duminică, 5 august 2012

Scriitorul zilei: Marin Preda; poezii;consemnări, ; fotografii...

Scriitorul zilei: Marin Preda, n. 5 august 1922 - d. 18 mai 1980
       
Născut în Siliştea-Gumeşti, jud. Teleorman, ca penultim copil, din opt, ai părinţilor Tudor Călăraşu şi Joiţa Preda; mama mai avea două fete din căsătoria cu un prim soţ care a murit în război, iar tatăl mai având trei băieţi dintr-o căsătorie în care soţia murise, probabil la o naştere; viitorul scriitor a făcut şcoala primară în satul natal, alte două clase la Balaci, în vecinătate, mereu excepţional la carte, deşi prezenţa era fluctuantă, din motivele îndeobşte ştiute...după care, îndrăgostit de carte şi impresionat de învăţătorii pe care îi avusese, se decide pentru şcoala normală; însă nu cea din Turnu Măgurele, în apropiere, unde se percepeau taxe mari, ci se prezintă la Câmpulung Muscel, fiind respins la vizita medicală, pentru miopie.  Merge tocmai la Abrud şi va face doi ani acolo, următorul an se transferă la Criatur-Odorhei, însă în 1940, datorită Diktatului de la Viena este nevoit să revină în Regat, de data asta la Bucureşti. Înainte de ultimul an la şcoala normală, se hotărăşte să renunţe la învăţământ, să se dedice scrisului... Geo Dumitrescu îl ajută să devină corector la ziarul Timpul; mai apoi va fi secretar de redacţie la Evenimentul zilei, condus de Ion Vinea. Sunt însă intervale când trăieşte la voia întâmplării, fără adăpost, fără mijloace materiale.  Debutase în 1942, cu o proză Pârlitu, dar scrie multe alte povestiri şi schiţe, adunate abia în 1948 în volumul Întâlnirea din pământuri. În anul 1943 participase la Cenaclul Sburătorul unde citeşte schiţa Calul, făcând tuturor o foarte bună impresie. Între 1943 şi 1945 face serviciul militar. Va fi corector la România liberă, apoi din 1950 redactor la Viaţa românească. În 1954 se căsătoreşte cu scriitoarea Aurora Cornu, dar vor divorţa în 1959; se căsătoreşte cun  Eta Vexler, iar în final cu Elena, cu care va avea doi fii.. Îi apar, pe rând romanele ciclului Moromeţii şi altele, care vor face din el cel mai respectat scriitor din lumea literară, temut şi de autoritaţile comuniste. Traduce Ciuma, de Camus, Demonii, de Dostoievski. În 1968 este ales vice-preşedintele Uniunii Scriitorilor, în 1970 devine directorul editurii Cartea românească; în 1974 este ales la Academie.
Citeşte mai mult: http://ro.wikipedia.org/wiki/Marin_Preda
 http://autori.citatepedia.ro/de.php?a=Marin+Preda
 http://www.jurnalul.ro/arte-vizuale/marele-singuratic-marin-preda-537865.htm
http://www.marinpreda.net/

Opera literară:1948 - Întâlnirea din pământuri, roman; 1949 - Ana Roșculeț; 1952 - Desfășurarea;1955 - Moromeții, roman, volumul I;1956 - Ferestre întunecate;1959 - Îndrăzneala; 1962 - Risipitorii, roman;1967 - Moromeții, roman, volumul II; 1968 - Intrusul, roman; 1972 - Imposibila întoarcere, roman; 1972 - Marele singuratic, roman;1973 - Întâlnirea din pământuri, roman (ediția a 2-a); 1975 - Delirul, roman; 1977 - Viața ca o pradă, roman; 1980 - Cel mai iubit dintre pământeni, roman;


Ion Lazu: Scene din viaţa literară, ed. Ideea europeană, 2007, pag. 99-101:

25 ianuarie 1980: (...) Nu de mult, la lansarea  colecţiei Hyperion a Cărţii româneşti, cu primii trei poeţi antologaţi (Virgil Mazilescu, Mircea Ciobanu şi Constantin Abăluţă) şi în prezenţa directorului editurii Marin Peda, plus Mircea Iorgulescu, care a vorbit despre noua colecţie şi despre autori, după care s-au făcut lecturi din volumele respecive, lumea adunată în librăria Sadoveanu, multă-puţină cîtă va fi fost, şuşotea, se fîţîia, iar cînd a fost vorba de acordarea autografelor, bravii cititori au întors spatele şi din doi paşi erau pe trotuar, de parcă îi alunga cineva din urmă. Mi-a părut foarte rău şi am fost deprimat toată seara. Mă întrebam: Cum ar trebui să arate pentru aceşti bucureşteni un eveniment editorial? Ce speranţă de recunoaştere şi de succes poate să aibă un tînăr condeier, dacă lui Marin Preda în persoană nu i se acordă nici un pic de consideraţie?!

18 mai 1980. La telefon aflu vestea aproape sigură că Marin Preda a murit: vineri seara a avut o comoţie cerebrală urmată de stop cardiac. Mircea Ciobanu îmi confirmă şi-mi spune să fiu miercuri dimineaţa la Bucureşti. Îi zic, adînc tulburat: "Vezi, de aia se grăbea el aşa! Bietul Monşer, alt om prea singur!"

Prea tulburat de evenimente şi “în continuă mişcare”, cum se spune în prospecţiuni, n-am notat nimic despre înmormîntarea lui Preda. Mircea, foarte răvăşit, povestindu-mi împrejurările în care Preda a murit, la Mogoşoaia. Fac de gardă, la Muzeul Literaturii, deodată cu Catinca Ralea, în echipe de cîte şase. Preda cu o rană pe tîmplă. Multă lume. Discursurile ascultate de pe trotuar, nu ştiam cine vorbeşte: Caraion?
Deschid abia marţi Luceafărul şi citesc articolele “La moartea lui Marin Preda”. În frunte, articolul lui Eugen Barbu. Mă şi întrebam ce atitudine va adopta. S-ar fi zis că era cazul să tacă, pe hîrtie, rămînîndu-i să se exprime faţă cu amicii, eventual în termenii: E drept că l-am duşmănit, dar nu pînă la a-i fi dorit moartea. Deşi poate i-a şi dorit-o, uneori. Cîte gînduri urîte învîrte omul în cap! Unele îi vin anume ca să se poată lepăda de ele, ca de diavolul… Mai ales că M.P. avea o sănătate fragilă şi un mod de viaţă necumpătat, ce mare lucru pentru rivalul său să se fi gîndit că Morometele n-o mai duce mult – şi atunci cine o să rămînă cel mai mare scriitor din ţară, oglindă-oglinjoară? Ce face însă EB? Scrie un articol plin de suferinţă la dispariţia unui mare scriitor, vorbeşte despre “nedreapta cădere a salcîmului”, în urma căreia cîmpul va rămîne urît şi fără repere… Emoţionant, nu?
Mai grav însă pare celălalt aspect, al prietenilor care l-au antrenat în “viaţa nesportivă”, acei aşa-zişi amici care cu bună ştiinţă, ar vrea să spună Adrian Păunescu, l-au lichidat pe romancier, cum odinioară pe Labiş. Şi vor plînge tare, adaugă cu disperare specială Cezar Ivănescu, care susţine că l-a apărat cu braţele sale (citeşte: cu pumnii lui de fost boxeur) de prietenii care îl trăgeau la beţie. Cel mai complex şi cel mai profund scriitor român. Primul romancier care nu a scris despre ţărani privindu-i din balcon. Lua tranchilizante şi totodată consuma mult whisky. Nu ştia să se odihnească, se simţea bine doar scriind dezlănţuit. Etc.
Tolstoi, Moartea lui Ivan Ilici: “Şi era silit să trăiască aşa pe marginea prăpastiei, cu desăvîrşire singur, fără o singură fiinţă care să-l căineze…”
Idem: “ Înainte era lumina. Acum unde mă duc? Unde? Nu mai auzea decît bătăile inimii sale.” Întrebarea mea: Ce a adus nou existenţialismul, de care s-a făcut atîta caz, peste ceea ce deja descoperise Tolstoi şi alţii, încă în secolul XIX?
Poezia Daniel. Întinsesem pe jos pagini de ziar / să nu-i murdăresc gazdei preşurile – aşa e obiceiul – şi pe-aici rar să nu plouă-n vreo zi // Păşind neatent şi privind la fel / Văzui pe jos un ochi rotund, o mustaţă naivă şi m-am aplecat să citesc: Poeme de Daniel Turcea. Le-am citit cu atenţie, cum şi meritau: în genunchi. / Ştim: poetul e desăvîrşit, e pur şi e, vai, în cealaltă lume deja / un an de cînd ne-a părăsit… // Ne-am despărţit ca ieri, după un drum pînă / în Piaţa Romană, acum cincisprezece ani. / Am să iau ziarul de pe jos şi am să-l pun / în perete: pagina aceasta e ca o icoană, / desenată cu infinită durere, un pronaos ridicat din evlavia / din renunţarea celui ce-a înţeles că numai trupul său / va să moară…
Iată ce socoteli îmi făceam: Am scris cîteva cărţi cînd încă nu-mi erau clare multe din lucrurile importante ale vieţii. Le-am scris cu oarecare îndîrjire, cu exasperare la limită, dorind să mă eliberez de o prea grea povară sufletească - şi doar pe jumătate convins că va ieşi ceva de interes general, cum este literatura. Însă ferm convins că este singura cale de mîntuire. Acum mă gîndesc că nici nu are prea mare importanţă dacă ele sunt valoroase sau doar onorabile. Rebreanu a scris şi texte mai slabe, dar poate că nu conta decît munca lui şi bucuria pe care o simţea atunci. (Văd că şi despre Preda se spune acelaşi lucru.) Dar ce-i pasă lumii de omul Rebreanu, de cele ce a pătimit el în timp ce-şi scria cărţile magistrale sau mai puţin strălucite!? Sau de Marin Preda. Aşa că, de fapt, nu contează cine anume dintre noi a scris sau va scrie marile cărţi ale acestor ani. Pentru mine, acum, nu mai contează, recunosc, poate şi din cauză că sunt departe de această eventualitate. Diferenţa, din punctul de vedere al omului care scrie nu mi se pare esenţială. Ea poate să atîrne de un mic efort în plus, de concentrare, de perseverenţă etc – aşa încît pare de ajuns să te gîndeşti că şi tu ai fi putut să dai un lucru deplin, să atingi performanţa: că nu ai fost departe de. Că eşti dintre cei care…


ion lazu: Scorburi. III (estetica durerii) 



6 comentarii:

  1. Iată - întîmplare! - vecine două fiinţe, victime ale sistemelor care i-au (de)format...
    S-au proferat de toate la moartea lor puţin spus tragică. Dar, măcar, ăştia au fost şi au rămas, ca mulţi dintre noi, Oameni cu ale lor virtuţi şi păcate... În care orice demagog a tras, din orice poziţie... eccleziastice vîntuiri.
    Aştept să se scrie Vieţile adevărate ale patriarhilor români, cu - mai ales! - cît au dormit (şi cu cine), cît au mîncat şi cît au făcut afaceri, chiar şi politice. Abia atunci se va vedea cît de puţin au avut ei grijă de misiunea (cică) încredinţată de divinitate. Misia nu ar fi grea, mai ales că "condicile" lor sunt exemple de "birocraţie", pe care le-ar îngelozi multe instituţii anapoda.

    RăspundețiȘtergere
  2. Aflat în Grecia (la un moment dat pe urmele coloanei de la templul lui Zeus, unde se pare ca Byron işi inscrepţionase numele),mi-am notat următoarele: "Desigur, himera literară din vremea lui Byron diferă mult de cea în care (aşa cum am văzut) tocmai s-au desfăşurat cei doi poeţi (Ion Lazu şi Ion Murgeanu) porniţi în căutarea himerei literare de pe la noi. Dar nu putem spune că, în cazul unora, aceasta a însemnat un continent şi, în cazul altora, o insulă. Sigur însă, e că fiecare scriitor sau poet al oricăror vremi îşi are lumea lui literară şi de aceea suntem foarte norocoşi să descoperim lumea aceea prin cele rămase scrise, într-o carte ori document, şi nu scufundată „în apele minţii” odată cu dispariţia lor".
    P.S. Acum, citind cele scrise despre "enigma" morţii celor doi (Marin Preda şi Cezar Ivănescu),despre dispariţia cărora, mai citisem şi-n alte dăţi, niciodată suficient de informat (nu s-a dorit?)iată cum acel gând nu-mi era clar atunci: de ce venise? Cine îmi transmisese, pe ce căi, să mă întreb şi să ne întrebăm mereu şi mereu cu privire la destinul lor?

    RăspundețiȘtergere
  3. Prietene poet Tudor Cicu, am găsit de cuviinţă să-ţi trimit prin e-mail nişte fotografii de la Atena, făcute în Septembrie 2010, când am participat la nunta lui Andrei al nostru, iar printre picături, în cele 8 zile ateniene, am bântuit Acropolis, Agora, Filopapas, templul lui Zeus şi ne-am aventurat până la marginile cetăţii, spre muntele Penteli... Am trimis şi linck-urile unor Cântece în aer liber ale Lidiei, pe Acropole. Şi un scurt Jurnal al aventurii noastre ateniene... (Câte ceva din toate astea sau şi mai mult de-atât, postasem pe vechiu-mi blog, însă pierdut în virtualitate, după cum ai aflat...). Căci Atena, ce minune!, se află dintotdeauna în spiritele noastre. Întâmplarea fericită face că şi poetul Ion Murgeanu a ajuns la Atena, mai an...deşi bolnav deja... Înfrăţiţi o dată în plus, prin spiritul Agorei... Lazu

    RăspundețiȘtergere
  4. Da, d-le Ion Lazu. Am primit materialele şi ochii mi-au fost mult strălucitori la vederea pozelor, şi sufletul bucurat la cele citite, în însemnările acelea făcute. După ce am parcurs cu ochii frumoasa descriere a călătoriei dvs. în Grecia, şi am realizat stilul “peniţei” utilizate, pana inconfunfabilă a scriitorului dar şi ochiul specialistului în geologie, mi-am zis că nu se putea altfel. Am refăcut cu ochii minţii drumurile parcurse de mine şi cei doi membri ai familiei mele, şi am realizat că am bătut cam aceleaşi cărări pe ACROPOLE. Dacă descrierea dvs. este de suflet şi specialitate, eu, în scrierea mea “Alergând după o himeră” începută (primele 5 cap.) acolo pe pămîntul mitologiilor unicat, am fost mai reţinut, uimit să aflu rost întrebărilor care mă chinuiau: să găsesc (măcar să descopăr intuitive) urmele unor fapte şi întîmplări mitologice petrecute aievea, cândva, sau cel puţin, rodul unor "istorii" ce au plutit în aer cândva şi transmise doar prin magia celor care s-au încumetat să ne dea, scrise, acele istorii. Şi, cu ce talent! Homer, Ovidiu, Vergiliu, Horaţiu - pe care îi citisem demult, în depărtatul cătun de pe meleaguri dobrogene, când aveam doar 12-13 ani şi LUMEA aceea mi se părea de pe partea cealaltă a basmelor noastre, care se petrecuseră şi ele pe un tărâm fabulos, şi pierdut din neputinţa noastră de a le perpetua, şi păstra, şi transmite - şi altor generaţii (cum au făcut grecii)... Scriu aceste gânduri, repede , repede... ar fi multe de spus, dar ce rămâne? ACELE poze minunate, acele clipuri, în care soţia dvs. a surprins FENOMENUL UNEI “PLANETE” REÂNVIATE DE GRECI, averea noastră de suflet. Pe Acropole, când am fost noi, nu puteai arunca pălăria în sus din cauza densităţii vizitatorilor veniţi din toate colţurile lumii. Nu puteai respire sub soarele arzător, ni se uscaseră buzele de sete, DAR AVEAM CU TOŢII CE VEDEA. Aşa ceva nu se uită. Mulţumesc mult pentru întoarcerea în timp, a unui “film” pe care nu-l gândeam atunci când făceam drumul visurilor de adolescent, ca-n schiţa mea de pe blog (mult în urmă postată): "Un Şperlă Voinicul de demult la nr. 83. Poate ar trebui să reluaţi în serial , ilustrată cu poze din miezul evenimentelor, acele însemnări. Toate cele bune!

    RăspundețiȘtergere
  5. Am admirat indelung sirul de fotografii 'Scorburi'.

    Le-am vazut ca pe niste inimi deschise, generoase, purtatoare de frumusete si de urmele timpului, care inlauntrul lor a ramas incastrat, ca o pecete.

    Felicitari pentru talentul de a fi surprins aceste semne care poate unora li s-ar parea efemere sau lipsite de sens.


    Numai bine,


    Valentina Barbieru

    RăspundețiȘtergere