joi, 6 iunie 2013

Scriitorul zilei: Felix Sima
http://ilazu.blogspot.ro/2012/06/scriitorul-zilei-felix-sima-poezia.html

Poezia zilei


Lidia Lazu: RUGĂMINTE

Rând pe rând zilele
încărcate de iubire

le înşir împrejurul meu

şi le rog să mă topească

încet

să nu se grăbească

pentru că şi ziua de azi

are de dat ofrandă

cu duiumul -

nu simple stări
nu vise năroade –
numai sclipiri diamantine
ale adâncurilor sufletului
călătorind uneori atât de
departe încât celor din jur
li se poate părea
că s-a dus de tot

iar mie mi s-ar părea
că pot urni şi munţii din loc
dacă voi şti să-l
folosesc ca punct de sprijin.

 
ion lazu: Pagină de jurnal, 2013
Convorbiri cu Alex. Ştefănescu, de Ioana Revnic, Ed. Allfa, 2013, 270 pagini.

La această rubrică unde postez pagini de jurnal din ultimul deceniu al veacului trecut (din volumul Lamentaţiile Uitucului, în manuscris) şi unde mai demult postasem pagini din jurnalul de dinainte de Decembrie (apărut în acest an în volumul Vreme închisă, Ed. Europress), am să scriu despre cartea Ioanei Revnic Convorbiri cu Alex. Ştefănescu, lansată la recentul Bookfest şi pe a cărei pagină de gardă am obţinut de la tânăra orădeancă un graţios autograf. Fiind vorba însă despre o carte de confesiuni ale criticului şi istoricului literar Alex. Ştefănescu, poate ar trebui să-i expediez dsale acest text, mai ales ştiindu-l interesat de tot ce se scrie despre domnia sa. Nu o fac, totuşi, pentru bunul/răul motiv că la această vîrstă a subsemnatului nu mă mai îndeamnă inima să-i asaltez pe criticii literari, nici cu cărţile mele dar pînă la urmă nici cu texte ca acesta, care îi privesc direct.
Am terminat ieri-alaltăieri de citit cartea de confesiuni (prima citită dintre cele pe care le-am procurat la Târg), cu foarte bună impresie. Dacă aş fi femeie, probabil cartea mi-ar fi plăcut şi mai mult, căci A.Şt. scrie cu intenţia declarată de a cîştiga sufragiile cititoarelor, în primul rând. Ce-i drept, e mai lesne să scrii cu adresă la o anumită categorie de cititori, or, criticul de la Suceava (cum îi place să o declare, deşi s-a născut la Lugoj şi a trăit acolo primii 6 ani de viaţă), ştie / a simţit bine şi fără greş acest lucru. Nu e de mirare că mi-a plăcut şi mie, cunoscut fiind faptul că îndeobşte scriitorul are un suflet de femeie, vrem nu vrem s-o recunoaştem.
Tot ce povesteşte criticul despre sine, despre naştere, părinţi, familie, copilărie, iniţiere în tainele vieţii, despre şcoală, liceu, facultate (despre căsătoria în ultimul an cu colega de serie, ploieşteanca de bună extracţie Domniţa Andreiovici, care avea să facă o remarcabilă carieră editorială) şi apoi despre repartiţia la Caşvana, comună noroioasă dinspre Suceava, unde nu mai ajunsese niciodată un cadru didactic cu studii superioare, apoi despre mutarea precipitată la Constanţa, unde vreme de 4 ani a funcţionat la revista Tomis, la recomandarea lui Nicolae Manolescu, însă "pus pe liber" la o reducere de personal, despre angajarea cu sprijinul lui Adrian Păunescu la Scânteia Tineretului, apoi la suplimentul Magazin, iar imediat după 1989 intrarea cu sprijinul aceluiaşi N.M. (omul providenţial al carierei sale, cum este considerat pe drept) în redacţia României literare, pentru 20 de ani, primii 5 ani ca redactor, iar următorii 15 ca redactor-şef, episod încheiat dramatic, prin îndepărtarea sa din redacţie (alungarea sa, cum cu jale spune), sunt evocate cu pregnanţă. Destule aspecte îmi erau deja cunoscute, căci am citit câteva volume din Jurnalul secret al criticului. Inconvenientul unor astfel de confesiuni stârnite de cel ce pune întrebări, îndeobşte ghidându-se după ceea ce deja se ştie despre intervievat, din alte prestaţii, este cu eleganţă evitat de criticul prevenit asupra acestui risc, abil în răspunsurile sale. În câteva rânduri, criticul recunoaşte că a relatat în mai multe împrejurări episodul respectiv, sau a vorbit în public despre el. Excedat, reproduce/citează uneori episodul în chestiune. Minunată este evocarea obţinerii unui număr de 10 poezii de la Nichita Stănescu, la Athene Palace, venit de la Constanţa special pentru asta. Poetul i le-a dictat pe loc, în şoaptă, în vreme ce comesenii discutau despre fotbal. După ce s-a asigurat că deja îi dictase zece poezii, i-a mai dictat încă una, l-a lăsat să o citească, l-a întrebat dacă îi place şi apoi i-a dat foc cu bricheta: "ca să rămână numai a noastră".  Aş citi la nesfârşit astfel de paragrafe, şi nu sunt deloc puţine în cartea discutată aici, Alex. Ştefănescu fiind, fără pic de îndoială, dintre rarii critici literari cu talent de scriitor. De altfel criticul insistă asupra faptului că scrie în mod programatic poezii de la vârsta de 8 ani şi că toată viaţa a făcut critică literară cu sentimentul provizoratului şi cu speranţa că se va întoarce cât mai curând la adevătara-i vocaţie.
Foarte vii şi nuanţate sunt evocările marilor scriitori pe care i-a cunoscut: la facultate, la revista Tomis, la Magazin, la România literară şi cu care s-a împrietenit în timp, dar şi a oamenilor cu care a avut întâlniri de suflet, iar foarte rar şi conflicte. Sunt câteva secvenţe memorabile; despre mama şi tatăl său, despre copilăria plină de bucurii şi miraje, despre episodul când a fugit de acasă, la vârsta de 16 ani, pentru o săptămână, răzleţindu-se în codru, împreună cu o liceană iubită, ducând o viaţă realmente edenică, hrănindu-se cu ce se găsea la faţa locului, cam ca în Walden de Henri David Thoreau, dacă vă amintiţi cartea americanului, apărută prin anii 60-70. (Acela, discipol al filosofului T. Emerson, locuise în pădurea de lângă lacul Walden timp de un an şi jumătate, fără alte mijloace de existenţă decât cele pe care reuşea să şi le procure la faţa locului - ca să demonstreze că lucrul este posibil, chiar în modernitate.) Însă împrejurarea  asupra căreia insistă memorialistul/ intervievatul este episodul din primul an de facultate, când fiind turnat de diverşi colegi de facultate şi prieteni  de cămin, nimereşte în malaxorul Securităţii, suportând două săptămâni de anchetă drastică, traumatizantă la culme, în subsolurile de la sinistra Malmaison...  Anchete care durau 6-8 ore iar uneori zile şi nopţi la rând, cu întreruperi numai pentru masa anchetatorilor. Alex. Ştefănescu publică în anexă la carte articolul Şi eu am fost la CNSAS, articol apărut mai întâi în România literară, dar pe care nu l-am citit la momentul respectiv.  A fost consternat să constate că îl turnaseră cei mai buni prieteni ai săi, inclusiv unele fete frumoase, cu care se afla în idile. Nu le dă numele ci doar iniţialele, în ideea de a nu-i deconspira pe foştii amici, unii amici şi în momentul de faţă, iar alţii morţi, cum se întâmplă ("unii morţi, alţii plugari..."). Totuşi, pentru că respectivele persoane, colegi de filologie, fuseseră evocate în cuprinsul confesiunilor din carte, se obţine efectul nedorit/nedeclarat de autor, cel al deconspirării în fapt a acelor bieţi turnători... Criticul ştie ce spun, o va înţelege şi cititorul cât de cât atent... Are însă mare dreptate criticul când afirmă că nu doar cel turnat era un adolescent de 18 ani, ci şi turnătorii erau la fel de tineri, în formare, toţi victime ale maşinăriei poliţiei politice. Şi criticul se lansează într-un adevărat rechizitoriu împotriva Securităţii, arătând că un număr de 18 ofiţeri de securitate, bine plătiţi, privilegiaţi, desigur trecuţi de o anumită vârstă, îşi câştigau în mod fraudulos salariile făcând caz şi instrumentând o anchetă împotriva unor tineri încă în formare, care le căzuseră victime (consideraţi "primejdioşi pentru orânduirea socială"!). Sunt înşirate numele tuturor acestor ofiţeri superiori, cărăra desigur nu le este defel ruşine pentru faptele lor abominabile. Care în cazul concret al lui Alex. Ştefănescu s-ar fi putut încheia cu condamnarea şi întemniţarea studentului slobod la gură, dar care, printr-un noroc, care totuşi a fost o fractură în cariera viitorului critic, s-a încheiat cu excluderea din UTC. Însă piesele acuzatoare au rămas la dosar, l-au tras în jos toată viaţa pe critic, printre altele l-au exclus de la doctorat. În fapt, Alex. Ştefănescu a realizat mult mai mult decât un doctorat, decât o carieră universitară, decât una academică. A scris nenumărate cărţi, câteva fundamentale, de critică şi istorie literară. Poate tot nu se înţelege acest lucru: o carte de literatură temeinic scrisă, echivalează cu un doctorat. Practic, cu fiecare carte a sa, criticul a mai trecut un doctorat. Volumul de muncă este oricum similar şi în mai mare măsură creativ. Mii de nopţi nedormite, ar reieşi din confesiunile criticului. Nu ne îndoim de aceasta. Iar în fapt, câţi dintre semenii noştri, care privesc spre scriitor ca spre o ciudăţenie (prezumpţioasă) a naturii ştiu de-adevăratelea câte ore, câte zile, luni şi ani de muncă dură, (nenormată şi nenormabilă!) necesită scrierea unei cărţi de două sute de pagini - darmite a unei sinteze de 1500 de pagini ?!
Alte câteva apecte pe care le ridică mărturisirile criticului Alex. Ştefănescu  ar merita în sine o discuţie specială. Pe mâine...


Cărţile prietenilor mei...




















ion lazu, fotografii...


Nepoţelul, la 1 an...



 În Groapa Văcăreştilor...,III








Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu