joi, 27 iunie 2013

Scriitorul zilei: Emanoil Bucuţa: 
http://ilazu.blogspot.ro/2012/06/scriitorul-zilei-emanoil-bucuta.html 

Poezia zilei
Ion Lazu:
Elegie

Văd faţa râului înclinată
Tot râul până la mare.
Pe ea am lăsat-o să plece
Într-o străină-ntâmplare

Ci eu îmi aduc iar aminte
Pe malul pierzând rădăcini
Acel pumn mort de cuvinte
Căzut peste trepte-n declin.



Cu greu mi le-aduc iar aminte...
Numai râul ştie de-o urmare.
Eu îi văd brusc faţa
Înclinându-se către uitare.

1969, Pătârlagele, Buzău
(Din volumul Muzeul Poetului, 1982)



Elisabeta Isanos: Drumul spre Ombria, Ed. TipoMoldova, 2013
(fragmente)
... Mă aflam într-un mormânt descoperit, săpat în curtea casei din Popa Nan, nu departe de salcâm şi de curticica găinilor. Ştiam că e mormântul bunicii, deşi nu scria nicăeri. Pe buza gropii, stătea una din mătuşile mele şi plângea, dar mai mult formal, pentru că aşa se cade, iar eu in vremea asta mă spălam cu ţărână, o luam de pe lângă mine şi o turnam pe corp, ca şi cum ar fi fost apă. Ştiam că e ţărâna bunicii, se distingeau fâşii de altă culoare decât restul, şi spălatul cu ea îmi făcea bine la dureri. Mă spălam cu ţărâna bunicii şi plângeam, dar mă şi bucuram de binele acela nespus, când simţi că ţi se ia durerea cu mâna. Totul cu o senzaţie de autenticitate care le lipseşte de multe ori momentelor trăite cu ochii deschişi.
   Trebuie să existe şi o gramatică a visului, elemente care să spună că e la trecut sau la viitor, că se întâmplă aici sau în altă parte, cu tine, cu el, cu ei, cu noi... Trebuie să existe negaţii şi afirmaţii. Dar nu le cunosc, pentru mine visul e un etern prezent, totdeauna aici, mereu afirmativ. Mă cufund în vis, mă revigorez, mă odihnesc. Mă aşez în pat ca într-un vehicul şi călătoresc, totul este adevărat, autentic, neprefăcut, de parcă mi-aş fi regăsit lumea curată, în alb şi negru, a copilăriei. (...)
   Ieri seară o teribilă senzaţie de bine, de parcă aş fi supt laptele cerului ori mi-aş fi muiat gura în faguri nevăzuţi. Am uneori asemenea stări de extaz, fără legătură cu materialitatea mea fizică; ar trebui să mă bucur de ele, poate că sunt ce am mai bun. Poţi să te simţi zeu sau rege fără să-ţi dai seama. Şi mai e ceva: să te simţi ocrotit, nu de cineva anume, nu de un acoperiş, ci de convingerea adâncă şi absurdă că nu ţi se poate întâmpla nimic rău. Cerbul urmărit de câini, în sufletul lui se crede nemuritor. (...)
Dar eu încă n-am fost în stare să tipăresc nici traducerea din Eminescu. În tot ce am încercat să fac s-a instalat o aşteptare deşertică: mă tot uit în zare şi nu apare nimic. Mâine, mâine, niciodată azi. Fiecare zi, fiecare noapte e doar aşteptare, singura care nu moare niciodată. Cartea pe care o aştept devine veşnică. Nu se vede la orizont, dar asta nu-nseamnă că nu există. Iar eu sunt fortăreaţa ridicată în întâmpinarea ei, la marginea deşertului. Poate că n-o merit. Dar n-am de gând să dezertez.  (...)
   Seara, am asistat la o slujbă, la Saint Germain-des-Près, în românească aproximativă „Sfântul Germain al Câmpurilor” sau „din Câmpuri”. Acum, a ajuns în mijlocul Parisului, pe malul stâng al Senei, faţă-n faţă cu Luvrul. În biserica mai veche decât Notre-Dame, urma să aibă loc o slujbă închinată euharistiei. În nişele zidurilor împodobite cu fresce recente şi statui de sfinţi, erau impresionante pietre tombale; una mi-a atras ochii: un cavaler de piatră îngălbenită şi lustruită ca osul, culcat pe-o coastă, cu un genunchi ridicat, într-o poziţie cam ghiduşă pentru un mort, îşi sprijinea tâmpla în palmă, atent, ca şi cum ar fi tras cu urechea la ceva. A fost şi un moment nostim: o soră cu figură de iepure cu ochelari se apropia de mine zâmbind, cu braţele întinse, eu mă uitam la ea mirată, dar cineva din apropiere mi-a explicat că într-o anumită etapă a slujbei, fiecare trebuie să sărute pe cineva, aşa e ritualul.

   Către sfârşitul slujbei, emoţia mă înăbuşise: o colegă urma să citească „Rugăciunea unui dac” în traducerea mea. Sub bolţile vechi de nouă veacuri şi în auzul cavalerului de piatră-ngălbenită! Ca să nu mai vorbesc de auditorii francofoni, din toată lumea. Aşteptam cu sufletul la gură să aud cum sună Eminescu sub bolţile catedralei. Îmi venea să spun şi eu, parafrazându-l pe Napoleon: „Neuf siècles nous écoutent!” În locul murmurelor de mai înainte, în biserică s-a făcut linişte desăvârşită. Ascultam, încercând să percep univoc poemul, ca şi ceilalţi, dar auzindu-l în franceză îl aveam totodată în mine în româneşte şi bubuia ca un clopot. Tăcerea absolută din jurul meu, cea mai bună dovadă că versurile nimeriseră la ţintă, a continuat câteva secunde şi după ce „Rugăciunea” s-a terminat; pe urmă, aflând că eram traducătoarea, s-au strâns cerându-mi textul. A fost multiplicat la xerox şi împărţit. Afară, ploaia picura încet, bătea vântul, şi Parisul mi s-a părut deodată o cetate cucerită. Am mers pe jos, pe străduţe cu galerii de artă, librării, anticariate; într-o vitrină, o tânără ţesea sub ochii trecătorilor o tapiserie.
   va urma


Cărţile prietenilor mei: Şerban Codrin, Ştefan Radof, Theodor Răpan.
























ion lazu, Fotografii... 
Andrei şi Ion Lazu în faţa Catedralei din Timişoara, vara 1990.





9 comentarii:

  1. Visurile sunt Viaţa noastră fără de lanţurile convenienţelor, corectitudinilor sociale. Ele ne curăţă mintea de zgură, sunt coşarii sufletelor noastre. Fără ele, am exploda ca o sobă necurăţită.
    (Vai, Sobele costelive ale Copilăriei, cu lemne puţine, cu mulţi cărbuni adunaţi "de pe zonă", cu puţin foc, mult frig şi tot mai multă cenuşă, zgură... Pentru hogeag, musai era chemat coşarul de 2-3 ori pe sezon. Noi, băieţii, eram responsabili la cărăbănit cenuşa ce nu se trăgea la făraş, decît cu multă pulbere, tuse, draci... Părinţii, lunar, demontau burlanele şi se făceau negri de catran şi funingine... Eram fericiţi cînd scoteam soba afară din cameră, în bucătăria de vară!...
    Cu timpul, ajutînd şi noi, de cum "am scăpat la bani", ai mei au închipuit sobe-nzidite: una de bucătărie, cu rolă; alta domnească, din teracotă. Dar, de coşar şi cenuşi nu am scăpat. După ce ei n-au mai fost, părinţii, Casa s-a prăbuşit peste sobe.)
    ... Vorbeam despre vise?... Păi şi Amintirile sunt Vise: cu Ochii sufletului Deschişi la ce-a fost!

    Aş fi vrut să mă fi aflat şi eu la Sînt'German din Pajişti, să ascult Eminescu-n franceză... Şi, cînd te gîndeşti că apar doftori, kkademicieni ce se lamentează (frîncii, desigur că dispreţuitori!) că Poetul nostru-i intraductibil!... Leur bêtise est intradusible; tout aussi comme leur manque de génie, va!... Il suffit de si peu, mais aussi de si rare penchant: du talent natif, saupoudré de dévotion envers son Maître.

    Pane Ioane (admirîndu-vă-n umbra unei catedrale), de ce nu ne putem păstra tineri pînă la nefiinţare, ce ursită maşteră ne-a menit să-mbătrînim... ai aflat, pe Unde ai colindat?... Eu, mai nenorocos, nu.
    C. ot Tg.-K-ii

    RăspundețiȘtergere
  2. Partea a II-a din Drumul spre Ombria se petrece dupa 1989, asa cum arata si mentiunea de la inceput: "Partea a II-a, iarna lui 1989 si dupa aceea". Momentul cu Parisul e din 1995.Inainte de 89, nici macar nu am visat sa ajung la Paris, nici la Biblioteca franceza din Bucuresti nu am mai avut acces la un moment dat...

    RăspundețiȘtergere
  3. Am uitat sa ma semnez mai sus, dar cred ca se poate deduce si asa...
    Vorba lui nenea Iancu: o semnam si o dam anonima.
    Elisabeta

    RăspundețiȘtergere
  4. Propun această variantă: Dacă e anonimă, o semnez şi eu!
    I.L. (Caragiale)

    RăspundețiȘtergere
  5. Mare direptate are acest bădie Culai ot Keatra! Cum să spun la ce mă refer, însă simplu, ca să nu ne încâlcim în cele sofisticării teoreticeşti? Cred că deja am formulat ideea în "Himera literaturii pe vremea terorii", însă nu mai caut acolo. Zice cam aşa: scriitorul adevărat, deci cel cu bune intuiţii, iară nu vreun filolog expert în teorii postmoderniste, simte că visul face parte din efigia sufletească a individului, că visul care ne ridică din pat în capul oaselor, la ora indecisă a nopţii şi ne vorbeşte apăsat,insidios, tulburător etc, este parte organică din firea noastră necontrafăcută. În vise iese la iveală subconştientul, în sensul bun al cuvântului, adică nu ceea ce prefăcătoria cotodiană păstrază în ascunzişuri, ci în sensul unei matrici primordiale, proprie fiecăruia - şi care ne face inconfundabili. Prelucrezi temerea din fibra sufletească a Verei, în momentul instalării la primele gazde (ostile la sânge!) din Cireaşov-Olt, îi desluşeşti visul înfrigurat - dar măcar este visul ei sau de fapt este visul tău, de autor inplicat, care ai preluat toată năprazna vremurilor?! - prelucrezi acel vis /al Verei dar de fapt al tău! - şi vei avea dezlegarea unui destin desfăşurat în timp până la capăt, până la bătrâneţe: Vera îi vede pe cei din familie, unde şi cum au ajuns, dar simte totodată că lipsa din vis a altora are şi ea un înţeles/ o atenţionare/o premoniţie - şi din tot coşmarul personajului, tratat cu adecvare, se va desprinde mesajul/hotărârea: "O să rămânem aici!" - Când locul cu pricina era o şandrama de-abia ţinându-se pe picioare...viaţa în insecuritate, precară, pentru care te vei lupta cu ghearele şi cu dinţii. Vera aduncă cu ghearele paie şi frunze în jurul corpului şi scandează: Uite aşa o să facem! (Iar în fapt visasem hardughia unei proiectate mori săteşti, pentru care un excroc de ginere din vecini - atenţie: un alt fel de vevetic! - adunase bani de la săteni, promiţând să cumpere motoare, tot ce trebuie...plecând cu banii în lumea albă, lăsând pe socri să plătească daunele şi o încropeală de scânduri, ridicată pe locul viran dintre Găiţoaia (unde ne aciuaserăm) şi următoarea casă din sat...)
    Iar acel scriitor care în loc de fericite intuiţii, ce apar la ananghie, când izvodeşti un roman, plăsmuieşte un text pe mai multe voci, în mai multe timpuri, persoane, locuri, ipostaze, limbi. etc...etc,, el face o simplă lucrare artizanală, o păpuşă din petece, iar nu un călăreţ pe cal, ivit ca prin minune din lutul frământat de mâinile Verei, o femeie sub vremi, care de altfel nu avea nimic aface cu sculptura, modelajul, etc, ci doar dădea curs unui imbold irepresibil, unei dorinţe sincere, ardente, de a-l bucura pe Andrei...
    Cam asta e şi în cazul "Drumului spre Ombria", cartea prietenei noastre prin cărţi, distinsa şi foarte speciala scriitoare Elisabeta Isanos.
    Un gând bun, Lazu

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Consimt empatic la Tot ce spui şi scrii şi fără dubii afirmi, Domnia-Ta, Pane Yoane!
      Şi mă semnez Cuali, deşi mă dau la Anonim, doar să pot posta aici peticEle de suflet...

      PS: Cînd vei pune amărăşteanul de provider să repună actualizările, comentariile-n funcţie... Că, deşi alerg ca coteiul după o tufă-n deşert, să văd ce-a mai postat nou Ionul cel Subversiv de perfecţionist, tare nu-s eu sigur că am recuperat tot ce s-a postat aici după prima lansare la apele cetitului a fiecărei zile...
      Uite, acum era cît pe ce să nu te aflu cu cele de mai sus, dacă m-ai întors ca o flanea, o vestă de repurtat, cu cele postate-n vinerea succedentă aistui gioi...

      Ștergere
    2. Cuali, ha?
      Hahaha...

      Doamne-feri de meteahna celora care-mbîrligesc literele, pîn'nu se mai decelează motul!

      Culai, da!

      Ștergere
  6. O clipă, Neicusorule! Puţintică răbdare, onorabile!... Neştiind ce-i acela şi cu ce se mănâncă providerul, te informez că la mine apar toate noile comentarii pe Mesaje primite. Acolo dau clik, citesc, şterg primirea, căci am văzut că ea rămâne intactă pe blog; iar de am ceva a răspunde, abia atunci mă duc pe blog, la comentariile zilei cu pricina. La un mic răgaz, o iau înapoi cu răspunsurile la comentarii mai vechi, până obosesc şi o las pe mâine. Cam aşa procedez, până cedez. Ştiu că există bloguri mai omenoase, eu pe ăsta am reuşit să-l încropesc...Şi cu dânsul îmi petrec. Lazu

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ei, bine, vei afla Domnia-ta că nouă, cetitorilor proşti, nu ni se mai arată, ca la Adminis-tartor, acea listă a recentelor comentarii, intervenţii - de aproape jum'an!
      De aia am ajuns la exasperaţiune, deşi recunosc că mi-e tare drag să mî-nvîrt ca coteiul după coadă pe-acest blog lazian.
      Iar "pro-vider"(-vaidăr, parcă) e adminis-tartorul ce oferă programe şablonate de bloguri pentru cei ce (mai) aspiră la bloguri personale.
      Culai-Somn-Ay

      Ștergere