ion lazu: o pagină de jurnal; cărţile prietenilor mei, fotografii de iarnă...

ion lazu: o pagină de jurnal, 1990

2 sept., duminecă.

Cînd te razi, dimineaţa, mîinile au gesturile lor prestabilite; dar şi mintea pare să umble de la o vreme pe nişte căi deja bătute…

Pînă la urmă, problemele importante nu ajung în aceste notiţe – nici marile probleme sociale ale momentului, nici cele de familie, nici cele personale, dimpotrivă, tocmai acestea lipsesc, cu dinadins. Cum se face? Ce să fie asta? Problemele grave se cer rezolvate, pui umărul, te implici, nu mai ai răgaz să înşiri aici trei fraze fără miez…

Da, e şi plăcut, relaxant, să nu mai tragi în jug pînă sîmbătă la prînz. Revoluţia a făcut şi acest lucru, ne-a dat sentimentul că am scăpat nu doar de tiranie ci şi de sclavia muncii – de ce era tiranie şi sclavie nu e cazul să mai spun. Poate că munca şi este îndeobşte o teroare, a fost în istorie şi mai e şi azi, în capitalism (în democraţie), doar că la ei, în vest, de pe urma unei munci dure se scot profituri bune – o oră de muncă în SUA e de 50 de ori mai bine plătită ca în Rusia… or, această uriaşă diferenţă se simte la nivelul vieţii sociale şi la nivelul fiecărui ins în parte.

Azi dimineaţă mă dezlănţui împotriva acelui gen de profesoare care se duc în Bulgaria şi Turcia să vîndă rechizite şcolare numai pentru a cîştiga un ban. Ăştia nu au fost şi nu sunt intelectuali, ci au rămas la stadiul primitiv şi gregar. Au o diplomă doar din întîmplare, pentru că era obligatoriu să mergi la şcoală; în rest, cu o bună memorie făceai faţă, iar teama de a rămîne la sapă le-a dat pinteni, nu glumă. A nu se confunda cu intelectualii!

Faţă de părinţi, nu doar iubirea şi recunoştinţa, nu doar datoria, ci şi satisfacţia că i-ai scăpat de nişte eforturi penibile la vîrsta lor.

În fine, în urma insistenţelor lui A.D.Munteanu la Consiliul de Securitate al ONU, aşa ni se spune, vin americanii şi promit să dea ajutor economic-financiar.

Le spuneam aseară: Busch şi Mitterand îşi urmează cariera lor politică, aşa cum îi dirijază consilierii, dar nu înseamnă neapărat că tot ce fac ei e bine. Kuweitul va rămîne al Irakului şi toată imensa cheltuială pentru deplasarea Armadei în Golf este o pagubă adusă celor care aveau dreptul la ajutor: lumea din estul Europei. V. prooroceşte un al treilea război mondial. Dar desigur nu va fi, ci totul se va dezumfla în 5-6 luni de zile.

Cu o minte înceată, ezitantă, greoaie, se poate obţine totuşi cîte ceva: cu bune intuiţii, ce pot ţine loc de studiul filosofiei, cu străduinţă şi cu onestitate intelectuală.

5 sept., marţi. Andrei vine în birou şi-mi spune, somnoros, doar în chiloţaşi, lipindu-se de grumazul meu: - Nu vreau să pleci fără ca eu să-mi iau la revedere de la tine. - Nici eu n-aş putea pleca fără să-mi iau la revedere de la iubirea mea. Mai sunt două ore pînă plec. Hai să te duc în pătuţ, în cîrcă, asta e plăcerea mea…

Ieri, la Casa Scriitorilor, întîlnire cu Pan Izverna care-mi dă cărţile lui cu autograf, iar eu îi dau poza cu Pucă. Mai înainte vorbisem cu Iovan. Apoi vine Mircea C. la o masă vecină, apoi şi Caius care are întîlnire cu E. U. şi deci se mută la masa lor.

Marţi seara, în gara Caransebeş:

Acceleratul 121 întîrzie o oră şi, prin urmare, nu mai prind legătura spre Reşiţa. Următoarea cursă e la 21, iar spre Bocşa la 0, 10, aşa că voi ajunge acasă abia la unu noaptea. 50 de km în 5 ore, ăsta da record de viteză! Numai de-aş putea intra pe poartă… Mîine aş rămîne acasă şi să mă ocup de ale mele, inclusiv de textul bătrînului Cireşan. Să nu uit că Pan Izverna mi-a cerut cîteva foto cu pietre. Auzind, Lidia zice simplu: Să-i dăm din astea pe care le avem! Doamne, ce-mi seamănă! Ieri a venit D. Alex. pe la noi, eu am ajuns acasă după el. Lidia mă anunţă că vrea să dea probă pentru musicalul de la Naţional. Foarte însufleţită, iar nea Mitică o încurajază. Deja dăduse un microrecital în faţa lui. După ce-l conduc, o aud că e foarte obosită. Cred că emoţiile, plus faptul că urmărise transmisiile la TV pînă la miezul nopţii.

Aseară, verificasem traducerea Nourrissier pînă la p. 50, azi dimineaţă am continuat pînă la 70: treabă uşoară, comodă, de unde impresia că traducerea e primul pas spre descalificarea scriitorului.

Andrei n-a mai dormit mult şi şi-a făcut apariţia la bucătărie. Cînd să ne luăm rămas bun, el tocmai sorbea dintr-un pahar cu suc, s-a ridicat de pe canapea, s-a şters pe buze şi ne-am sărutat. Apoi cu Lidia. El ne dădea tîrcoale şi la un moment dat zice, zîmbind ştrengăreşte: Porumbeilor! Cu un haz de om matur, care ne-a uluit pur şi simplu. De parcă ar fi ştiut că între noi este ceva.

Aud pe unii, citesc prin ziare: E mai rău ca înainte, pe vremea lui… şi nu pot fi nicicum de acord. Sigur, văd şi eu destule nereguli, greşeli, paşi pe loc, derută, bişniţari, ruşinea turiştilor români în Europa etc., etc. , sărăcia, şomajul care bate la uşă – dar chiar să spun că înainte a fost mai bine mi se pare prea mult. Încă din ianuarie am prevăzut că vor fi mari greutăţi şi nemulţumiri, urmate de proteste, de pe atunci i-am prevenit pe amici: Oricum, mai rău nu va fi, pentru că un mai rău decît pe vremea lui… nu e de imaginat. Acel rău care se înrăutăţea mereu, depăşind cele mai negre pronosticuri. Pe cînd acum, ne vom descurca noi cumva: unii vor pleca să muncească în alte ţări, alţii vor munci aici, mai modeşti în pretenţii, mai neîncrezători în noroc…

În fond, un fel de libertate a cuvîntului deja există, mai firavă e democraţia – nici nu ştiu ce ar vrea să fie – dar, de fapt, acum surpriza neplăcută este că oamenii s-au orientat foarte repede şi decişi spre “descurce-se cine poate!” - deci spre revinderea la preţ de speculă etc. Cred că dacă s-ar realiza convertirea leului, lumea n-ar mai trafica, s-ar întoarce la muncă, producţia ar creşte etc.

Miercuri dimineaţa: Am rămas acasă pentru că s-a pus pe ploaie, ca în vreme de toamnă. De unde astă noapte, din tren, vedeam valea Bîrzavei luminată a giorno de o lună plină, ca-n poveşti, proiector ce arunca umbre dense sub copacii zăvoiului.

Citesc în Luceafărul că a apărut Istoria literaturii române vechi, de Ştefan Ciobanu, bine primită de Mihail Diaconescu.

De ce fac cu mîna copiii atunci cînd trece trenul? Ei văd în călătoria cu  trenul  o plecare în viaţă, ei simt că aşa se poate realiza schimbarea, bucuria, norocul…

Valeria Grosu: 

Temeţi-vă! E dată la o parte

Imensa piatră ce-înghiţea mormîntul

Şi dale albe dedesubt se-arată

Pe unde-a mers şi-a luminat Cuvîntul.

cărţile prietenilor mei. Radu Cange, Un poem pentru cel ce vine
Ed. MNLR, 2004, 193 pagini 

 

Ion Lazu: Manuscris

                Lui Radu Cange, poetul

Când poezii ce-ai scris cândva de mână

Îţi reapar, din vechi maculatoare,

Găseşti deodată slove uimitoare

Ca perle mari scăpate în ţărână.

Le salţi pe palme, sufletul se-ncântă

De-adânci răsfrângeri care-n licăr proaspăt

Îţi luminează casa ca un oaspăt

Ce din Juneţe-l aşteptai. Şi-i sfântă

Această clipă. Retrăieşti ca-n vrajă

Simţiri ce sus au fost pe bolta zilei

Dar scuturate-n pulberea argilei

S-au conservat sub a uitării coajă.

Ce veche-i slova! Dar ce proaspăt cântul

Cu care te încânţi, pe mâini săltându-l...

26 august 2011

 ion lazu, fotografii de iarnă...