luni, 15 octombrie 2012

Scriitorul zilei: Nicolae Jianu; poezia zilei; Elisabeta Isanos despre Veneticii, IV; Fotografii de familie,IV.

Scriitorul zilei: Nicolae Jianu, n.12 nov. 1916  - d. 15 oct. 1982

          
Fiul unui agronom (numele oficial Nicolae Popescu), s-a născut la Fălticeni, unde a făcut gimnaziul, a început liceul dar l-a terminat la Arad, bacalaureatul în 1939, după care s-a înscris la Litere şi Filosofie în Bucureţti, luându-şi licenţa în 1943, şi devenind profesor de filosofie la liceul Sf. Gheorghe din capitală. Din 1939 era redactor la Curentul, din 1944 devine redactor la Flacăra, apoi trece la Gazeta literară, Luceafărul, şi ajunge la Televiziune în perioada 1969-1970.
Debutase ca elev în 1936 cu poezii la Adevărul literar şi artistic. După instaurarea regimului comunist, scrie "pe linie" proze realist-socialiste-proletcultiste, temele fiind lupta de clasă cu reacţionarii fostului regim, construirea socialismului, eroul colectiv. Din 1962, cu volumul de nuvele Veneau din întuneric, abordarea se schimbă, personajele capătă individualitate, se pătrunde în psihologia omului în confruntare cu timpul, cu trecutul.  O impresie deosebită produce proza de factură realist-magică Muntele şi treisprezecele, bine condusă, sub semnul unei mitologii apăsătoare.  În rezumat, un prozator care la un moment dat a ocupat un loc în prim-planul literaturii, producând proze  ce răspundeau aşa-zisei comenzi sociale. În ultima sa fază, probabil influenţat se ideile naţionaliste ceauşiste dar şi de tendinţele romanului  apusean, a scris proze ce merită atenţia istoricului literar.
Opera literară:   Ucenicul Năsturaş descoperă viaţa, 1949; Viforul, 1950; Acasă,1951; Cumpăna luminilor,  1952; Filonul 25, 1954; Izvorul roşu, I,  1955; Fecior de suflet, 1956; Unul de la „Neptun", 1956; Drumul spre cer, 1957; Veneam din întuneric,  1962; O întâmplare în munţi, 1963; Era ceaţă pe Tisa, 1965; Pământul era viu, I-II, 1966; Alge, 1967; Sfârşitul singurătăţii, 1967; Iubire, 1968; Manechine, 1970; Cvartetul alb, 1973; Timpul rămâne tânăr, 1973; Echinox, 1977; Mai erau câteva ceasuri,  1983.
Citeşte mai mult: http://www.crispedia.ro/Nicolae_Jianu


Poezia zilei, Ion Lazu, Sonetele verii



Sonetul pierdut

Sonetul ce-ar fi fost să-l scriu aseară
A dispărut subit, fără adresă.
Am dat anunţ la Radio şi-n presă
Dar nu-s speranţe că-o să reapară.

Şterg la cuvinte ca la integrame
Şi combunaţii fac ca la sudoku,
Zadarnic însă... Unde-ar fi norocul
Să-ncheg sonetul şi să-l bat în rame!

El e-n migrare, schimbă omul, locul
Şi niciodată nu se-ntoarce iară,
Cum îl simţii plutind pe-aici, aseară.
Pierdută-i şansa, i s-a dus sorocul.

Pasărea Lyră săgetând înaltul,
Nu m-a zărit. Şi l-a ales pe altul.
10 sept. 2011.



ELISABETA ISANOS :

ISTORIA TRĂITĂ LA SÂNGE, IV
Despre romanul “Veneticii” de Ion Lazu, Bucureşti, editura  “Ideea europeană”, 2009. 

    (...)

Partea a doua a romanului, intitulată ’’Scribul familiei’’, ne duce în toiul prezentului. Cel care-şi trăieşte acum viaţa este urmaşul veneticilor. El redescoperă trecutul cu ochii unui matur, neîncetând să caute amănunte noi, relicve, lucruri vechi, aparent inutile, dar având fiecare sensul şi rostul său. De asemenea, el vede pretutindeni în jur sechelele vremurilor care-i năpăstuiseră, de pildă un fost prizonier în Siberia, revenit ca prin miracol, ca o stafie, în patrie, şi arătând ca de 70 de ani, deşi avea doar 56, şi simte urmările sistemului instaurat după război, ca urmare a aservirii. Abia după 1990, un fir de speranţă apare, poate o nădejde deşartă, căci pentru veneticii vârstnici este prea târziu, viaţa lor s-a sfârşit, nu şi întrebările, mereu vii şi chinuitoare : ’’Nu cumva noi, atunci când am venit în refugiu, ne-am aşezat     într-un loc lipsit de lumină îndeajunsă, într-o cută fără noroc a pământului, în dreptul unei pete din soare ?’’ Amintirea Basarabiei nu se estompează, dimpotrivă se conturează şi mai puternic, în toate înţelesurile ei profunde : ’’Basarabia ! ce pierdere grozavă... Ai lăsat acolo toată averea ca să poţi fugi mai repede, cu ai tăi. Foarte târziu îţi dai seama că nu a fost o pierdere mai mare ca altele, cărora le cădem victimă, fără alegere: pierderea tinereţii, de pildă. Numai că de pierderea tinereţii afli prea târziu, când aproape că nu mai ştii ce ai pierdut, pe când pierderea Basarabei a fost ca o amputare, cum ţi-ai pierde vederea brusc/.../sau cum ţi-ai reteza picioarele de lama unei umbre/.../sau cum şi-ar pierde coada şarpele de sticlă, într-o clipită, ca reflex de apărare, după care cele două jumătăţi, corp fără coadă şi coadă fără cap, se zvârcolesc în cărare, ca două fiinţe lovite de două nenorociri distincte...’’  
   Asumându-şi rolul de scrib al familiei, autorul are de îndeplinit o misiune grea, însă ştie că ai lui, ca şi toţi părinţii din lume, ca şi el la rândul lui, în viitor, ’’merită măcar atât: pomenirea.’’ Îşi dă seama că ’’acesta a fost efortul dintotdeauna al scriitorului: să vorbească despre lucruri care nu mai sunt, ca şi cum ele ar mai fi, şi ca şi cum prin asta le-ar putea face să existe în continuare. Conştient că vorbeşte despre lucruri trecătoare, el încearcă să le încetinească pe cât posibil căderea ; să le facă un pic veşnice...’’
   Distingem aici o artă poetică, un crez artistic. Când e vorba de o carte cu asemenea miză şi cu o astfel de încărcătură emoţională, devine aproape superfluu a vorbi despre imagini sau figuri de stil. Domnul Ion Lazu stăpâneşte o frază expresivă, fără constrângeri, reuşind să-l facă pe cititor să treacă dincolo de cuvinte, ca şi cum ar privi printr-o apă limpede la depunerile din străfund. Arta sa, amintind de clasicii ruşi, se înscrie în categoria romanului realist, cu puternice tente psihologice în pasajele unde pare a vorbi din interiorul personajelor, schimbând, cu flexibilitate proteică, registrul şi tonul.   
   Într-o primă etapă a lecturii, am comparat ’’Veneticii’’ cu cartea lui C. Stere ’’În preajma revoluţiei’’, apropiere motivată de faptul că, în ambele cazuri, este vorba despre forţa evenimentelor istorice pornite dinspre Răsărit, despre ’’bietul om sub vremi’’. C. Stere descrie forţa ’’absorbantă’’ a imperiului rus, ciclon care soarbe spre adâncul Siberiei până în Nordul Extrem rânduri-rânduri de oameni; Ion Lazu vorbeşte în ’’Veneticii’’ despre forţa expansionistă a acestui imperiu: două manifestări ciclice, precum fluxul şi refluxul. Reflectând ulterior la roman în ansamblul lui, am ajuns la concluzia că Ion Lazu a izbutit să dea nu numai cartea unei provincii, ci un roman istorico-social care cuprinde realitatea României într-o anumită etapă a ei. Prin amploarea celor înfăţişate, ’’Veneticii’’ depăşeşte condiţia de roman basarabean, în sensul strict al cuvântului, este o carte a noastră, a tuturor, atât a celor care am trăit în acele timpuri, cât şi a  tinerilor, care trebuie să le cunoască. Cartea domnului Ion Lazu are meritul indiscutabil de a fi o mărturie veridică şi emoţionantă, scrisă cu har, una dintre puţinele de acest fel.

ELISABETA ISANOS  

 

ion lazu, fotografii de familie, IV

1939. Vera şi Grigore Lazu cu primul copil Mihăiţă, în faţa casei de la Cioburciu
1939. Mihail T. Ciobanu, Grigore şi Vera lazu, Mihăiţă
Elevul Ion Lazu, 1952
1962. Cu părinţii şi fratele cel mai mic, Aurel, în faţa casei din Pârliţi, încă la roşu....
1968. Părinţii, tanti Dona, unchiul Gică şi nepotul Fănel
Cu Mama şi Andreiu-Mic, în Martie 1984
Lidia şi Andrei, 1984; Andrei în 1986

 

3 comentarii:

  1. Am urmărit cronica doamnei Isanos, cu ochii celui care, nu numai a citit cartea d-lui Ion Lazu, dar, a mai şi scris despre ea. Mai mult, în ultima mea carte de schiţe şi povestiri "Cu traista de basme prin lume" (a fost încununată cu premiul Victor Frunză), am scris schiţa "O carte care-mi trezeşte imagini mai vechi" (4-5 pag.), din care redau un fragment:
    "Nenorocirea are o parte bună: ne învaţă să-i cunoaştem pe oamenii adevăraţi. Destinul fiecăruia (ne dă de înţeles autorul) se făureşte prin caracterul pe care ţi-l dezvălui singur, cu prilejul unor astfel de nenorociri. Timpul (va demonstra autorul şi în „Veneticii”) va încăleca omul, lipsindu-l de şansa de a lua calea demiurgului pe care o viaţă l-a venerat. Însăilez aceste gânduri, pentru cititorul meu, chiar dacă trăirile sale sunt departe de ale autorului, care şi-a scris cartea cu gândul la câţi alţi părinţi ai lumii acesteia".
    Acum, imaginile din fotografii, par a-şi spune singure, povestea lor, povestea scrisă fiind, de mult, ferecată, în cufărul de aur cu zestrea literaturii române.

    RăspundețiȘtergere
  2. Dle Tudor Cicu, poete, prietene prin cărţi, este o tămăduire de toate neliniştile şi descurajările pentru un autor, fie de ce valoare ar fi dânsul, să poată constata, în această restrişte a vremurilor, că mai sunt cititori, cu atât mai bine dacă ei înşişi sunt condeieri!, care nu pregetă să dea semnale că literatura nu este pentru ei doar o defulare a tuturor frustrărilor, o răzbunare sau un sictir adresat Vieţii şi Divinităţii - cât de comode sunt aceste proceduri! şi ce lesne păcălesc pe naivii mapamondului -, ci un act constructiv, de întemeiere a unei lumi posibile, plăsmuită din devotament pentru ideal. E o mare bucurie pentru mine că despre Veneticii au scris, din 2002 încoace, destui actanţi ai vieţii literare, nu doar critici, făcându-şi datoria, munca de zi cu zi, ci şi scriitori care în timp şi-au ridicat propria operă, prin talent, osârdie şi renunţări. Iar faptul că unele cronici, precum cea a Dnei Elisabeta Isanos, vin la bună vreme după apariţia ediţiei definitive şi vădesc entuziasmul receptării, e semn că n-au greşit anticii afirmând "Habent sua fata libeli" - cărţile au şi ele destinul lor. Or, ce-şi poate dori mai tare şi mai arzător autorele decât ca romanul la care atâta a trudic, cu devoţiune şi bună credinţă, să nu treacă prin faţa posibililor cititori fără a fi deschis, parcurs, retrăit de cititor, în cazuri fericite stârnind frumoase aprecieri, puse pe hârtie, spre atestare.
    Citind caldele Dvs consemnări la cronica scriitoarei Eliabeta Isanos, pe care personal o ţin la mare cinstire, ca poetă, romancieră, eseistă şi sensibilă traducătoare în şi din franceză, am mers imediat înapoi, să recitesc serialul de pe blogul Domniei tale. Şi ce dovadă mai bună ar fi decât acest fel de a aborda scrierea mea despre epopeea refugiului urgisiţilor basarabeni?! Încep să cred că nu doar despre trama refugiatului am mărturisit, ci despre marile încercări la care e supus omul acestor vremuri nemiloase, grăbite, neatante la sufletul celui de alături."În acest pustiu de 2 milioane!", cum exclama personajul lui Tennesse Williams, îmi pare.
    Un gând bun, Ion Lazu

    RăspundețiȘtergere
  3. Am fost pe fază cînd s-a comis miniserialul de impresii aşternute pe blogul dlui Cicu, referitor la Veneticii. Şi m-au copleşit nu numai stilul, ci şi multitudinea legăturilor pe care le-a stabilit cu alte lecturi şi experienţe de-ale domniei-sale. Se vădeşte, astfel, că nu-i un pasager neatent printre, peste lecturi şi că fiecare din ele-ireîmprospătează amintiri pe care şi nouă ni le împărtăşeşte. Citind astfel de scrieri, chiar dacă tu nu ai asimilat atîtea, te-mbogăţeşti în cunoaştere. Chiar dacă unele sinapse-i mai joacă feste, nu poţi să nu fii cucerit de ansamblul construcţiei erijate din frazări.
    Invidios pozitiv pe capacitatea-i de asimilare şi de sinteză. Ca şi pe farmecul său narativ. Dar, i-am mai spus-o!
    Culai

    RăspundețiȘtergere