marți, 14 august 2012

Scriitorul zilei: Mircea Ghiţulescu; poezia zilei; consemnări; fotografii

Scriitorul zilei: Mircea Ghiţulescu, n. 14 august 1945 - d. 17 octombrie 2010

 
Din comuna Cuca-Jud. Argeş, a făcut Filologia clujeană, după care a început o carieră extrem de zigzagată, ca profesor la Întorsura Buzăului, ziarist la Sf. Gheorghe, iar profesor la Iara-Cluj, inspector de teatru, director de teatru de păpuşi şi tot aşa, până la consilier în Ministerul Culturii, secretar al Uniunii Scriitorilor, director fondator al revistei Drama. Un doctorat în anul 1995.
A debutat în revista Echinox cu o piesă într-un act: Strada teilor, 1969, iar în volum cu romanul Oraşul fără somn, 1978, urmat de eseuri: Alecsandri şi dublul său, 1980; Omul de nisip, 1982; O panoramă a literaturii dramatice româneşti contemporane, 1984, Oglinda lui Narcis, 1986, Istoria literaturii dramatice româneşti, 2000, numeroase studii, prefeţe, cronici teatrale; a înfiinţat Clubul dramaturgilor.

Citiţi mai mult: http://www.jurnalul.ro/observator/moartea-unui-artist-mircea-ghitulescu-557400.htm
 http://www.mediafax.ro/cultura-media/scriitorul-mircea-ghitulescu-a-murit-7490278
 http://www.autorii.com/scriitori/mircea-ghitulescu/


Poezia zilei
George Astaloş: De unde

de unde

acel tremur tulbur
despuiat de memorie

de unde această linişte ceţoasă
germinând aşteptare

să fie oare fantasmul
dezvăluit târziu
să fie răscolirea căutării
sau a unui neîmplinit parcurs

îndepărtat

(din Ecuaţia tăcerii, ed. Vitruviu, 1996)


Ion Lazu: Un comentariu la... comentariile privindu-l pe Nicuţă Tănase:
 Dragii mei, nu-i nicio mirare că pe vremea despre care vorovim, cea a copilăriilor noastre -, a mea mai avansată binişor faţă de ale domniilor voastre -, nu putea fi vorba de împrejurări paradisiace, nici de vreun ambiţ teribil al părinţilor de a ne vedea cu studii superioare. Poate nici nu ştiau ce-i aceea. Despre liceu aflaseră, dar gândul le fugea spre şcolile de meserii, în cel mai bun caz spre şcolile tehnice, deschise cu toptanul pentru toţi fiii clasei muncitoare, nu? şi de unde, socoteau ei bine, după 3-4 ani ieşeai "pe leafă". Aşa se face că din toţi colegii mei cu care am terminat 7 clase, la Ionaşcu,(vreo 15-20 la număr!) în Slatina, doar eu am mers la liceu. Ai mei, spre lauda lor, nu mi-au făcut obiecţii, consiliaţi şi de cei 2 unchi ai mei, care-mi cunoscuseră râvna şcolărească - ce-i drapt, am fost bursier tot timpul, ca de altfel şi la facultate. Nu mai trebuie să adaug decât faptul că pentru ceilalţi 3 fraţi ai mei s-a recurs la soluţiile mai sus pomenite, ei neîndemnându-se musai la carte, ca mine, însetatul de slove şi învăţătură şi...
Nici nu era musai ca alde Dvs să fi prins spăimoasa foamete din anii de după război, eu am trăit-o din plin, dimpreună cu toată suflarea consătenilor noştri olteni. Săăăăraci-săraci! însă chiar mai loviţi de soartă erau moldovenii, nu? Tata, printre străini, un zeu al negustoriilor, iar mama tartora ciorbelor cu mult zarzavat - din care împrejurare am fost feriţi de umilinţa foamei. Dar, nu-ştiu-cum se face, am resimţit-o din plin la colegii mei, s-a dislocat în mine o milă disproporţionată, de care nu m-au vindecat prietenii scriitori, cu poveştile şi scrierile lor: D. Alexandru, Pan Izverna. La Bilbioteca Academiei. poetul medic P.I. se nimerea la acelaşi pupitru cu un domn prăpădit, pe cât de pierdut în buchiseli. L-a invitat odată la restaurant şi i-a comandat o friptură: Ţi-e foame, l-a întrebat proaspătul medic. Da, mi-e foame. Şi, fără să-şi comende şi pt sine o friptură, l-a asistat pe flămând îngurgitându-şi mult râvnita/necesara friptură... Dar câtă sărăcie şi câtă neagră foamete au văzut ochii noştri deschişi asupra miracolului vieţii, iar nu asupra ororilor ei!
Sunt foarte impresionat de poveştile Dvs paralele, despre neînţelegerea părinţilor. Dar, pe de altă parte, nu cumva e situaţia a 80-90% din scriitorime? Nu am destulă imaginaţie să-mi închipui cum aş fi reacţionat într-o situaţie similară... Poate de aceea, într-un fel de alint, susţin uneori această fantezistă idee: că nu aş fi fost foarte diferit, chiar dacă nu făceam facultatea, ci urmam o cu totul altă cale. La drept vorbind, studenţia mea nu m-a apropiat în vreun fel de viaţa literară...
Iar destinul unui Nicuţă Tănase, pare tras la şapirograf după al altora, precum prietenul scriitor D. Alexandru, om de mahala, cu mulţi fraţi şi care după 4 clase a mers direct la meseria de bobinator - cele 2 cărţi ale lui, accentuat autobiografice: Mahalaua lunaticilor şi Filip ucenicul despre asta povestesc... Dar cât de frumos scrise, practic la cel mai înalt nivel imaginabil. Şi atunci... Şi atunci, rămâne nesiguranţa noastră, a fiecăruia, şi multele îndoieli cu privire la destinul său scriitoricesc. Ne tot mirăm, ne tragem înapoi şi... tragem nădejde, în secret, că totuşi talentul ni s-a dat şi el ne-a salvat, într-un fel mai anevoie de explicat.
În încheiere, nu-mi place vocabula Nimeni. Cum nu-mi asum nici ideea că RPR a scos din noi ceva. (la sfârşitul comunismului, România excela prin cel mai mic număr de indivizi cu studii superioare, prin cel mai redus spaţiu locativ pe cap de locuitor; prin...) Am uităm oare că şi în Interbelic au existat burse, că tineri fără pic de sprijin erau trimişi la Paris, la Roma, la...Prietene N.C, citeşte postarea despre Ion Lăncrănjan, unde spun câte ceva pe astă temă...
Un gând bun, Lazu


ion lazu, fotografii - lume acvatică...


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu