranului Român, cu o donaţie de costume populare româneşti din Valea Timocului...

 Ieri seară, la ora 18:00, un moment emoţionant la MŢR: predarea-primirea a trei costume populare din zona Timoc către MŢR. Actanţi: dna Nataşa Tosici, avocat de profesie, doctorand în ştiinţe juridice, preşedinta Asociaţiei românilor din zona Timoc, dl Nicolae Iordan-Constantinescu, preşedintele Asociaţiei PanEuropa din Bucureşti şi dl Virgil Niţulescu, directorul MŢR. Un scurt cuvânt de deschidere al dlui director  V.N., explicându-ne ce şi cum... (în loc să-i ajute prin toate mijloacele pe conaţionalii noştri de dincolo de fruntariile ţării, se află în situaţia de a primi dovezi de ataşament din partea unei comunităţi româneşti din afară... (Asta îmi aminteşte cumva de gestul prietenului meu, marele sculptor Constantin Popovici, care, imediat după evenimentele din Decembrie, când spre România curgeau ajutoarele umanitare, a donat statului Francez una dintre statuile sale: sacrificiu,II. Dar, de la oamenii cu suflet mare te poţi aştepta la gesturi minunate. ) Poate nu am tradus chiar exact bucuria dumisale.... El însuşi  "deghizat", cum a încercat să ne sugereze, în straie populare desperechiate, din diferite zone ale României. Apoi, mai aplicat, cuvântul dlui NI-C, relatându-ne cum a primit o invitaţie în Valea Timocului şi cum a perfectat, cu proaspăt aleasa preşedintă a Asociaţiei românilor din Timoc, donarea către MŢR a unor piese de costume populare din regiune. Dna Nataşa Tosici, trăind intens clipa întâlnirii cu publicul bucureştean, care umplea sala Clubului (ameninţarea ploii a schimbat în ultimul moment planul unei desfăşurări în aer liber, la bisericuţa de lemn din curtea Muzeului),  emoţionată în plus de faptul că se adresa unor ascultători experţi, într-o limbă ce dumisale i se părea aproximativă, neliterară, dar care nouă ni s-a părut cu deosebire expresivă, absolut inteligibilă. Nataşa Tosici. a promis solemn că va face toate eforturile spre a-şi perfecţiona limba maternă, învăţată în familie. Căci, se ştie, autorităţile sârbeşti, nici altădată, dar nici măcar acum, în plină democraţie declarată la nivel de Comunitate Europeană, nu doar că nu înlesnesc cultivarea tradiţiilor locale, în primul rând învăţământul în limba maternă, dar fac tot ce trebuie spre a-i descuraja şi dezrădăcina pe etnicii români. Le-a chemat pe rând în faţă pe cele două purtătoare ale costumelor naţionale, explicându-ne detaliat fiecare piesă de îmbrăcăminte, inclusiv denumirea locală a acestora, insistând pe cuvântul "cârpă", ce indică brăboada, lucru care de altfel nu ne-a surprins nicicum, căci şi în Oltenia piesa respectivă se numeşte la fel... În rest, care ar fi diferenţa: cămaşă, ilic, bete, traistă, opinci?! Dar cu câtă însufleţire ne-au fost prezentate cele trei costume, mai ales fiind vorba despre piese confecţionate, purtate şi păstrate în familia românească a Nataşei, fiecare cu data confecţionării şi cu istoria sa...  De mirare că sufletele noastre s-au încălzit ca niciodată? Dl N.I.-C., diplomat de carieră şi profesor universitar, şi-a intrat cu dezinvoltură în rolul de localnic timocean, înveşmântat cu suman, cu iţari şi în picioare cu opinci din piele de porc, dotat şi cu o straiţă la îndemână, numai bună de umplut cu mere, cu nuci la trecerea prin livadă...

Fotografii, filmări din multe unghiuri, interviuri la Radio şi Televiziune. Un realizator de la TV Timişoara, prezent ca să consemneze la faţa locului evenimentul.  Într-un aparte, ne-a vorbit despre înlesnirile pe care românii la fac sârbilor din Banat, despre şcoli, licee, despre emisiuni în limba sârbă. Decalajul faţă de situaţia românilor din Valea Timocului ni s-a prezentat şi mai dezastruos. De fapt s-a subliniat şi faptul că, la rîndu-i, nici statul Român nu a mai întreprins nimic semnificativ pentru susţinerea conaţionalilor noştri de dincolo de graniţă. Nici un sprijin concret, de 7 decenii încoace?! Sună prea trist, pe cât de adevărat...

În antract, Dna Lulu Iordan-Constantinescu a avut amabilitatea să ne prezinte dnai Nataşa Tosici. Să tot priveşti... să tot asculţi şi să te bucuri din străfundul inimii că astfel de români de aleasă valoare umană şi intelectuală există şi în comunităţile româneşti din afara ţării. Dar de ce Nataşa, până la urmă? Pentru că tatăl acestei doamne, el însuşi reputat avocat şi distins intelectual, a citit romanul tolstoian şi a îndrăgit la maxim numele eroinei principale. Dar ce s-a însufleţit această altă Nataşa, la distanţă de un veac şi jumătate, când i-am spus că pe fiul nostru îl cheamă Andrei! S-a dus cu gândul, desigur, la Andrei Bolconski... A citit ea însăşi Război şi pace, în sârbă, în română dar şi direct în limba rusă. Cum l-a citit în original şi pe Dostoievski, alt scriitor rus admirat. Iar eu i-am mărturisit opţiunea mea de scriitor, ucenicind la şcoala marilor ruşi: cel mai aproape de inima mea este Cehov...  Şi i-am notoficat: Marele Lev Tolstoi a fost în România, pe când avea 26 de ani, în vremea războiului Crimeei; venea din zona caucaz spre zona de ostilităţi din Principate. Începând cu luna martie 1854, a locuit câteva luni în Bucureşti, a trecut şi prin Olteniţa, prin Focşani şi Bârlad. Jurnalul său intim din acea perioadă stă mărturie. Acolo a scris una dintre povestirile sale cele mai frumoase: Pădurea rusă.
(citeşte mai mult:   http://dulciu.wordpress.com/2009/07/26/lev-tolstoi-in-romania/ ;
http://www.romlit.ro/tolstoi_despre_romni_i )
Azi am căutat prin casă articolul L.N.Tolstoi în Bucureşti, decupat dintr-o Românie literară a anilor 70, dar nu l-am găsit...
Nataşa Tosici este căsătorită cu un sârb. Venind vorba despre plăcile memoriale pe care le-am pus în Bucureşti, ajung să-i spun Nataşei Tosici: Ivo Andrici, scriitorul sârb laureat al Premiului Nobel, 1961 a făcut o prestigioasă carieră diplomatică; la început, prin anii 1922-26 a fost ataşat cultural în Bucureşti, după care a mers în alte capitale europene. Există în Bucureşti o placă memorială pe faţada casei unde a locuit, iar strada respectivă, făcând legătura între străzile Hristo Botev şi Colţei, poartă numele marelui autor al Podului de pe Drina... Şi îi mai spun acest lucru dureros: în timpul ultimilor confruntări militare din Serbia, a fost dărâmat monumentul scriitorului Ivo Andrici... Au făcut această fărădelege, e drept într-un moment de restrişte, înşişi conaţionalii lui Andrici, croaţii, care s-au considerat trădaţi de conaţionalul lor... Şi, pe moment, am tăcut noi toţi, oripilaţi de gesturile sălbatice la care poate împinge naţionalismul rău înţeles...

Nataşa Tosici, între Nicolae Iordan-Constantinescu şi Virgil Niţulescu

Nataşa Tosici adresându-se participanţilor la emoţionantul eveniment de la MŢR

Nataşa Tosici prezentând un costum femeiesc de la 1920...

Nicolae Iordan-Constantinescu, un pan European în straie timocene şi Nataşa Tosici, vorbind despre costumul străbunicului din Lubniţa.

La rând, la interviuri...

Lidia Lazu în preajma dârzului timocean N.I.-C.

Interviu după interviu pe tema: România este o ţară înconjurată de români (N. Iorga)

Actanţii evenimentului de la MŢR

Scriitorul zilei: Mihail Celarianu 
http://ilazu.blogspot.ro/2012/07/scriitorul-zilei-mihail-celarianu-n.html

Poezia zilei. Ştefan Augustin Doinaş
Cheia

el nu ştia ce broască are cheia
dar era domn, aşa se prenumea
el deschidea şi închidea de-aceea
a vrut s-o vâre şi-n urechea mea

el era tare dornic să deschidă 
- e cheia viselor! l-am lămurit
am mai păstrat sub ea ca-ntr-o firidă
partea din mine care n-a murit

el nu ştia deloc virtutea cheii
dar era domn avea curteni destui 
- deschideţi-l! strigau în jur lacheii
aceasta-i cheia nebuniei lui!

el m-a deschis şi iată-mă: dovadă
a ce n-a vrut s-audă şi să vadă

 (din volumul Vânătoare cu şoim, ed. Cartea românească,1985)


Ion Lazu: Pagină de jurnal, 1993

23 apr. Azi discuţie la telefon cu Mircea C., ne întîlnim marţi. Cu Pan Izverna la Muzeul ţăranului român, apoi la Memoria. Îi iau un interviu lui Horia Bernea, despre nou înfiinţatul  Muzeu al Ţăranului Român, spre a-l publica în Curierul românesc.

26 iulie, luni. Pentru cine scrieţi? Se răspunde vag: pentru toată lumea, pentru marele public, pentru cititorul anonim care ia în mînă cartea cu un gest generic, pentru… Se răspunde la modul general. Dar se eludează caracterul concret al întrebării. Sigur, scriem pentru cei care ne citesc, pentru cei care reuşesc să ducă lectura pînă la capăt – acesta fiind semnul sigur că textul l-a interesat cu adevărat.... Acesta ar fi răspunsul cel mai exact, dar se pare că el nu convine nici celui care întreabă, nici celui ce răspunde. Şi, ciudat? nici celui care citeşte.

MP. Eu nu am nici cea mai mică intenţie să te dau gata pe tine, cea de acum, cu scrisu-mi meşteşugit etc, ci în cel mai bun caz să te re-cuceresc pe tine, cea din amintirile mele. Deci atracţia dintre noi a murit, iar de supravieţuit a supravieţuit atracţia pentru cea de atunci.

F. Scott-Fitzgerald: Te-am dus cu mine ca pe un glonte rămas în corp… p.168. Idem: A doua parte a vieţii este un lung proces de debarasare. P 168

27 iulie. Schiţă: În staţia de metrou Victoria cumpără o carte, ia metroul, găseşte un loc pe scaun, începe să citească din carte, uneori îşi aruncă ochii pe geam – tunelul cenuşiu; îşi închipuie că vreodată, sărac, bătrîn, va vinde această carte cu autograf, ca să aibă de-o pîine. Şi nici măcar nu e supărat pe cineva sau pe viaţă, în general.

Tînăra femeie din Sîngiorz-Băi. O luăm cu maşina de la Ilva la S.B. Fusese la o bunică şi avea veşti rele. Ne întreabă, mirată: Nu se vede că sunt cîntată? (plînsă?). Stau pe o străducă mai micuţă. Porumbului i se spune mălai.

MP: Casa de pe Ghindei nr 11 e pe colţul cu str. Dîmbului nr 121, ambele numere sunt pe aceeaşi casă; cu uşă pe colţ, ca la prăvălii, cu două ferestre în spate, spre Ghindei şi cu cişmea la poartă, cu doi pruni şi un falnic tei. Multă verdeaţă şi nimeni prin curte. Dincolo de drum, maidanul spre Valea Plîngerii, deci str. Dîmbului nu are case pe partea stîngă. Trece un vecin de pe Ghindei 8 cu căruţul; ultima casă de pe Ghindei e o coşmelie: mai sunt şi altele, de fapt, văd abia acum, e ca în satele din Teleorman. Strada Urcuşului, str. Grîului, nume de Bărăgan ce i-au venit în mod spontan celui care a botezat străzile mahalalei. Pe atunci nu vedeam deloc aceste aspecte, spiritul critic era abolit.

29 iulie. Ieri dimineaţă îi conduc pe L şi A. la gară, pleacă în tabără, despărţire tandră; apoi direct pe Chitilei, pentru probe. Discuţie lungă cu Sile, despre domnişoarele lui, despre "nepotul" A., care are deja 145 cm. Spre seară revăd benzile, în ideea unor reportaje şi interviuri; mă pomenesc că trecuse de miezul nopţii. Dădui o tură pe la Didi, să-i duc dosarul pentru deţinuţi politici. Îi spun că dacă L. nu se ducea în tabără cu A. riscau să rămînă în Bucureşti toată vara. Îşi aminteşte de prima lui tabără ca cercetaş, era cel mai mic, i se zicea Nebunică, nu ştie de ce, că doar nu era mai trăznit ca alţii, însă mai isteţ, mai deştept. Au fost vizitaţi de Regina Elena şi de Regele Mihai, le-au dat mari cadouri, inclusiv fursecuri, ciocolată şi au coborît din automobile întrebînd: Cine e Nebunică? S-au dat toţi de-o parte şi a apărut el. Maică-sa, care era şi ea în suită, să cadă jos din picioare. Era şi naşul lui, ceva mare pe la Asociaţia aviatorilor. Se pare că de aici vine şi atracţia lui Didi pentru aviaţie. Pe actul primit de la Min. Just. scrie: „arestat 9 ian. 1951 pentru manifestări contrarevoluţionare.” A stat 2 ani, o lună şi 26 zile, dintre care 13 luni la Canal. Se menţionează că acolo a avut comportare foarte bună.  (Aseară l-am ascultat pe Banu Rădulescu, apoi pe marele medic I. Iovin, care devenise celebru în laboratoarele din Vest, inclusiv lucrase cu J. Curie la Paris. Arestat şi el ca medic al lui Maniu şi ca translator al acestuia în întrevederile cu franţuzii şi englezii. Maniu cunoştea doar maghiara şi germana. Zice cumnatul Didi: În lagăr cei de drept comun erau mai curajoşi, strigau Trăiască Maniu! Pe cînd cei politici tăceau chitic…

(din Lamentaţiile Uitucului, în manuscris)

         va urma


Cărţile prietenilor mei

ion lazu - Fotografii de vacanţă... Floarea de mătrăgună...

Scriitorul zilei: Nicolae Steinhardt
http://ilazu.blogspot.ro/2012/07/scriitorul-zilei-nicolae-steinhardt.html

Poezia zilei: Ion Lazu

***

Pînă la urmă s-a vădit

Că sunt făcut spre a fi fericit.

Dar începutul acela anapoda -

ca pentru altcineva, nu pentru mine…

Şi scriam poezii spre consolare;

Acum sunt fericit şi pe potriva firii mele

Mulţumit de femeia mea / de copilul ce mi-a dăruit

De apartamentul nostru, culme a banalităţii

De meseria asta imposibilă, care mă scoate zilnic

pe deal

În pădure, în păienjenişul de cîntec

Al lunii mai.

Am ajuns să fiu mulţumit şi de mine, pînă la urmă

Şi dacă în zori e înnorat, îmi văd de treabă

Şi pînă la prînz se înseninează de la bucuria mea

Răul lumii nu mă mai atinge

Decît rareori, în vreun coşmar -

Acum scriu în picioare, cu caietul

Pe catifeaua verde a muşchiului uscat

De pe-o lespede de cuarţ

Şi ce scriu eu aici e lipsit de orice echivoc:

Două linii în cruciş şi-n curmeziş peste

Poezia mea de demult.

(din volumul Cuvinte lângă zid, elegii, 1999)

Ion Lazu: O pagină de jurnal, 1993

11 martie. Vine Sile şi ore în şir discută cu Angela despre animale, despre cîini, despre vaca lui Sile, despre răţoiul care a murit imediat după taică-său. Le-au trebuit trei decenii ca să găsească în fine o temă de discuţie, aceşti oameni care se evită cu dinadins, mereu pe poziţii disjuncte (precum şoarecele şi pisica)... Tatăl Angelei a avut o pereche de lupi tineri…le dădea drumul noaptea în grădină. Ascult aceste relatări şi mi se pare că sunt în plină irealitate.

30 martie. Ce curios şi oarecum îngrijorat se uită la mine Andrei, cînd îmi aude glasul gîtuit de emoţie, de exemplu cînd îi citesc poezii.

2 aprilie. La Pan Vizirescu, împreună cu prietenul Izverna. Cireşul uriaş înflorit din faţa ferestrei de la etajul I. O casă boierească, din celălalt secol, unde se făceau serate muzicale, unde se zice că ar fi venit însuşi Eminescu, apoi şi Enescu. O casă pe care Pan Vizirescu propune să fie trecută în patrimoniul Uniunilor de creaţie, să fie un fel de casă a artiştilor vîrstnici. Acest bătrînel fascinant, dens în idei, patetic.

23 de ani ascuns de sora lui, într-o casă peste drum de liceul Radu Greceanu. Ar trebui să o identific, să propun cîndva o placă memorială. P.V. a cioplit iconiţe, cruciuliţe, ca unelte folosindu-se de limbi rupte de briceag, ori spiţe de bicicletă; obiectele artizanale sunt acum înfăşurate în hîrtie gălbuie de sac ciment, strînsă sul cu sîrmă. Zice acest om duduind de idei: Niciodată nu-mi ajungea timpul, cîte aveam de făcut.

Am avut norocul să întîlnesc acest bătrîn minunat, care la 91 de ani este mai viu ca noi toţi la un loc. Cireşul acesta e un spectacol, zic. El: Face fructe mari, dar nu le ţine. Zice: N-am scris nici un cuvînt fără să mă întreb unde e Dumnezeu, unde e poporul român... Iorga şi Crainic, cei doi care au deşteptat conştiinţa naţională. Află că am publicat zece cărţi: Exclamă: zece cărţi!? Şi către Izverna: Ne-a întrecut...

Angela dă vina insomniilor lui Madi pe seama infidelităţilor lui Gicu, de care aventuri, atenţie! nu se poate să nu fi aflat din telefoanele anonime care se primesc în astfel de situaţii. Confirmă că le-a primit şi ea. Rolul telefoanelor anonime în nefericirea nevestelor…

Poezia: Dacă mi s-ar anunţa că nu mai am decît o zi de trăit

Aş considera că mi-e deajuns un pahar cu apă şi gîndul la tine

Dacă mi s-ar spune că mai am de trăit o săptămînă

mi-ar fi deajuns o pîine, o carte şi gîndul la tine

dacă mi s-ar spune că mai am de trăit doar o lună

mi-ar fi deajuns un sac de mere, un caiet dictando şi gîndul la tine

dacă mi s-ar spune că mai am de trăit un an întreg

nu mi-ar ajunge să dau ocol lumii şi să mă întorc la tine

dacă mi s-ar spune că mai am de trăit o singură oră

mi-ar fi de ajuns privirea ta –

singura veşnicie în care aş avea curaj

să dispar sau poate să dăinui.

(din Lamentaţiile Uitucului, jurnal 1990-1999, în manuscris)

Cărţile prietenilor mei: Şerban Foarţă, Radu Gyr, Pan Izverna

 





ion lazu: Fotografii de vacanţă...Amurg Violet în Parcul IOR