sâmbătă, 10 noiembrie 2012

Scriitorul zilei: Ovidiu Genaru; poezia zilei; fotografii ateniene, XII

Scriitorul zilei: Ovidiu Genaru, n. 10 noiembrie 1934

            

Băcăuan prin naştere, a terminat liceul în urbea natală, a urmat Institutul de Cultură Fitică şi Sport la Bucureşti, 1953-1957, după aceea a revenit în Bacău ca profesor de sport, 1957-1966 şi de aici înainte toată cariera poetului este legată de oraşul natal. Redactor la revista Ateneu, 1966-1974, profesor la Institutul pedagogic din oraşul lui Bacovia, 1974-1980, muzeograf la Casa memorială G. Bacovia, 1980-1998. A fost parlamentar în legislatura 1992-1996.
A debutat ca poet într-o plachetă a casei de cultură din localitate, iar editorial, în colecţia Luceafărul, cu Un şir de zile,1966. După care a continuat cu volume de poezii, de un intens erotism, în faza imediat consecutivă debutului editorial:  Nuduri, Ţara lui N, îndeobşte foarte bine primite de critica literară; din 1979, cu romanul Iluzia cea mare, a trecut la proză, a scris şi proză scurtă, din nou romane, fără a atinge nivelul salutar al poeziei sale, dar şi câteva piese de teatru care nu au văzut lumina rampei.
De mare rafinament stilistic, poezie modernă, dezinhibată, sigură pe mijloacele sale, dând impresia că se desfăşoară fără a privi în stânga şi-n dreapta, la prestaţia confraţilor, în fapt poezia lui O. G. se remarcă prin gestul frust, notat cu aparentă simplitate, în realitate beneficiar al unei temeinice cunoaşteri a tehnicilor postmodernismului. Retras în burgul bacovian, poetul a scris mereu o poezie de incontestabilă valoare, recunoscută puctual, însă numele său, nealiniat vreunei grupări literare, este eludat în listele pe care le etalează ctitica literară  a vremii.
Opera literară:  Un şir de zile,1966;  Nuduri, 1967;  Ţara lui π, 1969;  Week-end în oraş,  1969; Patimile după Bacovia, 1972;  Bucolice, 1973;  Elegii, 1974;  Goana după fericire, 1974;  Fidelitate, 1977;  Madona cu lacrimi, 1977;  Iluzia cea mare, 1979;  Cafeneaua subiectelor, 1980;  Poeme rapide, 1983;  Flori de câmp,1984;  Am mai vorbit despre asta, Iaşi, 1986;  Sperietoarea, 1992; Diverse cereri în căsătorie,  1994;  Proces-verbal al unei crime, 1998;  Orient, pardon!, 1999. Traduceri:  Vladimir Holan, Noapte cu Hamlet,  1974 (în colaborare cu Dragoş Şesan).


Poezia zilei : Ovidiu Genaru

Adio şi rouă


Viaţă înlocuită cu altceva.

Morminte calde pe cer.

Îngerul meu păzitor

mă pedepseşte cu fier.


O mână întinsă de tine

stârneşte adieri de cantalup.

Dragostea noastră sub cheie

de jder şi de lup.


Nu te plimb în caleaşcă şi nu

te iau în balansoir

lumea nu ne cunoaşte

nu ne spune bonsoir


Căci fiind în pustiu locul acela

e nedefinit în corp

ca şi sufletul.

Oarbă şi orb.


De zile cu femeie la mijloc

nu mă mai satur nu.

Ultimul Ovidiu al fantasmelor

ultima tu.

Seara cade ca ghilotina

taie plângeri şi ziduri în două.

Pe scaunul absenţei tale

Adio şi rouă.



Aproape toate

Experienţa îi îngăduie jocul şi-i aprinde

imaginaţia:

de la fiecare va lua ce-i mai frumos

ca să obţină femeia râvnită: sub părul

negru al lui V s-ar potrivi ochii verzi

ca ficusul, ai lui N; sânii Mariei vor fi

legănaţi pe talia Anei, se potrivesc

de minune. Coapsa să fie de fildeş,

şi va fi a creolei. Şi aşa, mereu, alege

ba de la una, ba de la alta câte ceva,

căci toate au, în parte, ceva de preţ

însă superlativul nu-l atinge nici una.

Greu va fi cu sufletul. Va găsi, oare,

harul acela care să locuiască un astfel

de trup compus în închipuire?

A lăsat la urmă triunghiul lui Kipris:

pentru desfătări concurează aproape

toate.

Ion Lazu
Cântec în mine
                     lui Ovidiu Genaru

Vieţuiesc un contur
crescut atât
cât a putut sângele meu
sî ţâşnească-mprejur.
Atingerea dintre sânge
şi soare
mă arde.
O dulce vibrare
mă doare
mă-mpinge
mă soarbe...

1968























ion lazu, fotografii ateniene, XII...











2 comentarii:

  1. În legătură cu acest poet, mă leagă câteva amintiri de prin 1986. Eu şi soţia prezenţi într-o „rată” care să ne ducă în satul părinţilor şi al surorilor, spre Merenii de Constanţa, iar poetul Ovidiu Genaru, prezent şi el, dar, într-o carte de poeme noi, intitulată „rustic” „Flori de câmp” ce-i apăruse prin 1984. Era de 31 decembrie, când fugeam de la oraş către sat (la ţară, adică), unde – la oraş, adică -, dacă nu aveai „strânse” şi „adunate” din vreme cele necesare unui astfel de eveniment, riscai un revelion searbăd. Trecusem printr-o librărie din Constanţa (de pe lângă faimosul magazin universal „Tomis”, mai exact, aproape de Liceul Mircea cel Bătrân” şi găsisem această carte a poetului. Nu-i cunoşteam poeziile, dar mi-a plăcut aspectul cărţii, şi cele câteva rânduri citite la stand, înainte de a o cumpăra. În rata (un autobuz specific navetiştilor) care ne ducea la ţară, spre marea întâlnire cu ai mei, dar şi cu cârnaţii de porc, sarmalele noastre şi vinul de butuc de un roşu aprins. Am căutat, după ce am citit postare dvs, d-le Ion Lazu, cartea, în biblioteca mea, şi am găsit următoarea notiţă (pe atunci obişnuiam să notez data şi ocazia cu care m-am întâlnit cu autorul cărţii: 31. decembrie 1986. În drum spre casa părinţilor, mă gândesc că acest anotimp seamănă foarte bine cu o flaşnetă; încap în el toate căutările mele de până acum...”. Răsfoiesc, spre aducere aminte (a clipei!) cartea poetului Ovidiu Genaru şi găsesc subliniate câteva poeme: „Nu, nu”; „Laba leului îmi sfâşie pieptul”; Lada de zestre”; „În vis” (aici, am subliniat – de pe atunci -, două versuri: „Dar ieri, ce-nseamnă ieri? (şi) ... E fata din port care mânca smochine”. Şi, mi-am amintit de ce le subliniasem... Ca să vezi? Poetul acesta, citise strecurându-se tiptil şi în sufletul meu, şi răscolise unele amintiri de un „ieri” mai de demult. Pesemne, prins asupra faptului, am închis cartea şi am devenit atent la tot ce se petrecea cu noi în jur. N-am scris acea poveste până acum. Răscolit, acum, mă gândesc: de ce n-aş scrie acea poveste? Cât timp a trecut Doamne, o viaţă de om şi putea să se aştearnă uitarea!

    RăspundețiȘtergere
  2. Prietene T.C., sper că aste imagini din Atena îţi redeşteaptă amintiri eline. Mă bucură de asemenea că evocarea poetului Ovidiu Genaru ţi-a amintit de întâmplări din tinereţe, ascunse în cotloanele sufletului. Ce suntem noi, scriitorii, decât nişte obstinaţi ai rememorării, ai reînsufleţirii unor trăiri de altădată, căzute în catalepsie. Suflăm asupra lor, deci le însufleţim...
    Mă leagă de Ovidiu Genaru începuturile mele poeticeşti, la revista Ateneu, abia înfiinţată în august 64, eu debutând în numărul 5, din decembrie, cu două poezii. Redactor-şef era Radu Cârneci, cu care am rămas în minunate relaţii; m-a introdus în Antologia Poezia pădurii, apoi şi în Antologia sonetului românesc, în 34 volume, eu figurând cu 3 sonete; mai era George Bălăiţă, care îmi publica poeziile dar m-a îndemnat să scriu şi proză: Practic acolo am publicat primele 2-3 schiţe. Am purtat cu GB o corespondenţă pe care din păcate am pierdut-o, în cataractele vieţii...Mai erau Ovidiu Genaru, la poezie, deşi încă nu-i apăruse Un şir de zile, pe care mi-a dat-o cu autograf. Şi la fel Ioanid Romanescu, tot debutant în colecţia Luceafărul. Mai erau Sergiu Adam, George Genoiu, Mihail Sabin, Constantin Călin,Octavian Voicu, Horia Gane oameni cărora le port o bună amintire. Despre care dau seamă în Himera literaturii, în aceste postări pe blog. Lui Genaru i-am dedicat pe-atunci o poezie, apărută apoi şi în Muzeul Poetului. O postez chiar acum pe blog, la locul cuvenit. Şi: mai departe, numai sănătoşi să fim. Cu un gând bun, Lazu

    RăspundețiȘtergere