duminică, 2 decembrie 2012

Scriitorul zilei: Nicolae Labiş; poezia zilei; fotografii...

Scriitorul zilei: Nicolae Labiş, n. 2 decembrie 1935 - d. 22 decembrie 1956

   
ÎN LUCRU...
Opera literară:Primele iubiri, Bucureşti, 1956; ediţie îngrijită şi prefaţă de Paul Georgescu, Bucureşti, 1962;• Puiul de cerb, Bucureşti, 1956;• Lupta cu inerţia, prefaţă de Geo Bogza, Bucureşti, 1958;• Păcălici şi Tândăleţ, Bucureşti, 1963;• Anotimpurile, Bucureşti, 1964;• Moartea căprioarei, prefaţă de Gheorghe Tomozei, Bucureşti, 1964; ediţie îngrijită şi prefaţă de Victoria-Ana Tăuşan, Bucureşti, 1969;• Versuri, prefaţă de Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Bucureşti, 1964;• Albatrosul ucis, ediţie îngrijită şi postfaţă de Gheorghe Tomozei, Bucureşti, 1966;• Scufiţa roşie. Poveste despre prietenie, Bucureşti, 1967;• Poezii, Bucureşti, 1968;• Scrisoare mamei, Bucureşti, 1969;• Poezii, introducere de Virgil Cuţitaru, Iaşi, 1971;• Sunt spiritul adâncurilor, ediţie îngrijită de Gheorghe Tomozei, Bucureşti, 1971;• Vârsta de bronz, ediţie îngrijită şi prefaţă de Gheorghe Tomozei, Bucureşti, 1971;• Primele iubiri - Premiers amours, ediţie bilingvă, traducere de A.G. Boeşteanu, prefaţă de Tudor Vianu, Bucureşti, 1974;• Poezii, ediţie îngrijită şi prefaţă de Voicu Bugariu, Bucureşti, 1976;• Moartea căprioarei, ediţie îngrijită şi introducere de Ion Bălu, Bucureşti, 1983;• Poezii, ediţie îngrijită de Gheorghe Tomozei, prefaţă de G. Călinescu, Bucureşti, 1984;
Poezii, ediţie îngrijită de Antoaneta Tănăsescu, Bucureşti, 1985;• Poezii, ediţie îngrijită şi postfaţă de Paul Dugneanu, Bucureşti, 1987;• Poezii, ediţie îngrijită de Gheorghe Tomozei, prefaţă de Radu Cârneci, Bucureşti, 1997; ediţia Bucureşti-Chişinău, 2001.

Citeşte mai mult: http://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Labi%C8%99
http://www.crispedia.ro/Nicolae_Labis

Poezia zilei
Nicolae Labiş, 
 Biografie

Ştiu eu, mama şi-a zis că mă nasc într-o zodie bună!
Plinului pântec aşa îi cânta într-o noapte cu lună.
Trăsnete reci de furtună vedea cum în zare detună.
Ştiu eu, mama şi-a zis că mă nasc într-o zodie bună,
Ea mai vedea cum în şa voi sălta împreună
Cu îndrăzneaţa fecioară-a pământului, brună,
Şi-n goana nebună vedea de pe-atunci cum răsună
Tropotul lung şi mereu al galopului meu.
Ştiu eu, mama şi-a zis că mă nasc într-o zodie bună,
Şi că-s menit să înving veşnicii şi genună,
Dar nu ştia de pe-atunci că în mine-o să pună
Suflet prea grav şi răsunet prea slab, că adună
Abur de vis şi de boală ce-ar fi să răpună
Tropotul lung şi mereu al galopului meu.

Iată-mă azi înarmat cu acele credinţi,
Cu îndîrjirea păstrată - cuţit între dinţi - ,
Dar cu prea multă dorinţă să vii, să-mi alinţi,
Bruna fecioară a păcii adânci şi cuminţi,
Tropotul lung şi mereu al galopului meu.

1956, G. L. 52/1956

Din volumul « Lupta cu inerţia – Confesiuni », 1958
 

Confesiuni

3
Deci a venit şi toamna cu palele-i tristeţi
Şi curg încete frunze şi-s paşii mei înceţi,
Pe-arginturile minţii tresaltă întrebări,
Cum joacă pe icoană lumini de lumânări.

Şi îngheţate colburi pe vânt se zbat mereu.
Unui copil aseară i-au smuls înaltul zmeu,
Şi-atârnă astăzi zmeul de-un fir de telegraf
Atât de mort acolo şi zdrenţuit de praf.

Iar oamenii-s mai singuri mişcându-se-ntre ei,
Le-a pus pe feţe toamna un vineţiu polei
Şi se crispează râsul puţin câte puţin...
Studentei, de acasă i s-a trimis un vin,

Eu am băut dintr-însul. Era un vin modest,
Ca mămăliga bună, ca pâinea de sub ţest,
Şi m-am gândit ce doruri adânci, ce tandru rit
A curs, în clipocirea acestui vin, topit,

Şi ce reproşuri poate şi nedormite nopţi
Curg în lividul sânge al strugurilor copţi,
Şi vinul lăudându-l pleoapele mi-am strâns
Şi nebăgat de seamă în mine surd am plâns.


Fragment din Himera literaturii, ed. Curtea Veche, paginile 99-102
ion lazu: Din Masivul Iezer-Păpuşa la... "Cenaclul Labiş"


(...) Iar pentru că l-aţi adus în discuţie pe celălalt semizeu al poeziei din tinereţea noastră, de fapt primul în ordine temporală, aşa cum l-am perceput eu, Nicolae Labiş, am să vă spun că nu aflasem de existenţa sa pînă în acea nefastă zi din decembrie 1956 cînd, adolescent încă, depăşit de exigenţele primului trimestru de facultate – pe atunci nu existau cursuri tipărite/ litografiate la nici o materie, trebuia să scriem 6 ore la rînd după dictare, ceea ce s-a dovedit prea mult pentru un băietan în creştere (16 ani şi jumătate, căci am terminat liceul de zece clase...); mă aflam internat la spitalul studenţesc din strada Popov, actualmente Berthelot, în capătul străzii Luterane, cînd în camera de 4-5 paturi de la etajul doi a intrat unul dintre vremelnicii locatari, un tînăr care tot timpul se exhiba, împreună cu vecinul lui de pat - de altfel erau amîndoi studenţi la teatru şi uneori dădeau fuga la cîteva imobile mai încolo, unde am înţeles că se afla căminul lor. Un tinerel cu haz, foarte expresiv, cu faţa colţuroasă (mai tîrziu, încercînd să-l identific printre actorii de pe scenele Capitalei, mi s-a părut a fi fost vorba despre Dumitru Furdui), intră în cameră şi rosteşte din cadrul uşii aceste cuvinte năucitoare: “A murit poetul Nicolae Labiş!”
Cum spun, nu auzisem de numele lui, însă felul cum a fost rostită vestea ne dădea măsura importanţei poetului. În alte cercuri se pare că era deja o vedetă. Ciudate vremuri, şi plin de amare înţelesuri însuşi modul cum au ajuns pînă la conştiinţa unor tineri din generaţia mea veştile despre existenţa marilor noştri scriitori, inclusiv cele despre trecerea lor din lume. După ani buni, ca student, aflam că delicatul prozator Ionel Teodoreanu, fratele mai mic al lui Păstorel, a murit la coadă la pîine, pe vremea marelui viscol de la începutul lui februarie 1954. Prin ‘58 l-au repus în circulaţie pe Ion Minulescu, slătineanul meu plin de vervă; într-o seară, revenind cu cîţiva colegi de la film, spre căminul din Matei Voievod, ni s-a ataşat o doamnă mai în vîrstă, cu ochi verzi-enigmatici, fosforescenţi parcă - poate puţin ameţită, probabil o intelectuală, profesoară sau actriţă, însă nepretenţios îmbrăcată, care a sfîrşit prin a ne face o impresie puternică vorbindu-ne despre un mare poet, nouă necunoscut, şi recitîndu-ne poezii de-ale lui. (Ce-ar fi să mi se spună că era Miliţa Petraşcu?) Nu doar că nu auzisem de el, dar poetul deja murise de cîţiva ani: George Bacovia. Tot pe-atunci, într-o seară, în tramvai, un domn ca la 40 de ani, scund şi blond, cu ochi albaştri, plin de magnetism, ne-a copleşit recitîndu-ne dezlănţuit din Eminescu. Nu e de tot ciudat că spre nişte tineri dezorientaţi cultural precum noi, marea literatură venea prin astfel de persoane cu aer dubios, cumva declasate, împinse la marginea societăţii şi care se puneau în mişcare la adăpostul nopţii? Spun de aceea: ciudată a fost viaţa şi posteritatea marilor noştri scriitori în comunism! 
(...)
Acesta a fost contactul cu numele lui Nicolae Labiş, pe care abia după aceea l-am citit şi l-am admirat ca pe un port-drapel al noii generaţii. “Retraşi din peisaj de Îngerii poeziei…”. Frumos spus. Însă nu pare să fie cazul lui Nicolae Labiş, despre care există mărturii şi documente că ar fi fost considerat de Partid drept un caz pierdut, deoarece intenţiona să treacă cu arme şi bagaje în cealaltă tabără, a opozanţilor regimului. După breşa hruşcioviană, cu ecouri mai ales în lumea literară din Ţara sovietelor, propagate şi pe meleagurile noastre, dar mai ales după octombrie ‘56, cu revoluţia ungară, unde totul pornise din mediile culturale şi studenţeşti, Labiş s-a dezmeticit complet, a dat semne clare că se “desolidarizează” (un termen din Incendiatorii, nu-i aşa?) de statul poliţienesc; aduna în jurul său tineri cu aceleaşi aspiraţii, scria altfel, recita în restaurante poezii precum Doina lui Eminescu, text interzis, epurat din Operă cu zecile de ani; a cîntat la un moment dat Trăiască Regele! Pe de altă parte, umbla prin redacţii, cu noile lui poezii care îi erau respinse... Era pas cu pas urmărit, spionat, trădat de unii colegi de grupă, precum Gh. A., G.N... Să nu trecem peste faptul că alţi colegi de-ai lui fuseseră anchetaţi, unul se spînzurase în timpul cercetărilor. Un caz similar face obiectul  extraordinarelor Amintiri în dialog despre care a venit vorba.
(A fost un an tensionat anul 1956, primul meu an de facultate. Ceva s-a mişcat în lumea studenţească, s-au schiţat primele proteste, primele breşe, nu numai în Bucureşti, dar şi la Timişoara, la Cluj… Ceva grav ar fi putut să se întîmple şi politrucii şi-au intensificat veghea. S-au simţit unele îmbunătăţiri în condiţiile de la cantină. În următoarea vacanţă de vară s-au făcut eforturi speciale spre a trimite în tabere cît mai mulţi studenţi. Prudenţă şi persuasiune. Am văzut eu însumi pentru prima dată marea. O revelaţie.)
În rezumat, Labiş „teribil şi onest” cum însuşi o spune, îşi asumase riscurile, căci ştia prea bine ce-l aşteaptă: “pasărea cu clonţ de rubin”. S-a întîmplat însă parcă prea repede, poate nu astfel au vrut să-l blocheze, aruncîndu-l sub roţile tramvaiului 13, în staţia Colţei. Acest amănunt cu Colţea îmi scăpase, căci încă de pe atunci circulau legende; de fiecare dată cînd treceam prin Piaţa Rosetti, în drum spre facultate, în dreptul unui restaurant Nicoreşti, (Singapore, de nu mă înşel) îmi închipuiam scena de noapte: poetul Căprioarei împins de securist de pe scara tramvaiului. Eu neputincios să opresc oroarea... Poezia lui mi s-a părut de domeniul miracolului lingvistic, o ştiam pe dinafară, ca atîţia alţii din generaţia noastră.


ion lazu, fotografii de toamnă târzie...







6 comentarii:

  1. În 1956, acel decembrie, mă aflam în clasa a III-a, păstorit de bunul nostru "trandafir", Vasile Popa. Nu, nu v-aşteptaţi la dezvăluiri uluitoare. Că al nostru învăţător (de modă veche!) era plin de multe talente, dar niciodată - deşi mare vînător şi desigur povestitor în dulce stil sadovenian - era, se străduia să fie cît mai aliniat proletarelor cerinţe. Dar, nu l-ai fi văzut vreodată cu şapcă sau basc(ă), ci doar cu pălărie din fetru-boier sau căciulă brumărie din blăniţe de miel.
    Îl aveam aşa de drag şi-n respect, încît în ziua din săptămînă cînd aveam ora de compuneri, preferam să nu ne auzim unii pe alţii bălăbănind la ce-am scris... Dacă era bine dispus (şi ne coalizam contra loazelor, nu ca acum, şi-i ţineam din scurt să nu ni-l supere cu ceva!), numai ce-l auzeam: - Ei, ce preferaţi azi, o poveste de-a mea sau o compunere de-a voastră?... Şi corul clasei reunite (în care pînă şi Vasile Bucatariu de obicei absent în alte zile, răgea) se punea pe miorlăit: povestiiiţi, povestiiiţi dumneavoaaastrăăă!!!... - Ei, dacă-i pi-aşăă, ia'n luaţi voi poziţia de ascultare şi ochii, urechile doar la mine...
    Să mai spun că pe atunci intram în vacanţă după 25 decembrie, ca să nu fim liberi de Crăciun, despre care mai nu ştiam, că şi părinţii se cam fereau să ne spună ce şi cum. Ci de Moş Gerilă, dar ăla venea în ajun de Anul Nou...
    În ziua programată compunerilor din acel final de trimestru, în loc să ne mai verifice, ca să ne mai rotunjească media, veni-n clasă parcă mai mohorît decît vremea de-afară şi ne şi temeam de una din supărările sale groznice, cînd ne certa ca pe noi... Însă, nu!!!
    A pus catalogul pe catedră fără a-l deschide, şi-a tras scaunul lîngă sobiţa rotundă din tuci ce ne vuvuia domolit dintr-un morman de brichete pe jumate jar şi spuse, doar atît: "Azi mi-e sufletul greu, aşa că am să vă recit ceva..." A scos cîteva foi caligrafiate artistic, din buzunarul drept inimă al surtucului, şi a început cu glasu-i domol-părintesc: "Seceta a ucis orice boare de vânt.
    Soarele s-a topit şi a curs pe pământ.
    A rămas cerul fierbinte şi gol.
    Ciuturile scot din fântână nămol.
    Peste păduri tot mai des focuri, focuri
    Dansează sălbatice, satanice jocuri.
    Mă iau după tata la deal printre târşuri,
    Şi brazii mă zgârie, răi şi uscaţi.
    Pornim amândoi vânătoarea de capre,
    Vânătoarea foametei în munţii Carpaţi."... Născuţi pe foamete, îndurînd foame des şi pe atunci, cu toţii am devenit stane... Abia de mai respiram, de teamă să nu spargem vraja poveştii!... Lăcrimatul tremurat, nelipsit din nici o pereche de ochi, s-a revărsat a bocet de jale, de cum trist, resemnat, dureros, Învăţătorul încheiE c-un oftat din rărunchi: "Ce-i inimă? Mi-i foame! Vreau să trăiesc, şi-aş vrea...
    Tu, iartă-mă, fecioară - tu, căprioara mea!
    Mi-i somn. Ce nalt îi focul! Şi codrul, ce adânc!
    Plâng. Ce gândeşte tata? Mănânc şi plâng. Mănânc!"
    Şi, ca şi cum ar fi vrut să ne lase-n linişte să ne domolim, el ieşi pe culuoar... Cînd s-a întors, într-un tîrziu, avea ochii roşii ca noi..., cred că din pricina frigului.

    Pe cont propriu de nu mai ştiu cîte ori sau în faţa elevilor mei, măcar o dată pe an, la 18 ani a cîte 4 clase, n-am ostenit de a recita această poemă dramatică... Şi, mereu, cu acelaşi efect ca în Clasa a III-a, indus de Domnul nostru Trandafir.
    Dumnezeu să îl ierte, pe unde i-a oferit Sălaş!

    Că, şi el m-a iertat cu un zîmbet abia mustăcit, de prima-mi cutezanţă liric-oidă!... Dar, aiasta-i deja o altă Poveste!... În care poate voi reveni şi la poetul din Mălinii suceveni.
    Culai, of&vai.

    RăspundețiȘtergere
  2. Înduioşetoare mult şi adânc pilduitoare-mi pare povestioara Matale, prietene Culai. Şi invidiată de mine, carele, mai ridicat în ani fiind, n-am mai apucat astfel de momente, cu "Moartea Căprioarei" recitată în clasă, la serbare... Am avut şi eu minunaţi învăţători şi profesori de română (ei sunt/devin minunaţi şi pentru că simt că elevul îi iubeşte şi-i admiră...), însă din 46 încoace şi la începutul anilor 50 învăţamântul şcolar era supus la grele popreli ori mutilări. Mai încoace, povestea ce-mi depănaşi, emoţionantă, se aseamănă tare cu cea pe care o tot repetă Lidia, între mândrie şi frustrare, când se află printre noi cunoştinţe şi ele se interesează de debutul ei ca actriţă. N-am cum reproduce spusele ei, adesea repetate, ci rezum: încă de la primară a recitat în clasa ei astă poezie, după care învăţătoarea, sensibilizată, o purta pe la toate celelalte clare, la orele ei şi o punea să recite, iar şi iar. Şi a urmat ciclul doi, a urmat liceul şi profesorii, instructorii culturali o obligau să recite iar şi iar, la serbări şi concursuri interşcolare Căprioara, de i se transferase şi ei acest nume: Căprioara. Recita mereu, cu tot sufletul, cu aceleaşi efecte grozave, bieţii săteni mereu în lacrimi...,chit că poate ar fi vrut să mai recite şi alte poezii.

    Lidia Lazu, Balansoarul umbrei, Ed. Vinea,1999:

    O sală spectaculară
    ticsită de săteni
    şi totuşi aud bătăile inimii
    de căprioară
    oprită la izvorul nopţii
    din care nu mai bea
    pentru că se uită la mine cum plâng

    tresare şi fuge
    lăsându-mă cu ţăranii
    care mână caii la arat
    şi calcă greu
    în scocul brazdei
    ca pământul să le ştie
    de nume...
    I.L.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Eu demult eram sigur că nu suntem atît de străini, venetici, distanţi cum ar vrea alţii să părem...
      Şi-ntr-adevăr, Lidia are ceva dintr-o căprioară: n-are stare nicicînd, mereu de veghe, mereu la necaz prima, mereu salvatoare!... (Am tastat "slavatoare", păstrez şi plusez.)
      Măi, să fie! ... Şi, să mă mai plîng că am rătăcit de pomană prin viaţă ?!?... Ei bine, şi pentru Voi am colindat şi pentru cine mai ştie ce alte valoroase descoperiri.
      Balansez, actualmente, între "Căprarul din Humărie" şi "Pescuitorii de... lebede", polari, dar interesanţi, simpomatici, fiecare adaptîndu-se unor nevoi sau cerinţe într-o ţară de izbelişte lăsată.

      Ștergere
    2. simptomatici - desigur!

      Ștergere
  3. După 1956, acel decembrie... evocat de prietenul Culai, ce să mai scrii?... Pun mâna la frunza de la tâmpla versului lui Labiş, de care ni se face şi milă şi dor, şi ascultăm "tropotul lung şi mereu al galopului meu", cum spunea în acel vers. Nu întâmplător, Mihail Sadoveanu se interesa de soarta sa, ca de a Eminescului reînviat în trupul ce-şi vântura mustăcioara tinerească spre ciuda amicilor săi poeţi. Am ascultat-o pe sora lui Labiş, Margareta, la Râmnicu-Sărat, recitând din poezia fratelui... Ce departe erau acele ecouri labişiene! Priveam (când fusesem la casa poetului, de la Mălini), dealurile acelea coşcovite de greutatea lăstărişului, sperând că are să-mi iasă înainte căprioara din versul său genial: "seceta a ucis orşice boare de vânt...". Am scris despre poet, cu lacrimi în cuvintele strecurate pe pagina hârtiei, dar, niciodată n-am crezut că o voi face îndeajuns, pentru că, sângele picură din rănile noastre mai repede decât versul său, şi nu avem timp să asistăm până la sfârşit, la solemnitatea zicerii sale. Întâmplător Ion Lazu, îi dedică acele pagini de evocare în "Himera literaturii"?. Sigur că nu! Ne doare sufletul, dar mă întreb: pe ei, nu i-au durut?...

    RăspundețiȘtergere
  4. Sunt cinci decenii de când îmi răsună în suflet "Tropotul lumg şi mereu al galopului meu". (Uitasem titlul poemei, am căutat-o după primul vers...). Cred că orice inimă românească simţitoare, indiferent de vârstă, ar putea fi cucerită cu poezia lui Labiş. Din păcate, el nu mai se află în topul preferinţelor..., pe vremea tinereţii mele trăiam nutrindu-ne din Labiş, din Esenin, din... Însă asta nu contează până la urmă, valorile rămân peste veac şi circumstanţe, sunt indestructibile. Pe el, ca tânăr actant, l-au putut deturna (colegii invidioşi îl îndemnau la băutură, ei se bucurau meschin că îl abat de la masa de scris..., de aceea scria pe la ghişeele Poştei Mari... ticăloşia e ingenioasă, ea găseşte fel şi fel de forme...); l-au putut suprima chiar, nu însă şi poezia lui. E cu deosebire emoţionant, cum spuneaţi, dle Tudor Cicu: ambianţa de la Poiana Mărului şi Mălini, toată atmosfera bucovineană explică sufletul poeziei lui Labiş. Pe de altă parte însă, mintea ne strecoară: trebuia să apară el ca toate astea să înceapă a cânta în limba română...
    Şi NU, prietene poet Tudor Cicu, să nu ne mai amăgim, pe ei nu i-a durut inima, nici cugetul nu i-a mustrat: nici pe aşa-zişii colegi-prieteni (dintre care unii au trăit matusalemic, fără a-l putea egala..., nici pe simbriaşii poliţiei politice - care alta nu ştiau, decât să-şi câştige pâinea făcând răul, conform fişei postului!, de la un capăt la altul al vieţii lor...(Am scris cândva versurile: "Din pâinea furată de la unchiul meu, deţinut politic / Şi-a crescut copiii tatăl colegei mele de primară..." etc.
    Un gând bun, Lazu

    RăspundețiȘtergere