O pagină de jurnal, 1991, Cărţile prietenilor mei, Fotografii cu scriitori...

Scriitorul zilei: Alecu Ivan Ghilia: 
http://ilazu.blogspot.ro/2012/03/scriitorul-zilei-alecu-ivan-ghilia.html 

O pagină de jurnal, 1991

21 aprilie. Azi Andrei a învăţat pe rotile.

De-ale autorului: îţi pui ochelarii şi aştepţi să-ţi vină o idee. Vezi M. de Unamuno.

Vis cu profesorul meu de istorie Nicolae Popescu: îmbătrînit şi schimbat la chip şi smochinit. Apoi, prin piaţa Victoriei poetul Ion Iuga îmi spune că timpul nostru deja a trecut, cu o voce pătrunsă de convingere. Convingerea mi s-a transmis şi am început eu însumi să plîng, cu fruntea pe pantofii profesorului meu. Curios, trebuie să-ţi spună altul, în vis, că îmbătrîneşti – în cazul acesta unul care deja a murit! – ca să o simţi, să te pătrunzi de acest adevăr. 
3 mai. Ieri, cu A. în parc, îmi povesteşte meticulos despre cîţiva colegi de clasă. Ar trebui să-l înregistrez.
100.000 oameni dispăruţi în ciclonul din Bangladesh.

Poezia Cu Argumentul lui Caius în parcul IOR

Citesc cartea unui prieten. Mă întrerup mereu. Mă gîndesc la prieten.

Azi Anişoara, tunsă scurt, rujată, încearcă soluţia de păr a Lidiei şi constată că acum i se potriveşte. Îşi face un drum pînă la piaţă, încîntată de cum arată. A fi şi a nu fi încîntat de cum arăţi, aici e deosebirea dintre omul fericit şi cel nefericit.

Dormitează pescarul, doarme şi undiţa. Numai primejdia nu doarme...

Mutul cu mare noroc la pescuit, spre încîntarea lui Andrei. 
Mai 1991. Primesc o lungă scrisoare de la învăţătorul pensionar Ion Cazan din Războieni-Lunca Mureşului, lîngă Câmpia Turzii. Fiul şefului de post din Cioburciu, s-a refugiat în ‘44, iar maică-sa şi cele două surori au rămas în Basarabia, aşteptîndu-l pe soţul ei Pavel, luat prizonier de ruşi, în noaptea Cedării. A primit un teanc de reviste literare de la frate-său din Leuşeni şi a dat de poeziile mele şi de prezentarea: I.L., născut în Cioburciu, districtul Căuşani, pe frumoasa vale a Nistrului. Melagurile copilăriei lui: “Pe partea dreaptă a drumului spre cimitir există o rîpă lungă, destul de adîncă, între două dealuri. Pe o cărăruie întortocheată coboram în ea să aducem de la izvor apă proaspătă acasă. O apă atît de bună, limpede ca lacrima, izvorîtă parcă din cerul senin, nu din straturile văii”, scrie nostalgicul bătrîn.

Mi-a căutat cărţile prin bibliotecile din judeţ, a găsit Blana de viezure şi a citit-o cu mare curiozitate, dorind să găsească referinţe autobiografice, deşi îşi dădea seama că am plecat la doar 4 ani de-acolo. La p. 50 ” pomeniţi de refugiu şi de un nume foarte cunoscut mie, Şauga. Învăţătorul Şauga, bun prieten al familiei noastre fusese arestat în aceeaşi vară a lui ‘40 cu tata şi deportat la Kirova, la nord de Moscova. Cumătrul Şauga de care pomeniţi poate fi altul, căci existau mai multe familii Şauga, sau poate chiar el. Pomeniţi în mai multe locuri de refugiu, dar fără să intraţi în detalii ce m-ar fi interesat şi mai mult. Pe vremea aceea nu se putea scrie despre basarabeni, despre refugiul lor, noi fiind abandonaţi în istoria uitării… În amintirile lui Pescaru, la p. 88: Atît îşi mai amintea de cîntecul pe care i-l zicea Tata, cînd se întorcea seara tîrziu de la vreo cumetrie “Hei, măi cocoş /Cum cîntai la moş”… Destăinuindu-se doamnei, Pescaru spune: Poate nu v-am spus, dar acesta este satul în care au tras pentru prima oară părinţii mei pe vremea refugiului. Au stat aici aproape un an, dacă nu mă înşel. E de mirare că nu reuşesc să-mi amintesc nimic peste ce mi-au spus ai mei. La paginile 154 şi 182, iar Tismana, iar refugiul. Revine această amintire ca laitmotiv, ca o scăpărare scurtă, a cărei lumină puteam s-o disting numai eu. Alt cititor trece pe lîngă această mărturisire indiferent şi rece. Poate că această mărturisire va aprinde odată o povestire mai lungă, în golgota refugiului, într-un roman masiv, autentic, adevărat. Acum sunt mulţumit că cunosc trei romancieri basarabeni contemporani: Ion Druţă, Paul Goma şi Ion Lazu”…scrie bravul bătrîn. Şi apoi: “Lîngă mine, peste deal la Luncani, jud. Turda se odihneşte întru Domnul învăţătorul Caraman cu soţia, cel care a slujit şcoala din Cioburciu aproape un sfert de veac, precum şi fiul său, profesor de muzică, mare dirijor de cor şi animator de viaţă culturală. Tot lîngă mine, la Cîmpia Turzii sunt surorile Verebcianu Nataşa şi Maria, iar la Tg. Mureş fostul notar din Cioburciu căsătorit cu Elena Covalschi. Familia Verebceanu locuia vis-a-vis de postul de jandarmi, în centrul comunei, lîngă hudiţa ce cobora spre Nistru…. Fratele meu Mihail, în 1988 vizitînd Leuşenii, satul nostru natal, a vizitat şi Cioburciul, însă clandestin, cu o maşină particulară fiindcă nu era voie să te deplasezi în alt raion. Eu am vizitat Leuşenii în ‘74, după 3o de ani, dar nu am îndrăznit să mă deplasez nici la Cioburciu nici la Tighina să revăd plaiurile dragi ale copilăriei mele. I-am scris lui Pascar Uşer să vină la Leuşeni dar mi-a răspuns că e sat de graniţă şi trebuie propuscă. De atunci nu mi-a mai scris. O fi plecat în Israel? L-or fi arestat, Domnul ştie…”.

Etc. În acest moment Ion Cazan are 66 de ani şi scrie un roman autobiografic: În catalogul vieţii: “Una din ultimele mele dorinţe este să apară şi Cioburciul şi Leuşenii împreună cu destinele oamenilor într-o carte mare… Ce zici?” 
Chiar, ce ar fi să scriu acest roman al celor smulşi din rădăcini, ca de-o rafală haină, de refugiu?
(va urma)

Cărţile prietenilor mei: Aura Christi: Grădini austere, ed. Ideea europeană, 2010, 108 pagini

La Calderon, Poezie de dragoste...

 

Fundaţia Universitară Carol I. Recital extraordinar de pian Ilinca Dumitrescu

 

Fotografii cu scriitori, la Târg...

Bujor Nedelcovici, Pavel Şuşară, C. Abăluţă

 

N. Prelipceanu, N. Ţone, Paul Daian, Felix Nicolau...