miercuri, 19 septembrie 2012

Scriitorul zilei: Cella Serghi; poezia zilei; fotografii de autor

Scriitorul zilei: Cella Serghi, n. 4 noiembrie 1907 - d. 19 septembrie 1992
           

Cella Serghi, din câte îmi dau seama cea mai mare scriitoare ce ne vine din Dobrogea, s-a născut la Constanţa; de la bunicul de provenienţă bulgară a luat preudonimul Serghi, căci numele de familie era Marcoff.  Acest bunic, sau poate cel dinspre mamă, ceasornicar, era pasionat de arheologie şi expunea în vitrina atelierului vestigii dezgropate chiar de dânsul în solul tomitan, urmându-i pe arheologii profesionişti. I-a transmis viitoarei romanciere intersul pentru vestigii greceşti şi romane, precum şi dragostea pentru tărâmul dobrogean, pentru Mare în mod esenţial, pe care a evocat-o necontenit - familia locuia chiar pe Strada Mării. Primele clase primare la Constanţa, următoarele la Brăila, căci pe vremea războiului din 1916 familia a fost nevoită să se refugieze, fapt ce a frustrat-o pe micuţa dobrogeancă. Vine la Bucureşti pentru a se înscrie la Drept, cu licenţa în 1931. Din totdeauna activă, dornică să cucerească Viaţa, oarecum în felul Anişoarei Odeanu, dar mult mai sigură de sine, a funcţionat ca secretară a unui avocat, repede s-a căsătorit cu un inginer cu nume italian, apoi cu un judecător. Începuse să publice cronici teatrale, sub pseudonim, foarte bine primite. Dar de fapt scria de pe-atunci la primul ei roman, pe care în 1936 i l-a dat spre lectură lui Mihail Sebastian, pe care probabil îl cunoscuse încă la Brăila... Câteva fragmente apar în Revista Fundaţiilor, bine primite de Al. Rosetti, Camil Petrescu, D.I. Suchianu. Romanul apare la Fundaţiile Regale, pe banderolă scria: "acest roman a fost recomandat Editurii de Liviu Rebreanu, Camil Petrescu şi Mihail Sebastian".  Nu se poate imagina pentru acele vremuri o mai decisivă lansare, în trei trepte... Este vorba despre romanul Pânza de păianjen, citit cu frenezie în acei ani de toată lumea, citit şi după război, în epoca  sovietizării, şi în continuare după 1989, căci apărut în peste 10 ediţii, din câte ne dăm seama. Colaborări la cele mai mari reviste ale vremii: Fundaţiile Regale, Viaţa românească; lecturi la Sburătorul, susţinută de Camil Petrescu, lăudată de Eugen Lovinescu.  Dar deja publica fragmente din noul său roman, Cad zidurile. O vreme a locuit la Paris, mereu în centrul atenţiei, citind în cercurile studenţeşti. Romane cu vădită tentă autobiografică, însă pline de concreteţea vieţii, cu trăiri sincere, cu prezentarea unor personaje atent reliefate psihologic. O idee care mi-a dat fiori, căci am simţit-o ca fiind de mare curaj, pe cât de sinceră în fapt: Aşteptam războiul ca pentru rezolvarea unei probleme personale (citat din memorie)..

Opera literară (selectiv): Pânza de păianjen, roman revizuit de autoare în trei ediții succesive (în 1938, 1946 și 1971); Cad zidurile, 1950, roman refăcut în 1965 sub titlul "Cartea Mironei" și în 1972 sub titlul "Mirona"; Cântecul uzinei, 1950; Cantemiriștii, 1954; Fetele lui Barotă, 1958, redenumit în ediția din 1974 Iubiri paralele; Gențiane, 1970; Pe firul de păianjen al memoriei, 1977; Această dulce povară, tinerețea, 1983, cu o ediție a doua revăzută, apărută postum în 1993. Traduceri: Vă place Brahms? de Françoise Sagan; Casa de hârtie de Françoise Mallet-Joris



ion lazu: Intruşii. Odiseea plăcilor memoriale (în manuscris):



5 mai 07: Vreo două ore şi jumătate, de la Sf. Constantin, unde identificăm imobilul lui Paul Georgescu, pe care îl vizita. Intelectual interesant. Pe G.B. l-a apreciat mai mult cu mintea decât cu inima. Oare nu a stat şi Cella Serghi pe strada asta?, întreb. Nu-mi dă un răspuns clar. Vrea să afle dacă agreez proza tip Cella Serghi. Da, am şi cunoscut-o, am stat de câteva ori la aceeaşi masă, la restaurantul scriitorilor; e o scriitoare, i-am citit cu interes cele două cărţi: Pânza de păianjen şi Cartea Mironei. Aceşti autori de cărţi mai lesnicioase la lectură atrag în lumea cititului un număr foarte mare de oameni, care după aceea citesc şi literatură mai subtilă, zic. Şi mă gândesc chiar la faptul că eu însumi am început cu lecturi uşoare, întâmplătoare şi m-am ataşat definitiv de literatură. Dar câţi alţii nu au traversat aceeaşi experienţă! Câţi dintre noi am avut un cicerone în formarea gustului pentru lectură?
1 iunie 07: Îl sun pe Mircea M., întrebând de Petru Vintilă. I se spunea Milimetru Vintilă, pentru că era scund, ca şi Beniuc, idem Băieşu. P.V. s-a sfârşit de demenţă senilă. Dar are un fiu, pe Tg. Neamţ, să iau legătura. Dar la Uniune sunt dosare în camera din stânga, a ungurului, nu se uită nici dracu la ele. Despre cei plecaţi: unii nu s-au întors din cauza relelor ce li s-au făcut, alţii din cauza celor făcute de ei. Cella Serghi a locuit la parterul unui bloc din Sf. Constantin. Ben Corlaciu a murit la Paris. Avusese o căsuţă la Poiana Ţapului, lângă a lui Corneliu Leu, a făcut parte din aceeaşi grupare cu Geo D. şi cu D. Stelaru, născut la Liţa-Turnu Măgurele;
2 iunie 07: De dimineaţă vorbesc cu Valeriu Gorunescu, (la fel ca în cazul Grossu, am dat telefon la un număr mai vechi, practic neştiind dacă autorul mai este în viaţă sau îmi va răspunde cineva din familie, atenţionându-mă că... Aşa că am o mică ezitare când îmi răspund aceşti venerabili, încă supravieţuitori...) a venit mai târziu în Bucureşti, din Brăila, ceea ce ştiam, iar când îi citesc vreo 12 scriitori de pe lista mea, nu ştie adresele lor. Cella Serghi venea la şedinţele cenaclului literar Eminescu pe care l-a condus el timp de 10 ani, însoţită de cineva mai tânăr din familie.
4 oct. 08: De dimineaţă, telefon de la Valeria Morărescu, încântată de iniţiativa mea, faţă de cei de la UAP, care la înmormântarea lui D.M. i-au dat un milion, nici nu-i venea să-i primească, mai generoşi au fost cei de la USR. Însă n-ar vrea ca D.M. să figureze doar ca scriitor, căci el a fost în primul rând artist plastic, grafician, pictor, a sculptat statui etc. Ar fi vrut o placă separată, nu amestecat cu alţii, deşi, ce-i drept, Cella Serghi a fost o scriitoare renumită. Dar D.M. a fost mai întâi artist plastic, asta e ideea. Iar Magdalena Rădulescu nu a stat acolo decât 3-4 ani. Mă gândeam: iată câte îi dau prin cap cuiva care stă şi le cloceşte. În loc să se bucure, începe să departajeze, să dea note, să excludă pe alţii... Îi spun de cazul Veronica Porumbacu-Steinhardt-Lovendal-Fory Etterle, ce era să fac? Să-i exclud pe marele Lovendal pentru că n-a fost scriitor? Sau pe Etterle pentru că a fost actor?! Au să le pună placă uniunile lor de creaţie? Nici gând, acum şi pururea! Dar nu o conving. Nici cu povestea plăcilor de la Apolodor, unde sunt înşiraţi 10-12 inşi pe o placă. La observaţia că D.M. era grafician îi spun că pe placa lui Sadoveanu nu e trecut decât numele lui şi anii, nici scriitor, nici academician, nici Preşedintele MAN...; dacă omul s-a făcut cunoscut, nu mai trebuie să menţionezi, chiar asta înseamnă faima, recunoaşterea publică etc. Dacă numele în sine nu spune nimic, degeaba toate titlurile... dar doamna insistă. Îi spun că mă mai gândesc şi îi telefonez peste câteva ore. Dar mă sună tot ea şi-mi spune că sunt un înţelept, e de acord să-l pun pe placa memorială cu ceilalţi, dar să menţionez artist plastic. Şi să ne vedem, să-i fac o vizită, să discutăm...



Ion Lazu, fotografii. Marea... Marea... 
 "M-am născut la Constanța, într-o casă de pe strada Mării, și prezența mării a avut o influență deosebit de puternică asupra copilăriei mele. Despărțirea de mare, din cauza refugiului, a fost un șoc care a lăsat urme adânci. M-a urmărit nostalgia mării, dorul de mare mi-a îndurerat copilăria. Pânza de păianjen - în mare măsură autobiografică - e plină de ecourile mării, de amărăciunea acelei despărțiri. Chiar mai târziu, în fața ei, cântam marea copilăriei mele..." Cella Serghi.


 
 



  






 






Un comentariu:

  1. Îndrăgostită de mare ca şi Jean Bart, sau toţi cei nu-mi vin acum în minte... toţi cei care au trait pe ţărmul mării, ori au visat o viaţă că vor ajunge să-i sărute valurile şi ţărmul (ca mine) nu8 au cum să nu lase ceva memorabil scris. La fel am sperat şi eu scriind "Iarba de mare", dar din nefericire micul tiraj (400 ex) nu au cum să-l facă remarcat. Deşi, după cum spune Ion Roşioru după acest roman al meu se poate face chiar un film bun. Mulţi, chiar m-au rugat să continui romanul. Am scris toate astea în amintirea celei care ne-a dat "Pânza de păianjen" citit, ehei! poate acum 30 şi ceva de ani... că nu-mi amintesc mai nimic. Acum vă salut de la Mădăraş (venit aici pe 16 sept. la băi termale, din curiozitate) dar, simţind apele, am rămas în continuare, până sâmbătă când voi pleca spre casă. Numai bine!

    RăspundețiȘtergere